GHIFTUIRE
Mamă, ce m-am îmbătat!
Dar… chiar și în starea asta, nu o să renunț în a-mi scrie rândurile de zi cu zi. Deși o să-mi fie mai greu și fiecare propoziție trebuie s-o verific de mai multe ori. E ziua de Crăciun și am căutat Spiritul lui în câteva pahare (mai multe) de pălincă, dar nu l-am găsit așa cum aș fi vrut. Pot să mă laud că am avut doi puradei care m-au „colindat” și care au mormăit ceva inteligibil, dar se spune că o să am noroc fiindcă nu au fost fete.
Căutând Spiritul Crăciunului
Mă aștept să-l găsesc de fiecare dată când intru în luna ianuarie. Prin miile de beculețe cu care primăria împodobește cele mai expuse locuri și printre vitrinele sclipitoare ale magazinelor din tot orașul. Prin bradul imens plasat în centrul urbei, încărcat cu lumini, beteală și pachețele în care ni se sugerează că ar fi daruri. Caut Spiritul Crăciunului în privirile oamenilor cu care mă intersectez, în gesturile grăbite și zâmbetul forțat pe care-l afișează atunci când se salută între ei. Dar nu-s deloc mulțumit și-mi mut căutările mai aproape de sufletul meu.
Mă aștept să-l găsesc în mirosul răcoros de brad proaspăt sacrificat, în parfumul de cozonaci fierbinți și lucioși pe care-i asociam mereu cu marile sărbători. Închid ochii și încerc să-mi înșel celelalte simțuri, dar nu e suficient. Adaug alte miresme, precum ale cârnaților afumați care sfârâie impertinenți în tigaie, a tobei tocmai scoase din fum și tăiată felii subțiri, ale vinului aspru cu iz puternic de strugure, ale altor bunătăți cu care eram obișnuit în copilărie. Sunt dezamăgit și caut alte căi pentru a găsi acel Spirit pierdut.
Apelez la sunetele care mă înveseleau întotdeauna cu ocazia Crăciunului. Zurgălăii colindătorilor și larma pe care o auzeam atunci când era rost de umblat pe la case. Muzica pe care țiganii cu instrumente vechi o porneau încă de la intrarea în curte. Colindele care se auzeau răsunând la fiecare casă, chit că erau oameni avuți sau săraci. Glasul și tropotitul din picioare ale vecinilor și rudelor care veneau să ne viziteze și se scuturau de ninsoare. Unde sunt toate acestea? Parcă au dispărut sau se aud din ce în ce mai rar, ca un cântec de lebădă.
Caut mereu Spiritul care ne anima în copilărie în preajma Crăciunului, dar m-am dumirit că nu-l voi mai găsi niciodată. Nu pe acel pe care l-am simțit atunci. Și nu sunt singurul care-l caută în van. În jurul meu aud mereu cum că s-ar fi pierdut. O spun oamenii maturi și cei în vârstă. În vremea noastră Crăciunul era strălucitor chiar dacă era interzis. Poate că tocmai nelegimitatea lui ne făcea să-l trăim mai intens și cu un fior aparte. Toate simțurile ne erau mai ascuțite și fiecare din ele era pe deplin satisfăcut.
Azi se spune că această mare sărbătoare a devenit mai mult comercială. Oamenii se calcă în picioare pentru a-și cumpăra alimente, chiar mai multe decât au nevoie, și sărbătoresc mâncând și bând până li se face rău. Colindele se ascultă pe CD-uri sau la TV, iar colindătorii îi vedem tot acolo. Nici zăpada nu mai cade de Crăciun, așa cum o făcea parcă de fiecare dată înainte. Deși meteorologii, în nemăsurata lor dărnicie, ne asigură în fiecare an că de sărbători vom avea un strat consistent de omăt. Dar cine-i mai crede?
