continuare

Judecătorii de ocazie ascultau uluiți expunerea lui Dale și nu le venea să creadă aberațiile pe care le auzeau. În mod sigur această cerere de neconceput a fost motivul principal al celui îndreptățit să rezolve cazul, pentru a se spăla pe mâini pasând-o unor străini. Și totul pornea de la inedita cerere a unui om dispus să facă un sacrificiu de neconceput pentru a se îmbogăți. Știm cu toții că averea cea mai mare a unei ființe este vederea, de aici și expresia ”țin la tine ca la ochii din cap” sau ”jur pe ochii mei”. Ori să-ți dai cel mai important simț, răbdând și o durere sfâșietoare, pentru o presupusă îmbogățire, părea o prostie cum nu se putea închipui. Poate spusele reclamatului vor aduce mai multă deslușire pentru Vasile și Sanda.

– Respectabili judecători și dragi consăteni, au fost cuvintele cu care a început Stan. Vorbitorul dinaintea mea are dreptate în ceea ce a afirmat, cum că m-a flămânzit, m-a șantajat, mi-a scos ochii și mi-a furat boii cu care mergeam la târg. Pe de altă parte, a fost inspirat să mă lase sub o cruce de unde am înțeles conversația păsărilor, adică taina prin care să-mi recapăt văzul, spălându-mă cu roua de pe ierburile din preajmă. Tot atunci am auzit ce trebuie să fac pentru a vindeca fata popii de o boală necruțătoare, dar și cum să revină apa în fântânile oamenilor, după îndelungă secetă cauzată de un blestem. Vedeți, domniile voastre, că am trecut prin multe necazuri și dureri, dar nu pot fi supărat pe cel care mi le-a cauzat, mai ales după ce am fost răsplătit de Dumnezeu. El ne-a învățat că iertarea e cea mai mare calitate, de aceea îl iert pe omul acesta și vreau să-l ajut cu un teren de pe care să-și câștige pâinea…

– Nu vreau pomana ta de nimic, a strigat reclamantul, ci să-ți îndeplinești datoria de a-mi face ce ți-am făcut și eu…

– Te rog să stai liniștit pe scaunul dumitale, a intervenit Vasile. Mă voi consulta cu partenera doar câteva clipe și vă voi comunica la ce concluzie am ajuns.

Cei doi soți au purtat un dialog în șoaptă, din care s-a văzut că au căzut ușor de acord. Vasile și-a dres apoi glasul, pentru a avea mai multă prestanță, și a venit cu decizia definitivă.

– Cazul mi se pare destul de clar, dacă lăsăm la o parte minunile pe care Cel de Sus le-a făcut posibile, dar și pretenția nemaiîntâlnită a reclamantului pe nume Dale. Recunosc că Stan ar avea dreptul să-i scoată ochii, după principiul evocat în spusele celui dintâi, dar pârâtul are libertatea de a ierta, după cum ne îndeamnă Domnul nostru. Așa cum l-a scuzat de înșelăciune și hoție, pentru care ar fi putut să-l dea în judecată.

Dinspre Dale s-au auzit alte cuvinte de nemulțumire și vociferări. Judecătorul ridică tonul și continuă:

– Însă dacă se găsește cineva care să-i îndeplinească dorința, instanța îi dă mână liberă să o facă. Sau poate vrei să-ți scoți singur ochii…

– Mă tem că nu are niciun efect dacă-mi fac rău singur, replică omul cu nemulțumire. Mai bine dau cei doi boi, pe care i-am promis pentru o judecată dreaptă, aceluia care se îndură de mine și mă lasă orb. Se aude, oameni buni?

Nu a durat mult liniștea în așteptare, până când din ultimul rând al celor prezenți se ridică un țigan.

– Pentru doi boi mă încumet eu… am familie mare și o ducem greu.

