Peisaje de tot felul continuau să se perinde pe lângă ei, lăsându-i de multe ori fără cuvinte. Doar câte un oftat adânc se auzea din piepturi, de amărăciune când treceau prin terenuri vitrege ori de uimire când erau fascinați de frumuseți edenice.

– Oare o să ne mai amintim de aceste locuri superbe, după câte am văzut, sau o să se estompeze în memorie ca un vis frumos?, a întrebat la un moment dat Sanda.

– Memoria noastră e selectivă și limitată, doar oameni suntem, a răspuns îngândurat Vasile. Cred că subconștientul e cel care se îmbogățește cu ce-i mai frumos și ne va transmite rezultatul acumulărilor sale. Dacă aveam telefoanele cu noi, multe fotografii uimitoare am fi putut acumula, pe care să le împărtășim cu copiii și bunicul lor.

Femeia zâmbi cu un aer neîncrezător, explicându-i imediat și motivul:

– Încă ai rămas cu nostalgia dotărilor moderne ale civilizație pe care am lăsat-o în urmă. Bateria telefoanelor s-ar fi descărcat demult, iar noi le-am fi cărat degeaba. Unde ai văzut pe aici o priză sau măcar un bec electric?

– Poate că există pe undeva sau am putea construi un generator, doar știm principiul de funcționare, zise bărbatul, după care chipul i se lumină la ceea ce vedea în zare. Uite un palat ce pare poleit cu aur, într-atât strălucește! O fi reședința unui împărat bogat căruia am putea să-i cerem găzduire pentru noaptea aceasta. Mai ales că pâinea noastră s-a întărit, iar celelalte feluri le-am terminat.

Ocazia promițătoare o încântă și pe Sanda, astfel că amândoi au dat ghes cailor și în curând au trecut peste podul din fața porților mărețe. Observați imediat de pe metereze, un oștean li s-a adresat cu o voce deloc prietenoasă:

– Ce treabă aveți pe aici?

– Suntem doi călători și venim de departe, s-a grăbit femeia să-l înștiințeze. Ne-ar prinde bine o masă și un pat până mâine dimineață.

– Nu se poate, a venit răspunsul răstit. Străinii sunt primiți de împărat doar dacă vin cu daruri. Vedeți-vă de drum!

Vasile își aminti de gologanii primiți pentru că au ținut locul judecătorului recuzat.

– Avem bani cu care să răsplătim ospitalitatea. Venim din împărățiile vitejilor Harap Alb și Prâslea cel Voinic, unde am fost tratați cu onoruri.

Straja îi cercetă mai bine din privire, dar nu își schimbă părerea. Praful drumului care-i acoperea nu lăsa să se vadă noblețea cailor și nici aspectul inițial al hainelor distinse.

– N-am auzit de ei. Plecați imediat de pe pod, dacă nu vreți să simțiți vârfurile săgeților noastre, a fost avertismentul care i-a convins să renunțe și să se întoarcă printre casele amărăștenilor.

– Ce-ți veni să pomenești de Harap Alb și Prâslea cel Voinic?, l-a certat înciudată Sanda.

– Am mai intrat într-un castel cu acest „pașaport”, a ținut să-i amintească omul.

– Uite că aici nu a ținut. Mai bine mergem la o casă și îi dăm gazdei banii aceia.

– Nu știu ce să zic, că tare-s sărăcăcioase toate așezările din jurul împărăției, în mare contrast cu opulența palatului.

Tot căutând din priviri o proprietate mai de Doamne-ajută, privirea le-a fost atrasă de un bătrân care-i urmărea cu interes, drept pentru care s-au oprit în fața lui.

– Bade, dacă nu ți-e cu supărare, poți să ne primești peste noapte la masă și odihnă, că te plătim cum se cuvine. Și caii ar avea nevoie de oarece nutreț, dacă vă dă mâna.

Moșul avea o figură jovială și aprobă cu o ușoară aplecare a capului. Ochii lăsau să i se vadă, pe lângă experiența vieții, o sclipire nealterată de ani.

