Satul dintre neguri XXXI

Posted on by racoltapetru6

continuare

Maia și toți oamenii din primărie erau încolțiți la propriu: câinele fiind prins de colții celui de-al doilea cap al dihaniei căreia îi sfârtecase un gâtlej; Adi căzuse la pământ, asaltat de o namilă furibundă; Bianca rămăsese fără săgeți; bunicul nu-și putea scoate toporul dintr-un inamic doborât; Vasile, înghesuit întru-n colț, părea o pradă sigură, iar Sanda simțea că o lasă puterile. Căpcăunii urlau mai ceva decât o haită de lupi flămânzi, de ziceai că Infernul se coboară din gâtlejurile lor, dar, în acel moment, s-a auzit un răget și mai cumplit, care i-a făcut și pe căpcăuni să se înfioreze. Nu era scos de vreunul dintre ei și nici de vreo altă sălbăticiune, ci, după cum s-a văzut curând, venit din pieptul unui om puternic și foarte enervat. Fierarul Gâzu își croia cărare printre matahalele prădătoare, retezând câte două capete deodată cu o sabie în fiecare mână. În urma lui rămâneau zeci de leșuri zvârcolindu-se de moarte, iar cei din față nu aveau mai multe șanse.

Doar câteva secunde dacă ar mai fi întârziat acest neașteptat ajutor, n-ar mai fi avut pe cine să salveze. Cu toții îl știau ca un războinic experimentat și curajos, însă nu și-au închipui că poate să doboare de unul singur atâtea namile de căpcăuni cu colți neiertători și gheare ascuțite. La puțină vreme, nu mai era niciunul din ei în picioare, dacă îi scoatem de la numărătoare pe cei care și-au luat tălpășița. Doar atunci, fața schimonosită a vecinului și-a revenit la aspectul cunoscut, mâinile i s-au întins să-i ridice pe cei căzuți la pământ, iar vocea i-a redevenit umană, întrebând grijuliu:

– Sunteți bine? Am venit cât de repede s-a putut, imediat după ce m-a trezit hărmălaia asta.

– Ai apărut taman la timp, l-a asigurat primarul, strângându-i mâna și apoi îmbrățișându-l cu recunoștință. Se pare că nu avem răni grave, iar asta mă face să-mi admir familia puternică și să-ți fim recunoscători.

Bătrânul avea dreptate, fiecare dintre cei dragi ridicându-se și constatând că au scăpat doar cu zgârieturi. Excepția putea să fie la Maia, prin blana căreia se scurgeau picături de sânge, însă nu avea nicio fractură care să o afecteze prea mult. Așa i-a asigurat Gâzu, după o examinare atentă, iar asta i-a bucurat pe toți. Vasile și-a exprimat primul nedumerirea, când a reușit să-și mai adune gândurile.

– N-am văzut în viața mea asemenea creaturi. Vă dați seama ce ar fi putut face dacă erau înarmate, căci labele din față arătau ca niște brațe cu care ar fi putut mânui săbii sau buzdugane.

– Sunt căpcăuni cu două capete și tocmai de aceea ar avea o problemă în folosirea armelor, a venit fierarul cu precizări. Fiecare cap gândește independent, deci nu ar ști stânga ce face dreapta, iar această situație i-ar putea face să se rănească singuri. În plus, nu au deget opozabil, ceea ce e un lucru bun pentru noi. Mă întreb cum de au atacat numai primăria, fără să intre în nicio altă casă. Cineva trebuie să-i fi ghidat spre voi, neavând capacitatea de a alege în grup o țintă îndepărtată, iar voi nu aveați cum să-i provocați în toiul nopții.

Această constatare i-a pus pe gânduri, dar bănuielile nu erau suficiente pentru a acuza pe cineva din sat. Trebuiau să fie vigilenți în continuare, pentru că forțele răului erau imprevizibile și inamicul care le dirija se arăta viclean. A doua zi, oamenii din împrejurimi s-au perindat să vadă cu ochii lor ce măcel s-a întâmplat în mijlocul așezării, îngrozindu-se și făcându-și cruce. Firește că s-au împărțit și de data asta în două tabere: una care lăuda vitejia celor de la primărie, iar cea mai mare, care șoptea că străinii aceia au abătut primejdia asupra lor, nu degeaba au ajuns forțele necuratului să-i atace. Printre cei din urmă se numărau Toader și Vicele, care au cerut o adunare generală în care badea Gheorghe și ai lui să fie scoși din clădire și apoi ales un alt primar. Cel târziu la primăvară, când or scăpa de frig și de zăpadă.

