Sunt sigur că aproape fiecare din noi a visat sau visează în continuare să vadă măcar o dată America, iar alții să rămână definitiv acolo și să devină cetățean al SUA. Așa a fost de când mă știu, chiar dacă pe vremea comunismului nu puteam să recunoaștem această dorință. Vorbeam doar între noi și visam cu ochii deschiși la o aventură demnă de filmele de la Hollywood. O făceam mai mult la locul de muncă, între colegi și prieteni de încredere și cu ochii în patru, ca să nu fim auziți de cine nu trebuie. Una din persoanele cele mai apropiate sufletului meu era Letiția, o fată descurcăreață și plină de viață. Lucram alături zi de zi și de câte ori îmi spunea că are de gând să plece în America, zâmbeam înțelegător și o aprobam dând, ca de obicei din cap. Nu știam că ea o să aibă curajul să treacă la fapte. Iar când am auzit că nu s-a mai întors din excursia efectuată în Iugoslavia, am rămas mut de admirație.

De atunci a trecut aproape un sfert de veac și nu am mai primit nici o veste de la ea. Uneori îmi aminteam de chipul ei optimist și încercam să-mi închipui că totul e bine și că mai trăiește încă, dar tăcerea ei nu-mi dădea mari speranțe. Aici viața decurgea greu, fiindcă revoluția nu a adus ceea ce speram majoritatea din noi. Pe lângă munca de zi cu zi eram absorbit și de pasiunea pentru șah, iar ambiția și dăruirea a făcut ca echipa din care făceam parte să ajungă campioană județeană. Iar norocul de a-mi vedea visul împlinit a derivat de aici, precum un bulgăre de zăpadă care se rostogolește la vale, crescând neîncetat. La o lună de la obținerea titlului de campioni am primit la sediul clubului o scrisoare prin care eram invitați la New York pentru un meci amical de șah cu o echipă din marea metropolă.

Nu ne venea să credem, mai ales că toate cheltuielile de deplasare și cazare erau asigurate de o firmă despre care nu auzisem niciodată. Oricum, căpitanul echipei noastre s-a grăbit să se ocupe de formalități și, prin relațiile pe care le avea, a reușit să procure vizele la timp. Era o ședere de o săptămână, în care erau incluse trei meciuri la zece mese: cinci seniori, un tânăr sub 25 de ani, o junioară, un junior și două senioare. În ziua hotărâtă am luat avionul spre Anglia și apoi spre New York. Emoțiile ne copleșiseră pe toți și niciunul dintre noi nu a putut să doarmă pe tot timpul zborului. Când am văzut prin hublouri Statuia Libertății, am scos exclamații de bucurie și fascinație. Visul nostru de a vedea Lumea Nouă, țara tuturor posibilităților, devenise aievea.

La marele aeroport J.F. Kennedy am fost întâmpinați de un american care știa destul de bine românește și care ne-a condus la un microbuz. Cu el, după aproape o oră de mers, am ajuns în fața unui restaurant care se numea „Mara”. Uluirea noastră tot mai mare a atins apogeul când, intrând în minunata locație am fost întâmpinați cu brațele deschise și cu un zâmbet călduros de către o femeie drăguță și… cunoscută! Era chiar Letiția, care, chiar dacă se schimbase între timp, avea aceeași ochi veseli și o voce care-ți isca nostalgia. Unii din componenții echipei de șah nici nu o cunoscuseră, dar lucrurile s-au lămurit după salutările și îmbrățișările înfocate. Lety, cum i se spunea acum, ne-a povestit în mare ce s-a întâmplat de la plecarea ei din țară.

Din Iugoslavia a trecut în Italia și a cerut azil politic. După un an a obținut viză pentru SUA, unde avea o mătușă. S-a angajat la un restaurant ca femeie de serviciu, apoi chelneriță, iar când s-a implicat și în bucătărie restaurantul a început să fie mai apreciat de clienți. Știa să gătească și a venit cu idei noi, cum ar fi sarmalele cu mămăliguță, micii și alte delicatese cu specific românesc. Patronul a apreciat-o atât de mult încât… s-a îndrăgostit de ea și a cerut-o în căsătorie. Cu ocazia cununiei au schimbat și numele restaurantului, pentru ca românii să-l găsească mai ușor. În sufletul ei persista dorul de România și de graiul dulce al țării natale. Nu a avut ocazia să revină de unde a fugit, dar a fost la curent cu ceea ce se întâmplă prin județul Maramureș și așa a aflat că eu și echipa de șah Victoria, am ajuns campioni județeni. Astfel i-a venit ideea să ne provoace la o confruntare cu o echipă din care făcea parte și soțul ei.

Pentru noi totul părea o minune și nu ne venea să credem. Iar în zilele care au urmat, minunea a continuat prin meciurile „aprig” disputate (care s-au terminat cu un scor egal, așa cum se cade la un joc amical), prin plimbările din timpul liber și în care Lety ne era ghid, dar, nu în ultimul rând, și prin mâncărurile bine alese și făcute la marea artă. Astfel am trăit cea mai frumoasă săptămână din viața mea, iar la despărțire mulți dintre noi au lăcrimat. Era normal: cine știe dacă vom mai vedea vreodată America? Sau pe prietena mea cea bună, Lety?