Toată lumea s-a întors spre el, privindu-l ca pe un salvator. În sinea lor, fiecare și-ar fi dorit ca Dale să fie astfel pedepsit pentru câte i-a făcut unui om bun, dar niciunul nu voia să preia asupra lui o faptă de o cruzime atât de sălbatică. Poate că, cine știe, proaspătul orbit își va reveni ca primul și se va întoarce printre ei cu secrete prin care să prospere și mai mult. Astfel că țiganul părea omul potrivit să ducă la capăt cererea aprobată de instanță și pusă imediat în aplicare. A mai fost nevoie de câțiva martori curajoși care să asiste la măcelul dureros și apoi să confirme totul, inclusiv plata prin cei doi boi promiși. Vasile și Sanda nu au fost în stare să vadă așa ceva.

Dale a plecat văietându-se spre cruce, ajutat tot de țigan, care l-a lăsat sprijinit de lemnul umed. Ploaia încetase între timp, iar seara se lăsa încet peste câmpuri și așezări, ca un ultim act al unei zile ieșite din comun. A doua zi de dimineață, un grup mare de oameni s-a dus să vadă ce s-a întâmplat cu orbul, însă nu l-au mai găsit. S-a auzit, după câțiva ani, că a fost văzut un orb care cerșea prin alte părți, vorbind aiurea de o cruce care i-a înșelat așteptările. Alții susțineau că au găsit prin împrejurimi un leș sfârtecat de vulturi, însă groaza i-a făcut să se îndepărteze, lăsându-l pradă altor sălbăticiuni flămânde. Poate varianta din urmă era mai blândă pentru nesăbuit, scutindu-l de o viață chinuită și rușinoasă.

Cert e că a doua zi de dimineață soarele zâmbea impasibil, îndemnându-i pe călătorii noștri să-și continue drumul. Stan le-a umplut straițele cu merinde și apă, mulțumindu-le pentru judecata dreaptă și dorindu-le să-și regăsească tihna binemeritată alături de cei dragi. Mai trebuia să-și întâlnească ghidul dispărut înainte de ploaie, iar pentru asta au socotit de cuviință că locul cel mai potrivit este tot acea cruce, unde l-au pierdut din ochi. Acolo au adăstat o bună bucată de vreme, povestindu-și despre încercarea prin care au trecut și căutând să înțeleagă ceea ce părea de neînțeles.

– Sunteți gata pentru o nouă zi de mers?, au auzit deodată un glas subțire ce venea de deasupra lor.

Și-au ridicat privirile, observând astfel mica pasăre de pe un braț al crucii.

– Văd că minunile nu încetează să ne uimească, a exclamat Sanda cu bucurie. Nu știam că am putea să-ți înțelegem graiul, păsărică drăgălașă.

– Nici eu nu eram sigură că veți pricepe, a răspuns ea cu un ciripit vesel. Înseamnă că aveți un caracter vrednic, iar această cruce vă ajută să ne deslușiți spusele.

– Noi am auzit că-i nevoie să fii orbit de alt semen pentru a te bucura de acest dar, îi replică Vasile.

– Oamenii fac tot felul de presupuneri, atunci când nu înțeleg ceva, veni lămurirea. Eu bănuiam că sunteți merituoși de când am văzut că vorbiți cu florile, altfel nu acceptam să vă îndrum.

– Cât mai avem până la destinație?, se interesă femeia, cu inima afectată de emoție.

– Nu mai este mult, dar haideți să purcedem, i-a încurajat ea luându-și zborul către orizont.

Au încălecat și ei în grabă, având grijă să nu o piardă din ochi, dar cu un reproș abia auzit din partea lui Vasile.

– ”Nu mai este mult” e expresia care se repetă atât de des încât poate deveni sloganul nostru. Ar fi putut să ne explice cam cât anume înseamnă asta, în zile sau ca distanță, dar ea s-a grăbit tocmai când găsisem locul potrivit pentru o conversație importantă.

Ghidul nu avea cum să-l mai audă, iar femeia era ocupată să-și îndemne calul la galop. Mult sau puțin, trebuiau să creadă în ce-i mai bine și să meargă până unde-i duce călăuza zburătoare.