– Poftiți de descălecați și intrați în mica noastră curte, i-a îndemnat cu blândețe, prinzând cu vigoare caii de dârlogi. Nici căsuța noastră nu e mare, dar ceva de-ale gurii și un loc unde să vă întindeți vom găsi cumva.

Caii au fost dați în primire unui flăcău care venea dinspre grajd, iar ei au intrat în locuința strâmtă, cu ferestre mici și mobilier sărăcăcios. Gazda i-a invitat să ia loc pe o ladă de lângă măsuță, după care a aprins opaițul și a adus din cămară un boț de mămăligă, o bucată de brânză și două cepe.

– Luați și mâncați, că-ți fi obosiți de atâta drum, după cum se vede pe domniile voastre. Mie mi se spune Vasile, iar băietul pe care l-ați văzut e un luptător tare de treabă, de aceea și-a căpătat numele de Inimă Vitează. Noi om mânca mai târziu, după ce voi așterne locul în care să dormiți. Poate ne spuneți ce vânt vă aduce prin locul ăsta bătut de soartă.

Jenați să mănânce singuri, dar mânați de foame, oaspeții au cedat ispitei și au început să se îndemne, dând lămuriri și punând întrebări, între două îmbucături.

– Suntem rătăcitori de multă vreme și am văzut locuri de tot felul, dar așa palat strălucitor ca al împăratului vostru nu ne-a fost dat să întâlnim. Păcat că n-am fost primiți înăuntru, să nu vă mai dăm de furcă.

Moșul se scărpină în barba la fel de lungă și albă ca părul și îi privi cu înțelegere, odată cu explicația care i se păru corect să o dea..

– Măria-Sa e foarte bogat, dar mai ales e nespus de zgârcit, de aceea i se spune Împăratul Calic. Oștenii lui ne calcă des bătăturile și nu se mulțumesc să ne ia zeciuiala ca bir, ci de câteva ori mai mult, până te lasă sărac lipit pământului. Chiar în această seară vin cei mai de seamă semeni de-ai noștri, să ne sfătuim ce e de făcut, că așa nu mai putem trăi.

Nu bine termină de vorbit bătrânul, când în încăpere a intrat flăcăul care le luase caii , urmat de mai mulți vecini, aproape toți bătrâni și încărunțiți de necazuri. Noii veniți i-au cercetat bănuitori pe străinii ce tocmai terminaseră mâncarea, după care s-au așezat pe unde au putut, mai cu seamă pe jos.

– Oameni buni, nu trebuie să vă fie teamă, că dumnealor vin de departe și n-au nimic de-a face cu asupritorul nostru, chiar dacă arată ca niște oșteni.

– Apăi să ne ajute și ei în lupta noastră de eliberare, se auzi o voce din mulțime.

Atunci a luat cuvântul Inimă Vitează:

– Să nu credeți că-i atât de simplu, pentru că împăratul nostru are o armată câtă frunză și iarbă, iar noi nu suntem nici pe departe câți ar trebui. Dar, înainte de a muri Mareș, tatăl meu ucis mișelește de împărat, mi-a spus să am încredere în calul lui, care mă va duce la Întâiul Născut al Lumii. Numai de acolo putem primi o oștire numeroasă care să ne aducă victoria.

– Calului acela i se spune Floricel și își trăiește ultimele zile într-un colț al grajdului meu, i-a răspuns moșul Vasile.

– Dacă e așa, mă duc mâine la el și îi cer să-mi spună ce avem de făcut. Dar le cer ajutorul și acestor călători, chiar dacă unul dintre ei e femeie. Fiecare braț de luptă este prețios.

Vasile și Sanda făcură fețe-fețe la auzul acestei provocări, iar bărbatul încercă să se eschiveze:

– Știți, noi suntem încă începători în mânuirea armelor și nu am participat la niciun război…

– Contează să fiți curajoși și să vreți a ne sprijini. Cât despre priceperea voastră în luptă, lăsați-mă pe mine să o judec și să vă întăresc cât se poate.

Cum ar putea oaspeții să motiveze un refuz, fără să fie acuzați de lașitate! Era clar că îi aștepta o confruntare pe viață și pe moarte, în care partea din urmă părea cea mai probabilă.

va urma