Pe de altă parte a sporit numărul voluntarilor dornici să ajungă luptători ca Gâzu și familia primarului, demni de toată admirația în ochii lor. Chiar și o fată s-a adăugat învățăceilor, în ciuda glumelor făcute de băieți și a împotrivirii părinților ei. Se spune că și necazurile cele mai mari vin cu o parte bună, dacă reușești să o percepi. Aici a dus la impulsionarea celor nehotărâți, determinându-i să-și aleagă partea în care să acționeze. Ori se aliază cu criticii lui badea Gheorghe, ori se înscriu printre cei care vor să lupte pentru viață și libertate. Fierarul era stimat de toți, fiind un meșter indispensabil pentru fiecare, de aceea rolul lui în sprijinirea primarului s-a dovedit esențial.

Experiența înfricoșătoare nu i-a traumatizat nici pe cei mai mici membri ai familiei încercate. Dimpotrivă, Adi și Bianca au ieșit mai întăriți, fiind hotărâți să facă tot ce pot pentru ca viața celor dragi să nu mai fie pusă în pericol. Așa simțeau de fiecare dată când străbăteau calea către dealul pe care ajunseseră să-l considere a doua lor casă. Pe acea potecă bătătorită doar de ei au descoperit cu mare satisfacție cum primăvara se așternea cu un covor de verdeață și flori de câmp minunate, pe care nu se mai săturau să le admire.

Doar câteva zile a trecut de la venirea noului anotimp, când în mijlocul câmpiei au zărit o fetiță cu părul în cosițe, îmbrăcată toată în alb imaculat și având alături un cal superb, de aceeași culoare. Bianca a recunoscut-o doar când s-a apropiat de ea și i-a simțit căldura privirii.

– Tu trebuie să fii Zâna Bunei Credințe, cu care am cules flori lângă palatul Zânei Zorilor, a exclamat ea în timp ce se grăbea să descalece.

Zâna a încuviințat cu un zâmbet luminos și s-au îmbrățișat ca două prietene bune.

– De mult aștept să te întâlnesc și să îți cer ajutorul în fața invaziei despre care se tot vorbește, a continuat să se bucure surioara lui Adi. Uite cine ne-a venit în sprijin, l-a atenționat ea pe băiat.

Zâmbetul Zânei s-a mai atenuat atunci când a trebuit să vină cu vești mai puțin bune.

– Și eu mă bucur să vă văd teferi, dar trebuie să vă spun că eu și surorile mele nu mai avem puterile dinainte. Ni le-a răpit Muma Zmeilor și am fost nevoite să ne adăpostim în palatul despre care vorbeai.

Dezamăgirea se citea pe chipul copiilor, iar Adi și-a exprimat nemulțumirea.

– Dar Dumnezeu de ce nu intervine?, doar e atotputernic și ne-a dat de înțeles că totul va fi bine. Cum putem afla când vin zmeii și cum să le facem față noi, o mână de oameni?

– Fiți convinși că Dumnezeu are încredere în voi și vă ajută fără să vă dați seama, i-a liniștit Zâna. Zmeii nu au năvălit în timpul iernii pentru că urăsc zăpada, dar vor apărea curând. Vă veți da seama când iarba se va zbuciuma fără pic de vânt, arborii se vor zbârli fără nicio adiere, iar păsările vor dispărea de pe cer. Atunci va trebui să fiți gata pentru marea înfruntare. Eu trebuie să plec, dar nu uitați că ne punem speranțele în voi. Ucideți-o pe zmeoaica-vrăjitoare care se transformă într-un vultur mare și negru, loviți-o direct în inimă și astfel ne vom recăpăta puterile.

Zâna Bunei Cuviințe și-a luat rămas bun și, după ce s-a săltat în șa, a plecat ca vântul de iute, lăsându-și prietenii să judece la sfaturile primite. Despre ele au discutat încă vreo două zile, când au văzut cu strângere de inimă că iarba se zbătea fără vânt, ramurile arborilor se zbârleau fără vreo adiere și nicio pasăre nu se mai vedea pe bolta cerului.

– E timpul să ne chemăm prietenii, i-a spus băiatul Biancăi.