A dispărut de tot Spiritul Crăciunului sau nu știm noi unde să-l căutăm? Cred că și noi suntem de vină atunci când încercăm să simțim ceva irepetabil, după o anumită vârstă. Poate că Spiritul există, dar nu e simțit cu adevărat decât de copii. Cei care sunt în preajma lor sunt mai predispuși să retrăiască unele senzații de care au uitat probabil. Sunt convins că Spiritul Crăciunului există încă, dar trebuie să ne schimbăm modul de a-l percepe. Sau să reînvățăm de la cei mici, care se bucură încă de el, chiar și la cele mai mici stimulente: un mic dar, un brăduț împodobit, un colind și niște sunete de zurgălăi. Lucruri pe care le detectăm și noi, dar nu mai știm să le traducem.
Eu vă doresc să reușiți a găsi măcar o parte din Spiritul Crăciunului de altădată!
De ce sunt evreii atât de deștepți
De ce sunt evreii atât de deștepți?
(după Dr. Stephen Carr Leon)
Am petrecut câțiva ani în Israel – pentru un stagiu, în câteva spitale de acolo – și mi-a venit ideea de a face o cercetare: „De ce sunt evreii atât de inteligenți?” Este evident faptul că evreii sunt mai avansați în multe aspecte ale vieții, cum ar fi ingineria, muzica, știința și, cel mai evident, în mediul de afaceri; aproape 70% din comerțul mondial este deținut de evrei, cum ar fi cosmeticele, moda, produsele alimentare, armament, hoteluri, industria filmului (Hollywood și altele), etc. Este aceasta o coincidență, sau este ceva făcut în mod rațional? Cercetarea mi-a luat aproximativ 8 ani pentru a aduna informații, într-un mod cât mai exact posibil, despre alimentația evreilor, cultură, religie, pregătirea inițială a sarcinii, etc., pentru a le compara cu obiceiurile altor nații.
Să începem cu pregătirea inițială a sarcinii. În Israel, primul lucru pe care l-am observat este că mama însărcinată cântă mereu și încearcă să rezolve, cât mai des, probleme de matematică, împreună cu soțul. Am fost foarte surprins să văd că viitoarea mamă purta mereu cărți de matematică și, uneori, chiar mă ajuta în rezolvarea unor probleme. La întrebarea: „Faci asta pentru copilul din tine?”, ea mi-a răspuns: „Da, pentru a instrui copilul încă din burtă, numai așa va fi un geniu mai târziu.” Până se va naște copilul, problema de matematică va fi rezolvată…
Un alt lucru pe care l-am observat – este vorba despre mâncare. Viitoarei mame îi place să mănânce migdale și curmale cu lapte, salate amestecate cu migdale și alte fructe cu coajă lemnoasă cum ar fi nucile. Pentru masa de prânz – pâine și pește fără cap. Există convingerea că peștele este bun pentru dezvoltarea creierului, dar capul peștelui este nociv pentru creier. Și, de asemenea, este o cultură a evreilor ca mamele gravide să consume ulei de ficat de cod. De câte ori am fost invitat la masă, am observat că evreii, în momentul în care mănâncă pește (carne sau file), nu consumă și carne animală. În credința lor, carnea de animal și peștele, consumat împreună, nu vor da nici un beneficiu pentru corpul nostru.
De asemenea, ei mănâncă întotdeauna înainte de masa principală fructe. În convingerea lor, dacă mănânci mai întâi masa principală (cu pâine sau orez), apoi fructele, te vei simți somnoros și îți va fi greu să înțelegi orice lecție care ți se va preda la școală. Modul de alimentație a copilului este întotdeauna sub îndrumarea părinților, în primul rând se consumă salate de fructe cu migdale, urmată de ulei de ficat de cod.
În Israel, fumatul este tabu. În cazul în care sunteți invitatul lor, nu încercați să aprindeți o țigară în casă, vă vor cere politicos să mergeți afară pentru a fuma. Potrivit oamenilor de știință de la Universitatea din Israel, nicotina distruge celulele din creier și afectează genele și ADN-ul, lucru ce poate avea ca efect generarea unui idiot. Deci, fumători, vă rugăm să luați notă! (În mod ironic, cel mai mare producător de țigări este un evreu… cred că știi cine… te las să ghicești!)
