De câte ori pășim în toamnă,
Se-aud și voci care-o condamnă,
Ba că-i prea rece sau ploioasă
Și ar putea fi mai frumoasă.

Dar ea, ca bună gospodină,
Își vede de treabă în tihnă
Și ne transmite câte-o stare
Cu sentimente dulci-amare.

Se scutură pomii de frunze,
Rămân ca bărci fără de pânze,
Iar vântul, cât va fi de tare,
Îi va lăsa în nemișcare.

Când frunza pe pământ se-ntinde,
Melancolia ne cuprinde,
Iar cu puțină fantezie,
Ea va renaște-n poezie.

Aripi desprinse de pe ramuri,
Parcă-s pentru pământ balsamuri
Ce-l oblojesc pe răni tăcute,
Numai de toamnă cunoscute.