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

A fost odată – așa cum a mai fost înainte de mai multe ori și cum e foarte posibil să mai fie și azi -, deci, a fost odată o prințesă frumoasă foc, dar foarte năzuroasă. Ținta ei era să cucerească mereu alte teritorii și să învingă în luptă orice adversar i-ar fi stat în cale. Arma ei secretă era PARFUMUL cu care se dădea înaintea oricărei confruntări și care îi înnebunea cu mireasma lui pe regii și prinții cu care se confrunta. Se știe că mirosul e cel mai sensibil și subliminal simț al omului, cu atât mai mult cu cât el era influențat de cel mai grozav parfum inventat vreodată pentru o prințesă. E vorba de irezistibilul „Bvlgari Jasmin Noir Apa de Parfum”, în urma căruia toți bărbații au cedat, pierzându-și rând pe rând capetele, la figurat și apoi la propriu. Căci prințesa nu avea milă și tocmai de aceea i se mai spunea Killer Queen.

Dar, după multe victorii, prinți și regi uciși cu ajutorul seducătorului ei parfum, iată că a ajuns să aibă graniță cu un tânăr prinț la fel de fermecător ca ea, dar ceva mai șiret. Având această calitate în plus. el a apelat la una din cameristele prințesei și astfel a aflat secretul viictoriilor pe care Killer Queen le-a avut până atunci. Pe lângă faptul că n-ar fi vrut să-și piardă frumusețea-i de cap, el prinsese și drag de cea cu care urma să se înfrunte. De aceea și-a luat toate măsurile de precauție și a apelat la cel mai bun PARFUM bărbătesc, recomandat în astfel de situații. Este vorba de „Versace Versace Man Apa de Toaleta”.

A venit și ziua luptei, iar cei doi s-au prezentat pe terenul unde aveau să se dueleze. Prințesa Killer Queen era, ca de obicei încrezătoare în puterea ei de seducție și, implicit de victorie. Doar că, de data asta degeaba s-a apropiat de adversar și i-a dat prilejul să o miroase cât se poate de bine, acesta a rămas aproape impasibil și chiar se pregătea pentru confruntare. Ba mai mult, tânăra prințesă fu pătrunsă de un sentiment nemaiîncercat până atunci și simți cum i se moaie picioarele. Oare ce se întâmpla cu ea? Ce adiere irezistibilă venea dinspre acest prinț și de ce se simțea ea fără nici o putere? Cu aceste gânduri care o bulversau complet, ea scoase sabia, dar mișcările îi fură lente și fără vlagă, astfel că tânărul o dezarmă cu ușurință. Dar i-a cruțat viața și a condus-o chiar la palat.

În zilele care au urmat, relația dintre cei doi foști adversari s-a transformat într-una de iubire reciprocă. Mai ales că prințului îi trecuse răceala cu care se alesese înadins, pentru a nu simți mirosul atrăgător pe care parfumul prințesei îl degaja. Iar la aflarea tertipului, Killer Queen a râs pentru ingeniozitatea lui și i-a dat numele de Killer King. Chiar dacă nu a ucis pe nimeni, ci doar a subjugat prin parfumul lui. Iar după moartea împăratului, domnia le-a revenit lor. Doar că nu au mai cucerit alte teritorii, ci s-au iubit și au fost iubiți de toți cei care îi înconjurau.

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

Stau de multe ori și mă minunez cât de rapid progresează tehnologia. Parcă mai ieri totul în jurul nostru era diferit și ni se părea normal. Acum, însă, ne amintim cu nostalgie de acele timpuri și parcă nu ne vine a crede că le-am trăit. Țin minte că primele mele escapade prin curte mi-au fost acaparate de cuptorul pentru pâine, pe care părinții mei îl foloseau o dată pe săptămână. Pentru mine era o căsuță vrăjită din care mama extrăgea cel mai important și gustos aliment. Ziua în care se cocea pâinea în cuptorul din curte era o sărbătoare pentru toată familia și cel mai bun mesager al ei era mirosul care se degaja până hăt, departe, de și vecinii de la a zecea casă știau că e rost de gustat un colț de pâine aburindă. Fiindcă așa era pe la noi: fiecare cocea în altă zi și astfel ne ospătam reciproc cu pâine proaspătă.

Dar și pâinea era o delicatesă pe atunci, iar în cele mai multe zile mâncam mămăligă coaptă tot la cuptorul cel minunat. Mălaiul era la îndemână, doar trebuia cules, desfăcat și dus la moară. Toate își aveau rânduiala lor și fiecare din noi contribuia cu ceva la bunul mers al lucrurilor. Iar răsplata era pe măsură. Chiar și prăjiturile făcute la sărbătorile cele mari erau coapte tot în acel cuptor, însă atunci era mare vânzoleală în jurul lui și noi, copiii, aveam interdicție de a sta prin preajmă.