Din ceea ce am văzut, cei mai mulți dintre copiii evrei știu cel puțin 3 limbi: ebraica, araba și engleza. Încă din copilărie ei vor învăța să cânte la pian sau la vioară, acest lucru fiind absolut necesar. Există convingerea că această practică crește IQ-ul unui copil și va face din el un geniu. După constatările oamenilor de știință, vibrația muzicii stimulează creierul și acesta ar fi motivul pentru care există o mulțime de genii printre evrei… Încă din clasa I, copiilor li se predă matematica cu trimitere la afaceri și subiecte de știință care le fac plăcere… Pentru comparație, am putea vedea copiii de aceeași vârstă în California, IQ-ul lor este cu aproximativ 6 ani în urmă.
Copiii evrei sunt, de asemenea, implicați în atletism, sau în sporturi cum ar fi tirul cu arcul sau tirul cu arma (cu aer comprimat). Aceasta, deoarece se crede că tirul ar face creierul mult mai axat pe decizii și precizie. În liceu, elevii sunt îndemnați să studieze științele, să creeze produse, să se implice în tot felul de proiecte, chiar dacă unele arată ca fiind foarte amuzante sau chiar inutile. Dar, toată atenția este acordată într-un mod cât se poate de serios când este vorba de știință aplicată, medicină sau inginerie.
Această cutumă este introdusă și în instituțiile de învățământ superior politehnic și universități. În facultățile cu profil economic se dă mare libertate imaginației, așa că, în ultimul an de facultate, studenții trebuie să facă un proiect și, practic, ei pot trece doar în cazul în care grupul lor (aproximativ 10 studenți într-un grup) poate face profit de cel puțin un milion USD. Nu fiți surprinși, asta este realitatea, iată de ce jumătate din numărul afacerilor din lume este deținută de evrei. Cele mai recente produse ale firmei Levis au fost proiectate în cadrul Universității din Israel, la Facultatea de afaceri și de modă.
I-ați văzut cum se roagă, ei dau mereu din cap, au înțeles că această acțiune va stimula și va oferi mai mult oxigen creierului. Uitați-vă la japonezi, care întotdeauna își înclină capetele, conform tradiției, le place sushi (pește proaspăt), majoritatea dintre ei sunt inteligenți, o fi aceasta o coincidență?
În New York, centrul comercial al evreilor din SUA, comunitatea se axează pe căutarea și ajutorarea acelor evrei care au o idee benefică, comitetul oamenilor de afaceri evrei oferind împrumut, fără dobândă, pentru a asigura dezvoltarea unor afaceri prospere. Datorită acestui fapt, Starbucks, Dell Computer, Coca-Cola, DKNY, Oracle, Levis, Dunkin Donut, filme de la Hollywood și sute de alte companii au fost sub sponsorizarea lor. Absolvenții evrei de la Facultatea de Medicină din New York au fost încurajați să apeleze la ei, lucru care le-a permis practicarea medicinei private, cu acest împrumut fără dobândă. Acum, știu de ce cele mai multe spitale din New York și California duc, dintotdeauna, lipsă de medici specialiști.
În teoria mea, eu nu mă ating de religie sau rasă. Întrebarea pe care o pun este: – Am putea să producem generații inteligente urmând practica evreilor? Răspunsul ar putea fi afirmativ. Modificările necesare sunt în obiceiurile noastre de zi cu zi de a te ocupa de viitorul tău copil, în modul de a mânca, în educația pe care o dau părinții, și cred că în termen de 3 generații, acesta ar putea fi atins. Fie ca noi toți să trăim în pace și să reușim să producem noi generații de geniu, pentru binele omenirii, fără să conteze cine ești ca nație sau religie. Gândiți-vă…
Pentru un zâmbet, un banc:
Un catolic, un protestant și un evreu vorbeau cu un prieten căruia tocmai i se spusese că mai avea șase luni de trăit.
– Tu ce ai face dacă doctorul ți-ar da doar șase luni de trăit?, îl întrebă omul pe catolic.
