Satul dintre neguri XIX

O vreme le-a plăcut mersul pe jos, dar picioarele nu rezistă toată ziua, cât or fi ele de tinere. Oștenii nu au revenit cu caii, după ce s-au îngrozit de Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop, neavând de unde să știe că pocitania nu mai există. Drumul a devenit un chin, mai ales că nu întâlneau pe nimeni care să le alunge măcar plictiseala.

De aceea le-a fost mare bucuria când au zărit în depărtare o așezare omenească, ba chiar două s-au putut distinge din apropiere. Dintr-o dată, chipurile copiilor s-au luminat, mersul le-a devenit mai alert, până și Maia făcea cercuri de bucurie în jurul lor. Bucurie care a sporit cu mult la vederea a două bătrâne care veneau spre acele case, percepute de Adi și Bianca precum niște palate, deși ele arătau cât se poate de modest. Au grăbit pasul pe cât se putea, înainte ca femeile să ajungă la porți și să dispară apoi în spatele lor. Una din ele chiar a apucat să intre în prima curte, după ce și-a luat rămas bun de la partenera de drum, însă pe a doua au reușit să o întâmpine la timp.

– Sărut-mâna… mătușică!, a salutat-o Adi, după ce s-a gândit un moment la felul în care să i se adreseze.

– Bună ziua, copii! Dar ce vânt vă aduce pe aici, fără însoțitori și departe de alte case?

– Păi… ne-am cam rătăcit, a mărturisit direct fetița.

– Vai, dar ce necaz pe capul vostru. Cum vă cheamă, drăgălașilor?

– Eu sunt Adi, iar ea e surioara mea, Bianca, veni răspunsul din partea băiatului.

– Și eu sunt prietenul lor, Maia, a completat cu mândrie patrupedul cu blană neagră.

– Mă bucur să vă cunosc, dar mai bine ați intra în casa mea, că sigur sunteți osteniți de drum, flămânzi și însetați.

Cei trei rătăcitori au acceptat cu încântare invitația, fiind îndrumați spre fântână să se răcorească, după care la masa dintr-o cameră cu parfum de flori. Aici au fost serviți cu limonadă rece, o ciorbă caldă, tocăniță de ciuperci, iar la final câteva felii de cozonac cu nucă. Parcă niciodată nu mâncaseră cu așa o poftă, fără să lase nimic în farfuriile de lemn, din care una era a Maiei. Bătrâna îi privea cu un surâs înțelegător și nu i-a tulburat cu întrebări până nu au terminat, revenind la paharele cu licoarea dulce și revigorantă.

– E cazul să mă prezint și eu: mi se spune Sfânta Duminică, iar vecina din apropiere este Sfânta Sâmbătă. Puteți să-mi spuneți cum v-ați pierdut și pe cine anume căutați?

– Îl căutăm pe Bunicul, a sărit fetița cu lămurirea.

– Ne căutăm părinții, zise băiatul în același timp.

Bătrâna duse mâna la gură ca să-și mascheze cumva mirarea, iar apoi exclamă cu mirare:

– Nu-mi vine să cred! Voi sunteți copiii despre care ne-a povestit o femeie și un bărbat, întâlniți la Sfânta Vineri. Am uitat ce nume aveau, parcă Silvia…

– Sanda și Vasile?!, au strigat într-un glas cei doi musafiri.

– Întocmai! Tare mă bucur că v-am întâlnit, dar sunt și întristată că nu v-ați găsit încă. Sunteți copilași deștepți și frumoși, la fel ca părinții voștri.

Adi și Bianca s-au îmbrățișat fericiți de vestea primită, iar câinele le ținea isonul. După ce și-au mai revenit din exaltare, băiatul a fost acela care și-a exprimat nedumerirea.

– Dacă stau și mă gândesc, e mare lucru că nu ne-am întâlnit, deși am străbătut distanțe mari. Dumneavoastră cum de ați ajuns până aici, deși sunteți o femeie în vârstă, iar ai noștri nu au reușit?

Femeia zâmbi cu îngăduință și o nuanță de mister.

– Dragii mei, noi, sfintele fiecărei zile, suntem din partea locului și cunoaștem scurtături ascunse de ochii oamenilor care nu-s vrednici pentru acest secret. Astfel suntem ferite de întâlniri cu zmei, căpcăuni, balauri și alte ființe care ne-ar putea face rău.