Fetița a scos săgeata albă din tolbă și a tras cu toată puterea spre înaltul cerului. Aceasta s-a ridicat sus de tot, strălucind în lumina soarelui, după care s-a îndreptat în direcția predestinată. Războiul cel mare era foarte aproape, însă ajutoarele aveau nevoie de timp ca să ajungă.

Satul dintre neguri XVI

Posted on by racoltapetru6

continuare

Și cum mergeau ei așa, băiatul cu capul plecat și însoțitorii șoptind între ei cum ar putea să cruțe bebelușul fără să se afle în împărăție, au ajuns parcă prea repede pe malul râului cu apă cristalină. Radu ținea bebelușul în brațe, cu grija de parcă ar avea o plasă cu ouă proaspete, dar s-a oprit cu puțin înainte de atinge cu piciorul firul lin al apei. Chiar în fața lui se zbătea pe uscat un ghigorț*, încercând zadarnic să se reîntoarcă în mediul lui, după ce un val stârnit de vânt îl aruncase pe pământ. Tânărului i se făcu milă de el, se plecă cu atenție, îl luă în mână și îl aruncă în apa izbăvitoare. Apoi mai făcu un pas și se opri cu șovăială, negăsind curajul să-și continue misiunea odioasă. Lângă el s-au aliniat Sanda și Vasile, gândind cu strângere de inimă la felul în care avea de gând să acționeze.

– Băiete!, se auzi un glas care venea din apă. Băiete… eu sunt peștișorul pe care tocmai l-ai salvat de la sufocare. Poate nu-ți vine să crezi, însă am puterea să-ți îndeplinesc o dorință. Spune-mi iute care îți este aceasta.

Oamenii de pe mal au fost tare mirați să audă un pește vorbitor, capabil să îndeplinească dorințe ca în poveștile cele mai fantastice. Radu își reveni primul din uimire și se gândi că acesta o fi ajutorul pe care-l aștepta în această situație grea.

– Te rog să-mi spui cum aș putea să scap împărăția de acest copilaș, fără să-l înec, cum mi s-a poruncit.

– Sunteți trei oameni, deci puteți face repede un pat din crengi în care să-l așezați și să-l lăsați în voia apei. Voi avea grijă să nu pățească nimic până ajunge la cineva care se va bucura de el.

Cei de pe mal l-au ascultat și nu a durat mult până și-au luat rămas bun de la băiețel, trimițându-l în aval. După care se auzi din nou vocea peștișorului:

– Văd că nu ai cerut nimic pentru tine, deși se vede că duci o viață grea. Pentru sufletul tău bun, ai dreptul la încă o dorință.

Radu nu știa ce-ar mai putea să ceară, doar avea de toate, însă cei doi însoțitori l-au înghiontit, arătându-i boala cea urâtă. Doar atunci s-a trezit ca dintr-un vis, exclamând:

– Cred că mi-ar fi mai bine dacă m-ai scăpa de bubele de pe piele… dacă se poate.

– Sigur că se poate.

Imediat, pielea tânărului a devenit netedă și catifelată, de nu se mai sătura să o mângâie, iar Sanda cu Vasile să o admire. Un ”mulțumesc!” puternic răsună din pieptul lui, adresat celui care i-a schimbat înfățișarea, dar niciun răspuns nu mai veni. Minunea se încheiase și autorul ei nu mai avea glas.

– Noi credeam că peștișorul care îndeplinește dorințe este din aur, a remarcat Sanda, iar Vasile a încuviințat din cap.

– Peștișor de aur?!, răspunse uluit Radu. Despre așa ceva nu a auzit încă nimeni.

Mare a fost și uimirea celor care-i așteptau la curtea împărătească, văzând ce schimbare incredibilă s-a produs cu băiatul cel bubos. Soacra a intervenit din nou, încercând să-i convingă pe toți că-i vorba de unul din blestemele băiatului de aur, deci și tânărul acesta trebuie ucis sau măcar surghiunit din împărăție. Atunci și-a pierdut cumpătul Harap Alb și i-a spus fostei împărătese:

– Ia mai taci dumneata din gură și retrage-te în iatac, unde vei fi încuiată dacă te mai văd prin preajmă. Se vede treaba că ne-ai sfătuit mereu greșit, dar până aici ți-a fost. Ba că nevasta mea trebuie să mănânce mere de aur, ba că băiatul născut astfel datorită lor trebuie înecat, iar acum îi vrei moartea și acestui tânăr harnic și generos. Văd asta nu numai în ochii lui, în cuvintele pe care le rostește, dar și în privirile cumnatei mele, care îl cunoaște mai bine și de aceea îl iubește.