– Ah!, spuse catolicul. Mi-aș dărui toate bunurile bisericii, m-aș împărtăși în fiecare duminică și mi-aș spune în mod regulat rugăciunile.
– Dar tu?, îl întrebă omul pe protestant.
– Eu aș vinde tot, aș pleca într-o călătorie în jurul lumii și m-aș distra pe cinste.
– Și tu?, îl întreabă omul pe evreu.
– Eu? Eu aș consulta alt doctor.
Asta e inteligența!!!
Epigrama care mușcă (LX)
Omor prin exprimare
Îl priveam plângând cu capul pe masă și-l auzeam spunând printre suspine:
– E vina mea! Eu l-am omorât, dar n-am vrut! Nu am vrut…
Nu știam ce să cred, deși văzusem cu ochii mei ce se întâmplase. Prietenul lui cel mai bun murise de câteva ore, dar nu reușeam să îmi dau seama ce se întâmplase de fapt. Toată lumea din împrejurimi știa că Șerban și Eugen erau prieteni foarte buni și chiar apreciau relația lor. Mai ales că ultimul era un tânăr nevăzător, proaspăt stabilit în acest cartier. De fapt, cu toții eram relativ nou mutați în această parte a orașului, care era mai mult un șantier. Anul acesta fuseseră date în folosință patru blocuri de locuințe și mai erau câteva în lucru.
Șerban stătea într-o garsonieră din blocul de vis-a-vis și ne salutam de câte ori ieșeam pe balcon și-l vedeam la geam. Eu aveam un apartament la etajul 2, iar el locuia la parter. Eugen primise o repartiție cu două blocuri mai în josul străzii și venea în fiecare zi la prietenul lui, chiar dacă nu vedea deloc, își croia drum cu bastonul alb și se ghida după sunete și pașii pe care-i numărase de atâtea ori. Unii se ofereau să-l ajute, dar el refuza politicos și mândru totodată. Nu-i plăcea să depindă de nimeni.
Doar în Șerban avea încredere și lui îi mai cerea unele mici servicii. Erau tineri amândoi și își petreceau mult timp împreună. Uneori jucau table, însă, deși Eugen avea zaruri cu puncte în relief, nu se folosea de ele ci îl lăsa pe prietenul său să-i spună ce numere au ieșit. Apoi muta singur pulurile și, de obicei, câștiga. La filme se uitau tot împreună, iar Șerban îi descria imaginile care se perindau. Chiar și la chefuri erau de nedespărțit și dacă îi prindea noaptea pe undeva, era rândul lui Eugen să-l ghideze pe Șerban spre casă, fiindcă nu erau becuri prin zonă.
Totul a fost perfect până a apărut Alexandra, o fată frumoasă și destul de cuminte, după cum o știam eu. Însă, amândoi tinerii s-au îndrăgostit de ea până peste cap. Șerban nu putea rămâne insensibil la nurii fetei, dar nici Eugen nu era străin de calitățile ei. Îi aprecia amabilitatea, vocea blândă și atingerea-i catifelată, care-l înfiora. Era prima femeie pe care o cunoștea mai îndeaproape și al cărei parfum îl îmbăta de fiecare dată. Alexandra a simțit și ea că are în față un caracter deosebit și, lăsând la o parte prejudecățile, l-a ales pe Eugen. Șerban a simțit că prietenia dintre ei se destramă și în locul ei răsare o gelozie imposibil de reprimat. Deși nu a arătat asta, noi, cei din anturajul lor, am observat. Numai prietenul lui nu a simțit nimic și continua să-l considere omul cel mai de încredere.
