De fiecare dată când se apropie Crăciunul, simt cum se stârnește în mine speranța că voi avea parte de bucuriile care-mi dăinuie în minte din copilărie. Totuși, rămân conștient că atmosfera de atunci nu se mai poate repeta nicicum, după șase decenii în care am rămas fără familie. Plus că eu arăt de vârsta moșului care vine cu darurile, străduindu-se în fiecare an să regăsească măcar o parte din gusturile bunătăților de atunci.

Ce delicioase erau bomboanele din zahăr, ambalate în staniol argintiu, cu care îmbrăcam bradul în Ajun! Îmi aduc aminte că aveam voie să mâncăm doar câte una, ca răsplată pentru ajutorul dat la împodobire. Eu și cu soră-mea nu trișam, de frica lui Dumnezeu, dar știam că peste două săptămâni ne vom răsfăța cu jumătate dintre ele, restul lăsându-le pentru pomul din Crăciunul viitor. Seara o așteptam cu pofte întemeiate, știind că tata ne va aduce din podul casei incomparabila tobă și cârnați cu costițe, toate deliciile afumate cu grijă de fumul lemnelor cu care ne încălzeam casa. Aveam dreptul la o felie din tobă, doi cârnăciori și o costiță subțirică, suficient cât să le apreciem pe îndelete savoarea. Atunci era prima dată în acel anotimp când gustam din ele, iar mama avea grijă să le împartă pentru toată iarna. Degeaba caut astăzi să găsesc astfel de afumături, niciodată nu sunt satisfăcut.

Dar nu numai preparatele pentru sărbătorile de iarnă și-au pierdut proprietățile pe care le știam. Îmi amintesc când am băut cu cea mai mare poftă o cană de suc rece din sifon și sirop de căpșuni. Era vară și foarte cald, iar o educatoare ne-a împărțit câte o cană de două sute de grame din acel „nectar al zeilor”. L-am savurat încet, știind că o să regret când se va termina. Aș fi fost în stare să îmi dau piciorul drept dacă aș mai fi primit o rație, atât de mult mi-a plăcut. Cam la fel am gândit vreo cincisprezece ani mai târziu, într-o altă vară toridă în care mergeam pe la case să fac invitații la nunta mea. Ajuns la casa unui fost coleg de muncă – împreună cu viitoarea mireasă -, ni s-a oferit câte un pahar de bere rece din frigider. Niciodată nu mi s-a părut atât de bună berea ca atunci, dar nici acolo nu am putut cere încă o porție, deoarece conduceam motocicleta. Chiar și o porție de fasole cu cârnați mi-a părut o mâncare dumnezeiască, după o noapte de pescuit și răbdat foame, pentru că nu știam de ea. Am găsit-o dimineață în portbagajul Trabantului, printre scule și momeli, și am tăbărât toți patru pe ea, fără pâine și fără linguri. Firește că nu ne-am săturat nici pe departe, dar gustul acela sublim ni l-am amintit de fiecare dată când desfăceam o conservă pe malul unei ape.

Acum, dacă stau să mă gândesc mai bine, poate că nu doar calitatea mâncărurilor din trecut m-a făcut să le duc dorul, ci mai degrabă faptul că nu m-am săturat atunci de ele. Dacă părinții ne-ar fi pus farfuria plină cu tobă, cârnați și costiță, dacă educatoarea mi-ar fi dat încă vreo două porții de suc, dacă aș fi primit încă un pahar de bere în acea vară, pofta mi-ar fi fost satisfăcută de fiecare dată și plăcerea simțită pentru puținul gustat ar fi dispărut de îndată. Chiar și Crăciunul în sine ni se părea mai frumos atunci, tocmai pentru că-l trăiam mai intens, doar câteva zile. Gusturile și o parte din farmecul lui s-au estompat, dar nostalgia care ne încearcă an de an nu poate să dispară cât trăim.