Bătrâna s-a speriat rău de ieșirea nemaiîntâlnită a ginerelui, dar a înghițit în sec și s-a retras sub paza străjerilor. Tânărul împărat îi răbdase destul toanele, răutatea cu care-și trata supușii și familia, dar acum paharul se umpluse. El glăsui în continuare, adresându-se celor doi tineri îndrăgostiți:

– Dacă vă iubiți cu adevărat, aveți binecuvântarea mea pentru căsătorie și un loc în dreapta mea în conducerea împărăției.

Îndrăgostiții s-au îmbrățișat pentru prima oară și au mulțumit cu lacrimi de bucurie domnitorului și doamnei sale, care-i felicită la rândul ei.

– Îmi pare rău că v-am supus unei încercări atât de dure, glăsui în continuare Harap Alb, adresându-se oaspeților care-l însoțiseră pe Radu la râu. Ca răsplată vă pot oferi un rang mare la curte și o moșie pe care să trăiți fără lipsuri.

– Îmi pare rău, frățioare, dar de vitejii aceștia nu voi a mă despărți, după ce m-au ajutat și pe mine în mai multe rânduri, interveni Prâslea cel Voinic. Ne întoarcem acasă și așteptăm să ne cauți, alături de împărăteasă. Sunt sigur că zânele bune vă vor ferici cu un alt moștenitor, demn de dragostea voastră.

Vasile și Sanda făcură câte o plecăciune, după care primul dintre ei le spuse domnitorilor:

– Și nouă ne pare rău, dar nu putem rămâne nicidecum și nici la unul dintre domniile voastre. După cum v-am mărturisit, suntem în căutarea copiilor noștri, rătăciți și ei în drumul spre casa Bunicului. Poate ne ajutați cu un sfat în ce privește drumul pe care ar fi bine să-l urmăm, doar sunteți de pe același tărâm și trebuie să cunoașteți multă lume. Poate micuții au ajuns deja acolo și ne cred pierduți pentru totdeauna, iar asta ne macină sufletele în fiecare zi.

Amândoi împărații s-au întristat, dar Harap Alb a înțeles primul că despărțirea e inevitabilă și de aceea l-a chemat pe bătrânul sfetnic. Omul a venit sprijinit într-un toiag, i-a ascultat pe cei doi călători cu atenție și le-a mai pus o întrebare.

– Bunicul acela e împărat?

– Nu, a răspuns Sanda. E un om obișnuit, ca noi, tatăl soțului meu, proaspăt sosit din alt sat. Pe toți ne-a îndrumat unul care-și spune Păcală.

Înțeleptul a dat din cap cu părere de rău pentru vestea neplăcută care a urmat.

– Dacă nu e împărat, un Făt Frumos sau zmeu, nu avem cum să-i cunoaștem. Știu doar că oamenii obișnuiți locuiesc în mijlocul tărâmurilor renumite, locul acela fiind păzit de Zâna Bunei Credințe, care nu lasă să intre acolo decât pe cei care merită. Nu vă rămâne decât să o implorați cât mai des și din tot sufletul să vă arate drumul.

Oaspeții s-au bucurat și de această informație, fiind totuși un pas înainte, și le-au mulțumit binefăcătorilor. La despărțire, Harap Alb a vrut să le dea o caleașcă și doi străjeri pentru pază, dar ei au refuzat politicos. În schimb au acceptat cei doi cai oferiți de Prâslea cel Voinic, știind că îi așteaptă încă drum lung și obositor. Au mai primit merinde și îmbrățișări din partea fiecăruia, însă cel mai mult i-a mișcat cea venită din partea fostului bubos, ajuns acum un fel de Făt Frumos. Lacrimile lui de recunoștință se rostogoleau din belșug de pe obrajii lui pe umerii lor, limpezi și generoase ca râul care i-a oferit un dar nesperat. Dar care nu era nici pe departe atât de valoros precum cele avute dinainte, însă neobservate de cei din jur, prea ocupați să-l eticheteze după felul în care arăta la prima vedere.

ghigorț – pește mic de apă dulce, porcușor