S-ar zice că șahiștii sunt oameni liniștiți și răbdători, care stau tăcuți la masa lor și analizează miile de variante ale jocului, fără să bage de seamă ce se întâmplă în jurul lor. De fapt, majoritatea, chiar așa sunt, doar că întâlnim adesea excepții care ne intrigă, indiferent că se întâmplă între cei din elita acestui joc al minții ori dintre aspiranți. Amintesc aici pe doi campioni ai ciudățeniilor și extravaganței, cum ar fi Bobby Fischer și regretata noastră Elisabeta Polihroniade, ultima renumită prin ieșirile ei violente.

Din păcate, n-am avut colegi atât de celebri, dar am cunoscut mulți șahiști cu temperament irascibil. Țin minte că jucam în campionatul județean individual, iar primii patru clasați mergeau mai departe în semifinalele naționale. Eram tânăr și fără prea multe meciuri la activ, iar, înspre final, nu mai aveam șanse de calificare. Printre ultimele partide care se mai jucau, era cea dintre doi prieteni din Vișeu.

Primul era mic de statură și nici la șah nu se evidențiase prea mult, dar în această partidă trăgea cu dinții. În schimb, adversarul lui era înalt și bine făcut, pentru că dacă ar fi câștigat partida, mergea mai departe și avea posibilitatea să obțină titlul de candidat de maestru. Torok, îl chema pe cel solid și din ce în ce mai nervos că nu își dovedește concitadinul. Noi, cei adunați în jurul lor, îl vedeam cum îi face semne clare partenerului, ca să facă o greșeală și să cedeze. Micuțul se făcea că nu aude, nu vede, și juca în continuare cu atenție. Până când au ajuns amândoi doar cu câte un nebun de culori diferite.

Firește că trebuia să se declare remiză, însă că Torok nu era de acord, iar regulamentul prevedea că după 40 de mutări, egalitatea e consemnată oficial. Torok se arăta disperat și nu voia să accepte situația, astfel că, la un moment dat, își trage pur și simplu adversarul de mână și îl scoate afară. S-au întors după un sfert de oră, micuțul find vânăt la un ochi și cu fața umedă de lacrimi. Deși era clar ce s-a întâmplat, arbitrul nu a intervenit, de frica bătăușului, care avea și o funcție înaltă în domeniul pădurilor.

Șahul artistic are o secțiune de compoziții numită „mat ajutor”, unde negrul și albul colaborează cât mai eficient și inventiv pentru a-l face mat pe regele negru. Teoretic, și în această partidă se putea ajunge la mat, dacă cineva voia neapărat să piardă și făcea cele mai „proaste” mutări. Și era o singură poziție în care se putea obține victoria, cu regele pus în colț și nebunul care să-l înghesuie. Chiar așa a și făcut bietul om amenințat, iar arbitrul a fost nevoit să consemneze victoria bătăușului. Bineînțeles că a mers la semifinale, dar a ajuns pe ultimul loc. Însă el o fi considerat că-i mai bine să fie „codaș la oraș, decât fruntaș la sat”.

Pe parcursul campionatelor la care am participat, am întâlnit multe astfel de cazuri. De pildă, unul mă avertiza că mă poate face praf în câteva mutări, dar îmi cedează partida dacă îi ofer punctul fratelui său, din aceeași grupă, care vrea să câștige și el gategoria I. N-am cedat presiunilor și nici n-am regretat. Pentru mine conta mai mult frumusețea partidelor disputate, indiferent de rezultat.

Susțin din nou că de pe tabla de șah se pot trage importante învățăminte. De data asta ar fi cum că mulți oameni așteaptă ajutorul tău, iar dacă nu-l obțin, te obligă să li-l dai. Nu trebuie să te lași înfrânt, fiindcă n-o să-l ajute prea mult, iar tu vei fi mereu călcat în picioare.