Astăzi după-amiază, pe la ora obișnuită, Eugen venea spre blocul amicului său. Era plăcerea lui să facă acest drum și, după cum am mai spus, cunoștea bine traseul. Între blocurile celor doi prieteni era o fundație adâncă a unui bloc-turn. Din adâncimea pământului se ițeau din loc în loc mănunchiuri de vergele metalice subțiri, cu diametrul de circa 5 cm, menite să consolideze betonul. Erau cam la 2 metri sub nivelul trotuarului pe care trecea Eugen, și locul era împrejmuit doar cu niște fâșii înguste de bandă. Tânărul mai avea vreo 30 de pași până se termina porțiunea în construcție și ajungea la blocul lui Șerban. În acel moment a auzit vocea prietenului său, venind dinspre fundație. Eu eram pe balcon și chiar m-am mirat ce caută Șerban în mijlocul șantierului. Deși circulau multe utilaje prin zonă, am putut să aud foarte clar când i-a strigat lui Eugen:
– Ai ajuns, Eugen! Ai ajuns!
Tânărul nevăzător se opri dezorientat și probabil se întreba dacă nu a greșit numărătoare. Poate din cauza zgomotului, sau a făcut pașii prea mari? Vocea prietenului său se auzi din nou și mai clar, venind chiar din drepta lui:
– Ai ajuns Eugen!
Deci ajunsese, doar prietenul său nu era orb! S-a întors sigur pe el și a înaintat cu toată încrederea. Din cauza hainelor nu a simțit benzile formale care fluturau bezmetic pe marginea fundației și a pășit în gol. Trupul i-a fost străpuns de fiarele ruginite care se înălțau precum niște araci. A murit pe loc, iar ambulanța și poliția nu a făcut decât să constate decesul. Și să-i întrebe pe cei din jur despre împrejurările care au dus la o astfel de tragedie. Mai ales pe prietenul lui, Șerban.
După ce a dat o declarație a fost lăsat să meargă acasă. Acum plângea în fața mea și căuta să mă convingă că nu a fost de vină. Zicea că, de fapt, el a pus o întrebare și nu a făcut o afirmație, iar mesajul lui a fost astfel:
– Ai ajuns, Eugen? Ai ajuns? Da?
L-am lăsat să se liniștească și nu i-am spus care era părerea mea. Dar aveam eu oare o părere justă și hotărâtă? Înclinam să cred că de vină a fost gelozia și încrederea pe care se baza Șerban. Plus greșeala lui Eugen de a-și pune viața în mâna altui om. Mai ales că era vorba doar de o exprimare interpretabilă.
Cea mai romantică grădină din lume
„Cea mai romantică grădină din lume” – cum arată oaza secretă ce a inspirat giganții literaturii?
Plante rare, ruine fermecătoare și sunetul plăcut al cascadelor – asta puteți întâlni în oaza botanică din Ninfa, în apropiere de Roma, supranumită de cunoscători „cea mai romantică grădină din lume”. Rafinata grădină datează de la finalul secolului al XIX-lea, atunci când aristrocații din familia Caetani au preluat mai multe terenuri ce fuseseră părăsite de secole bune, printre care se număra și Ninfa, un oraș abandonat în Evul Mediu.
Acest orășel găzduia cândva 150 de case și șapte biserici, fiind un popas important pentru pelerinii și comercianții ce călătoreau pe celebra Via Appia, însă a fost devastat de un război civil înainte de a deveni un refugiu artistic. „Ninfa nu este doar o grădină, are și o lungă istorie culturală”, afirmă Lauro Marchetti, șeful Fundației Roffredo Caetani, ce gestionează această grădină aflată la aproximativ 70 de kilometri de Roma. Mama lui Caetani, englezoaica Ada Wilbraham, a fost fondatoarea acestei grădini.
Caetani, un muzician și un protejat al compozitorului maghiar Franz Liszt, a avut ideea pâraielor și a cascadelor pentru a crea melodii fascinante.
„Noaptea, în punctul pe care noi îl numim <<locul privighetorilor>>, apa și cântecul păsărilor formează un adevărat concert”, spune Marchetti.
Soția americană a lui Caetani, Marguerite Chaplin, a adăugat trandafiri, iriși, bujori și un pavilion de bambus în grădină, invitând apoi aici toți prietenii săi scriitori.