– Dar și noi suntem…, se căzni Bianca să repete acel cuvânt

– … vrednici, a completat Adi. Chiar suntem și am dovedit-o de mai multe ori.

– Poate sunteți curajoși, deștepți, harnici, dar e mare lucru să fii și vrednic. Doar dacă dovedești această însușire, vei merita să o întâlnești pe Zâna Bunei Credințe, de la care vei afla calea spre cei îndrăgiți.

Așa le-a vorbit bătrâna cea blândă și înțeleaptă, însă copiii o țineau una și bună.

– Știu precis că suntem vrednici, a rostit hotărât Adi. Putem demonstra asta, iar apoi să ne arătați acele scurtături.

– E o încercare grea, dar poate că mă înșel eu și o veți trece cu bine, le-a mărturisit femeia cu o voce scăzută. Pe dealul dreapta din noastră se întind trei păduri cum nu mai există altele: prima e de aramă, a doua de argint, iar a treia de aur. Nu aveți voie să luați nimic din ele, iar când ajungeți dincolo, o veți întâlni pe Zâna Zorilor. Ea poate să vă spună calea cea mai potrivită, pentru că zânele se cunosc între ele. Vă mai dau un sfat: să nu beți nicidecum din fântâna pe care o are în fața palatului, pentru că mare blestem vă poate lovi.

Copiii au ascultat cu atenție îndrumările primite de la Sfânta Duminică, dar au reținut mai mult ceea ce le plăcea, așa cum fac mulți tinerei de vârsta lor. La drum au pornit a doua zi de dimineață, după ce au mâncat îndestulător, încât să nu simtă foamea până la capătul acestei încercări. După mulțumirile călduroase adresate generoasei gazde, pașii lor s-au îndreptat cu nădejde spre dealul provocator. Așteptările le-au fost răsplătite pe la amiază, când au intrat în prima pădure și s-au minunat de frumusețea ei aparte. Copacii și frunzele lor, iarba și florile, până și tufișurile erau toate din aramă, dar parcă fremătau de viață. Cățelușa arăta la fel de uimită ca prietenii ei și, din prea mare curiozitate sau din neatenție, a rupt cea mai frumoasă floricică ivită în fața lui.

– Maia!, a strigat Adi. Aici nu e voie să facem stricăciuni.

Speriați puțin, au privit în jur, așteptând să se întâmple vreo nenorocire. Nimic rău nu s-a schimbat, iar asta a făcut-o pe Bianca să vină cu o propunere.

– Cred că asta nu-i vreo pagubă, mai ales dacă facem ceva frumos cu florile. Cum ar fi să împletim o cunună pe care să o punem la gâtul Maiei, ca o răsplată pentru devotamentul ei.

Băiatul s-a codit la început, însă în cele din urmă a cedat tentației, iar surioara a împletit o coroană minunată, așa cum învățase la școală. Mergând mai departe, au ajuns în pădurea de argint, unde Bianca a făcut o coroniță și mai frumoasă, pe care i-a dăruit-o fratelui să o pună pe cap, ca un împărat. Din pădurea de aur și-a făcut pentru ea o astfel de podoabă, simțindu-se ca o împărăteasă. Nicio ființă nu au văzut în drumul lor și nicio nenorocire nu s-a abătut să-i pedepsească pentru ce au luat din natura prețioasă. Doar setea îi încerca tot mai mult, după masa copioasă cu care au fost tratați și efortul depus în urcarea dealului.

În cele din urmă au ajuns la limanul ultimului pâlc de arbori, ieșind în lumina nefiltrată a soarelui apropiat de asfințit. În fața lor se înălța un palat de un alb strălucitor, având în față o fântână îmbietoare, plină ochi cu apă limpede ca ochii unei fecioare. Era peste voința lor să reziste ispitei, așa că s-au oprit să-și astâmpere setea care-i chinuia, fără să se mai gândească la altceva. Doar după ce s-au îndestulat pe deplin și-au amintit de sfatul Sfintei Duminica. Era prea târziu, pentru că s-au transformat pe loc în trei statui de piatră, cu coroane pe cap sau la gât.

va urma