Timpul trecea tot mai greu pentru oamenii rămași în așteptarea celor doi frați. S-au scurs câteva ore și începeau să se simtă abandonați într-o cameră fără ieșire. Zadarnic au încercat să depisteze ușa prin care a intrat Albert și apoi a dispărut împreună cu fratele său; peretele, din același material ca podeaua, părea fără nicio fisură în partea dreaptă, pe unde văzuseră ei că ar fi trebuit să fie. În schimb, s-a găsit deschizătura prin care au fost introduși de toboganul lung și abrupt, un alt coșmar din care rețineau frânturi dureroase. Situația devenea tot mai tragică, mai ales că aveau nevoi fiziologice ce nu și le puteau satisface în încăperea imaculată în care respirau.

– Mă tem că s-a întâmplat ceva rău, altfel nu-mi explic lipsa lor atât de îndelungată, se plânse Sabina. Simt că nu mai rezist mult și explodez… sau fac pe mine.

– La fel suntem și noi, dar, în ultimă instanță, lăsăm orice jenă la o parte, se alătură Titus. După cum am mai spus, n-am încredere în Călin, cum nu am nici în frate-său.

– Păcat că nu putem urca pe unde am venit, măcar să căutăm vreo cotitură cu alte opțiuni, își împărtăși Săndel gândurile.

– Nici vorbă, răbufni Sibel. Eu pe canalul ăla n-aș mai intra pentru nimic în lume.

Ceilalți avură puterea să zâmbească la remarca sirianului, după care se așternu un timp tăcerea. Momente întrerupte de o surpriză extraordinară: pe ușa fantomă își făcu apariția Georgică, persoana la care se așteptau mai puțin. Asta nu însemna că bucuria revederii era mai mică, iar asta au dovedit-o sărind spre el și îmbrățișându-l.

– Ia te uite ce bine arăți, Gicule!, îl lăudă Săndel, cu chipul numai zâmbet. Nici nu se mai vede că ai fost accidentat.

– Ce s-a întâmplat? Unde sunt Călin și Albert? Cum ne-ai regăsit de unul singur?, se auziră întrebările celorlalți.

– Am să vă spun ce-i mai important, dar nu avem prea mult timp, se precipită micuțul. Cred că sunt urmărit și ar trebui să plecăm de aici.

– Urmărit? De cine?, întrebă Săndel

– Nu știu precis, dar s-ar putea să fie chiar Albert.

– Ei, uite c-am avut dreptate, rosti Titus triumfător. La fel o fi și Călin, doar sunt gemeni identici și gândesc la fel.

– Dar tu de unde știi toate astea?, reveni Săndel cu întrebările. Și cum te-ai despărțit de ei?

– Ooo, e o poveste lungă, însă trebuie să v-o spun, măcar pe scurt, răspunse Georgică, încercând să reziste unui discurs prea lung pentru felul lui de a fi. Pe mine m-au lăsat într-o cameră separată și mi s-a arătat cum să folosesc aparatul cu raze, pentru tratament. Nu știu dacă v-am spus, dar eu sunt pasionat de calculatoare și mă pricep bine în IT. Am fost hacker un timp, până m-au prins și mi-au cerut să fac programe antivirus, în schimbul libertății. De aceea am fost foarte curios să văd ce fel de programe au ființele de pe această planetă, dacă pot să intru în ele și să aflu cât mai multe informații. În timp ce piciorul își primea porția de tămăduire, mâinile îmi dansau peste niște taste misterioase la început. Am reușit, relativ repede, să transform semnele lor în litere de-ale noastre și să intru apoi în baza de date. E uluitor ce am descoperit!

– E de rău?, se auzi vocea tremurătoare a Sabinei.

– Mă tem că da, răspunse Georgică, cu o figură ce exprima tristețea și entuziasmul deodată. Dar e și nemaipomenit de interesant. De exemplu, planeta asta nu e ceea ce pare. E mai degrabă o uriașă navă de transport, proiectată în spațiu de niște motoare puternice, care pot dezvolta o viteză mult mai mare decât a luminii. De la ele se simte căldura asta și se aude zgomotul misterios.

– Navă de transport? Ce transportă și care-i e destinația?, întrebă Titus.

– Nu știu sigur. E nevoie să intru și în alte fișiere, dar m-am grăbit să vă avertizez. Trebuie să plecăm de aici, să ne adăpostim într-un loc mai sigur și să găsim ceva alimente.

– Noi am încercat, dar nu am găsit ușa. Tu cum ai reușit?, se interesă Săndel.

– E nevoie de cipul acesta și ușa se deschide când ajungi în dreptul ei, îi arătă micuțul. Mă tem că Albert nu-l poartă în buzunar, ca mine.

– Vrei să spui că…, se îngrozi Sabina, arătând spre cap.

– Bănuiesc, cel puțin, aprobă Georgică.

– Precis știi unde să ne duci?, întrebă iarăși Săndel.

– Am luat cu mine o hartă, le arătă micuțul o foaie dintr-un material transparent, marcat cu niște puncte și linii. Dacă v-am găsit cu ajutorul ei, sigur vom ajunge măcar de unde am venit eu. Vă rog doar…

Cuvintele i-au rămas pe buze când în încăpere și-au făcut apariția cei doi frați, trăgând după ei un cărucior cu vase de bucătărie. Venise mâncarea mult așteptată, doar că de pe chipurile ofertanților nu răzbătea bucuria și generozitatea unui astfel de gest. Dimpotrivă, regăsirea lui Georgică în mijlocul prietenilor săi le-a produs o încruntare severă și niște priviri tăioase identice, de parcă erau copiate la indigo.