Virginia Woolf, Tennessee Williams, Truman Capote sunt câțiva dintre scriitorii ce au vizitat această grădină secretă, alături de autorul italian Alberto Moravia și regizorul Pier Paolo Pasolini.
Mulți au fost inspirați de ruinele podului Roman, de fosta vamă și de apele ce găzduiesc păstrăvi rari și floră acvatică.
Sub bolta arcuită a fostei vămi, pe ai cărei pereți se reflectă undele apei, autorul italian Giorgio Bassani a scris celebrul său roman „Il giardino dei Finzi-Contini”.
„Cu puțin timp înainte să moară, Bassani a venit aici pentru ultima dată. Era foarte bolnav și mi-a spus, oftând puternic, <<acum pot să mor>>”, a relatat Marchetti.
Plantele din jurul lumii sunt aranjate într-un mod sofisticat, dar totodată natural, cele 1.300 de specii fiind o veritabilă încântare. printre raritățile ce se găsesc în grădina din Ninfa se numără rubarbe gigantice din Brazilia, Hamamelis din munții Alborz din Iran și cedri din Africa de Nord. De asemenea, mai pot fi observați bananieri, lalele americane și arțari japonezi, alături de un trandafir urcător ce s-a înălțat 21 de metri pe un chiparos.
Bordurile de flori înfloresc între aprilie și noiembrie, fiind create de Lelia, fiica lui Roffredo și Marguerite Caetani, un pictor impresionist ce a murit în 1977. Lelia a fost ultimul membru al familiei Caetani, lăsându-i lui Marchetti sarcina de a ocroti Ninfa.
„Această grădină este una din gloriile Italiei. Este foarte bine îngrijită, o adevărată simfonie între natură și capacitatea omului de a cultiva un loc ca acesta”, a comentat Patrick Hennessy, ambasadorul Irlandei la Roma, în cadrul unei vizite recente la Ninfa.
Un alt oaspete ce vizitează des grădina din Ninfa este ambasadorul Australiei, David Ritchie. „Ador să stau și să ascult păsările cum cântă și sunetul cascadelor”, spune Ritchie. „Este atât de romantic acest loc, cu apa, trandafirii și ruinele. În Australia avem plante acvatice, acacia și eucalipți, dar nu avem un loc ca acesta”, a mai spus ambasadorul.
Pentru a ocroti această grădină, fundația organizează doar vizite ghidate între lunile aprilie și noiembrie. Aproximativ 55. 000 de persoane vizitează această grădină în fiecare an.
„Trebuie să respectăm liniștea păsărilor și a fluturilor”, spune Marchetti. Anul acesta, grădina a înregistrat recordul absolut de vizitatori într-o singură zi, 3.972 de persoane, deși nu își face reclamă. Vânzările de bilete ajută la plata salariilor celor cinci grădinari, însă nu se pune problema ca grădina să devină o veritabilă afacere de masă.
„Ninfa nu poate deveni niciodată un loc comercial umplut cu cutii de Coca-Cola, pungi de plastic și mucuri de țigară”, a declarat ferm Marchetti.
Sursa: AFP
Terapia cu slănină
Epigrama care mușcă (LIX)
Pentru a-i ajuta pe nevoiași, unii oameni cu suflet mare practică metoda „o cafea în așteptare”, „o mâncare în așteptare”, „o pungă în așteptare”…
CRIZĂ DE IUBIRE
Primul meu jurnal
Am avut ocazia să citesc pe multe bloguri tot felul de jurnale, sub diferite titluri. Multe dintre ele se numeau „Jurnalul zilei de azi” și cuprindeau câteva întrebări standard sau mai originale, la care fiecare căuta să răspundă cât mai spiritual. Unii chiar reușeau și îi felicit, dar alții erau mai plictisitori. Nu am încercat să experimentez un astfel de format și probabil aș eșua dacă aș face-o. Dar un jurnal intim am ținut și eu, la fel ca mulți dintre voi. A fost primul și ultimul, și se întâmpla la vârsta de 15 ani, imediat după terminarea școlii generale.


















