Aproape fiecare oraș din România are măcar câte un cartier în care țiganii fac legea, fiind majoritari. Ceilalți oameni se feresc pe cât pot să circule prin acele zone, darămite să se mute acolo. În Baia Mare, cartierul Vasile Alecsandri avea acest renume, iar eu știam acest lucru. Totuși, în anii 80′, tentația unui apartament cu două camere, confort unu, a fost pentru mine mai mare decât frica de locatarii tuciurii care mișunau printre blocurile noi, multe din ele construite cu ajutorul deținuților. M-am mutat din garsonieră, visând la un dormitor separat, o bucătărie mare și dotată cu de toate, precum și o cameră de zi spațioasă, tocmai bună pentru a primi musafiri.

Apartamentul era situat la parter și nu cunoșteam încă niciun vecin de pe scară. De aceea m-am mirat când, încă din dimineața celei de-a doua zi după mutare, cineva a sunat la ușă. Îmi propusesem să fiu mai suspicios în relațiile cu persoanele pe care le primesc în casă, de aceea nu am deschis din reflex. Mă uit întâi pe vizor și văd un bărbat bronzat, la vreo treizeci de ani, de statură potrivită și cu o figură jovială. Era firesc să întreb:

– Cine e?

– Eu, răspunse el, ca o glumă.

– Care eu?

– Golanul…, vecinul de vizavi

La auzul acestui apelativ, mi-a pierit de tot cheful de a deschide ușa, așa că am găsit o scuză:

– Îmi pare rău, dar nu mă simt bine și am nevoie de odihnă. Veniți altădată.

– Bineee…, cum vrei, am mai auzit eu înaintea sunetului de pași care se îndepărtau.

A doua zi dimineață, când cobor să pornesc Trabantul, îl găsesc întors de-a curmezișul bulevardului. Noroc că nu era zgâriat și nici miliția nu trecuse pe acolo. În gândul meu, am dat vina pe vreo ceată de bețivi care și-au încordat mușchii peste noapte. Mă amăgeam că o fi un gest izolat, ca un botez la venirea într-un nou cartier. După-amiază, ”vecinul de vizavi” a revenit la ușă, iar eu am refuzat din nou să-l primesc. O fi o coincidență, dar în dimineața următoare, am găsit ștergătoarele de parbriz îndoite în mai multe locuri, fiind necesar să le înlocuiesc. Asta m-a făcut să-l primesc pe vizitator la a treia solicitare.

– Salut, vecine!, mi s-a adresat el, întinzându-mi mâna. Eu sunt Golanul, cel mai bun vecin pe care ai putea să-l ai. Poți să-mi ceri orice și îți dau, iar dacă nu am, fac rost. La mine nu există imposibil. Mă cunoaște tot cartierul și toți milițienii îmi sunt prieteni.

Îi strâng mâna și mă prezint, la rândul meu. Ochii lui nu aveau pic de stare, evaluându-mă rapid și trecând apoi la cercetarea fiecărui lucru din locuință.

– Văd că ești boier mare, ai mașină la scară și magnetofon, zise el cu o invidie nedisimulată.

Mi-am dat seama că țiganul ăsta o să-mi facă multe probleme. Singura soluție era să fiu prietenos, ca o taxă de protecție pentru liniștea atât de prețioasă. Nu am aflat niciodată dacă Golanul era numele lui adevărat sau o poreclă primită pe merit, fiindcă îi plăcea să vagabondeze și își schimba locul de muncă de câteva ori pe an. Locuia la etajul patru al blocului de vizavi, unde avea o nevastă frumoasă, pe care avea grijă să o țină mereu ocupată, cu câte un copil de mână, unul în brațe și altul în pântec. În timp ce el își găsea câte o amantă în fiecare zi. Știu doar că, de la acea discuție, Trabantul meu nu a mai avut de suferit. Nu puteam să spun același lucru și despre mine, pentru că aproape nu era zi în care Golanul să nu mă viziteze.

Dacă voiam să dorm și lăsam ușa închisă, îmi intra pe geam și mă trezeam cu el la căpătâiul patului. Astfel l-am găsit odată, când m-a trezit, întrebându-mă:

– Poți să-mi dai o sută de lei împrumut?

Buimac de somn și iritat de tupeul lui, i-am răspuns că nu am. Dar el insistă:

– Gândește-te bine, că nu-mi place să fiu mințit. Să știu eu mai bine câți bani ai!?

Atunci m-am uitat spre locul în care pusesem portmoneul cu actele și patru sute de lei, dar nu mai era acolo. Parcă mi-a înghețat inima, în timp ce el se distra pe socoteala mea.

– Dacă mă împrumuți, te ajut să-l găsești, mi-a propus el târgul.

Am promis, iar el a scos portmoneul din buzunar. Altă dată, aveam de mers pe o stradă periculoasă, controlată de un clan țigănesc periculos. De aceea m-am gândit că mi-ar prinde bine să-l am pe Golan alături. Ajunși la destinație, vedem cum se apropie de noi un grup de patru țigănuși adolescenți, înarmați cu cuțite și bâte. Unul dintre ei, care părea conducătorul, avea o bentiță pe frunte de ziceai că-i Winnetou înfuriat. Nu am apucat să-mi motivez prezența, că s-au dezlănțuit cu o ploaie de amenințări, înjurături și lovituri de cuțite în caroseria de carton presat a Trabantului. Doar fuga m-a salvat și a mai diminuat numărul de zgârieturi. Ajunși la o distanță sigură, îl văd pe Golanul cum scoate un lanț, dosit alături:

– Au avut noroc că ai demarat, altfel uite cu ce îi linișteam!

Golanul știa să-i atragă pe puradei de partea lui, oferindu-le ponturi de câștiguri necinstite. Păgubiții nici nu știau, de cele mai multe ori, ce i-a lovit. Așa s-a întâmplat și cu mine, când vecinul de vizavi m-a ținut de vorbă până târziu în noapte. Mi s-a părut curios faptul că și-a instalat scaunul în fața ușii de la baie, împiedicându-mi accesul. Doar după ce a plecat și am intrat la toaletă, am văzut că lipsea de acolo tot ce s-a putut scoate pe geamul de aerisire: detergentul, săpunul, prosoapele, parfumul, oglinda mică, hârtia igienică…

Nu puteam să-mi arăt supărarea, fără a risca să-mi pierd sprijinul, atâta cât era. Ba dimpotrivă, am fost prietenos în continuare, iar când Golanul mă solicita să-l duc undeva cu mașina, mă conformam. A fost și o excepție, când l-am refuzat, dar era să se termine tragic, pentru că Golanul mi-a subtilizat cumva cheile și a făcut câteva raiduri prin cartier. Noroc că l-a oprit miliția, înainte să facă vreun accident, și mi l-a adus plocon acasă. Golanul susținea că eu i-am dat cheia, dar agentul m-a crezut pe mine și am scăpat amândoi cu o mustrare.

Multe necazuri am avut eu cu Golanul, în cei trei ani și jumătate, cât am locuit în cartierul Hotvon – asta fiind denumirea lui populară -, dar tare ușurat am răsuflat când m-am mutat înapoi, în alt bloc de garsoniere. O singură dată m-a vizitat după aceea, însă, de data asta, nu l-am mai tratat cu aceeași generozitate. Mă bazam pe faptul că nu mai sunt pe terenul lui, iar asta mi-a dat curaj. Doar că, dimineață, am văzut că cineva mi-a forțat rezervorul și mi-a furat toată benzina. A fost surpriza de rămas bun a Golanului.