Au trecut câteva decenii de atunci și cuptorul cel fermecat nu mai există. Lumea s-a modernizat și nimeni din localitate nu mai are așa ceva în curte. Acum mămăliga e cea care se face mai rar, iar cei mai mulți își cumpără pâinea din magazine. Avem și o brutărie care face pâinea pe vatră, dar parcă tot mai bună e cea pe care o face omul acasă la el. Știe ce făină pune, ce fel de drojdie și cum să o facă să arate mai bine și să aibă gustul dorit. Însă, în loc de cuptorul din curte folosește un cuptor modern, un aparat care nu cere lemne și nici efort. Doar să introduci aluatul și să apeși pe butoane.

Însă nu numai cuptoarele de pâine au evoluat atât de mult. Dacă ne uităm în jurul nostru vedem că suntem înconjurați de tot felul de aparate care nu-ți cer decât să apeși pe butoane. Cel mai reprezentativ exemplu s-ar putea să fie telefonul nostru cel de toate zilele. Primul aparat de acest gen pe care l-am folosit nici nu avea numere. Învârteam de o mini-manivelă și la celălalt capăt al firului răspundea o centralistă care-mi făcea legătura cu familia dorită. Ne-am gândit noi pe atunci că până și banii îi vom scoate dintr-o mașinărie numită „bancomat”, doar apăsând pe niște butoane? Oare ce ne rezervă viitorul? Era butoanelor va apune și dacă da, cu ce va fi înlocuită? Poate cu puterea gândului, care va fi suficient de antrenat pentru a coordona toate aparatele pe care mintea umană le va inventa.

Acest articol participă la competiția SuperBlog.

Azi m-am privit în oglinda de la baie. Nu că nu m-aș fi uitat până acum, doar că de data asta am fost mai atent la imaginea care mi se profila în față. Cu riscul de a părea un pesimist, o să spun că nu-mi place cum arăt. Sunt prea gras pentru normele societății, prea chel pentru a fi considerat atrăgător și prea bătrân pentru a avea o relație cu vreo femeie pretențioasă.  Plus că  am alte defecte fizice cu care nu vreau să mă laud. Ar trebui să-mi fac probleme mari, de genul suicidal sau de a mă închista în mine? Am stat cam mult pentru a analiza această perspectivă sumbră și mă gândeam dacă sunt condamnat la o singurătate veșnică.

Din fericire am un mod de a gândi foarte optimist și, bănuiesc, logic. Oglinda nu-ți reflectă doar imaginea fizicului tău, ci dacă te uiți atent în ochii tăi ai să vezi adevărata înfățișare a ceea ce reprezinți, a sufletului tău, pe care ești primul care-l descoperă. La început nu m-am recunoscut și mă holbam la mine ca în fața unui intrus. Dar, pe parcurs, mi-am dat seama că sunt eu, cel fără mască, omul care vrea să fie descoperit. Și așa a devenit oglinda un mod de a mă cunoaște. M-am privit în ochi și am văzut că reprezint mai mult decât arăt fizic.

Mi-am văzut defectele și calitățile. Am parte de fiecare, din plin, ca orice om și nu-mi stă în obicei să le ascund. Cred că viciile sunt preponderente, sau sunt eu mai exigent cu mine. Bunăoară, îmi plac tare mult femeile (aș putea spune că sunt afemeiat?), pălinca de prune (să zic că sunt bețiv?), mâncarea bună (precis că sunt gurmand) și glumele (soră-mea zice că-s neserios). Ar trebui să am un cântar pentru a vedea dacă sunt suficiente dotări pentru a suplini viciile. Doar că acest cântar nu s-a inventat încă. Și atunci trebuie să mă judec singur sau să accept părerea altora.

Voi nu mă cunoașteți și nu mă puteți judeca decât prin ceea ce scriu. Însă eu am scris unele articole în care mi-am expus sufletul fără nici o reținere. Am fost sincer și uneori mi s-a reproșat asta. Am fost direct în unele postări și am primit uneori reproșuri. Am fost apreciat și criticat, ceea ce este cea mai bună măsură pentru cel care vrea să fie luat în seamă. Nu vreau să fiu lăudat fără merit, ci mai bine criticat pe nedrept.

Uitându-mă în oglinda sufletului am observat că nu contează cum arăt, ci ceea ce nu se vede decât în ochii, tineri încă. Ei sunt oglinda prin care mă văd și sunt sigur că nu mă înșel, pentru că și sufletul îmi spune același lucru: ești frumos, ești bun, ești sănătos și trebuie să fii fericit!  Și de ce să nu cred? Viața e unică și trebuie să te bucuri de ea. Fericirea ți-o faci singur, iar sănătatea tot de tine depinde. Atunci de ce m-aș plânge? Oricum, societatea nu mă ia în seamă, fiind preocupată cu probleme mercantile.