Satul dintre neguri IV

continuare

”Porumbelul” i-a ieșit pe gură fără să gândească, și imediat a simțit o gheară care-i strângea inima. Vasile iubea mult mașina aceea roșie, visul lui de ani de zile, cu care spera să meargă în nenumărate locuri frumoase, surprinzându-și familia cu peisaje admirate până acum doar în poze. Un instinct greu de explicat l-a făcut să propună schimbul incredibil de păgubos pentru un om cu mintea lui, iar acum spera ca țăranul acela să-i râdă în nas și să-l refuze categoric. La ce i-ar fi fost de folos unuia ca el un autoturism pe aceste drumuri, mai ales că nici nu pornea? Dar nu mică i-a fost dezamăgirea să vadă că tânărul și-a arătat interesul, uitându-se îndeaproape sub capotă, ca și cum s-ar fi priceput. Și-a continuat cercetarea printr-o examinare a caroseriei și a persoanelor care așteptau în cabina autovehiculului, salutându-le cu un zâmbet larg. Reveni lângă proprietar cu aceeași figură jovială și își exprimă curiozitatea.

– Cum poți să dai mașina familiei doar pentru a te ghida către un sat pe care nici nu-l cunoști? Ai putea foarte bine să te întorci de unde ai venit, în orașul mare și cu lumini strălucitoare în care te-ai obișnuit să trăiești și unde cunoști mulți oameni. Sau nu mai pornește și tocmai căutai care e cauza?

Bărbatul răsuflă oarecum ușurat și se agăță de motivul oferit, cu nădejdea că își va putea repara greșeala.

– M-ai prins! Nu-mi explic de ce s-a descărcat bateria peste noapte, iar în cabana aceea nu mai vrea nevasta să doarmă. Așa că nu avem altă soluție, voi coborî pe jos până unde e nevoie și vom aduce un cal să o tragă către un loc în care se poate remedia problema.

Tânărul râse cu poftă și îl bătu amical pe umăr.

– Nu e cazul, pentru că accept schimbul așa cum e. Dar ce facem cu familia, mi-o dai cu tot cu mașină?

– Cum?!, întrebă omul, uluit.

– Hai că am glumit, încercă să-l înveselească țăranul. Ei pot să se întoarcă acasă, pe unde ați venit. Sunt sigur că vor ajunge în siguranță, iar dumneata scapi de povară pentru totdeauna.

– Ce tot vorbești, omule?, izbucni cu reproș Vasile. Ori ne duci pe toți la Bunicul, ori pică toată afacerea. Nici nu mă gândesc să mă despart de ei, ne iubim și mergem oriunde împreună, așa cum am făcut-o până acum.

– De ce propune omul ăsta să te desparți de noi?, se făcu auzită vocea răsunătoare a Sandei. Puteți să-mi spuneți și mie ce se întâmplă aici?

Vasile înghiți în sec un aer amar, pe care-l simți până în adâncul stomacului. Era momentul de care se temea, discuția care putea duce la încă o ceartă stresantă, așa cum au fost cele precedente. De aceea trebuia să fie mai delicat și convingător ca niciodată, să-și ia nevasta deoparte și să spere că-i va înțelege punctul de vedere. Și, în timp ce partenerul de afacere continuă să-și admire noua proprietate, omul nostru îi spuse femeii care era planul lui.

– Draga mea, individul acesta știe unde a ajuns Bunicul și e de acord să ne conducă până la el, i se adresă el cu cea mai mieroasă voce de care era în stare.

– Nici nu mă gândesc, a primit imediat replica dură a femeii. Cum să-i purtăm pe copii pe niște drumuri necunoscute, pe un drum periculos, unde putem întâlni animale sălbatice? Ți-ai pierdut de tot rațiunea, bărbate!

– Dar nu avem de ales, iubire dulce, insistă Vasile. Ori mergem cu el și ajungem într-un sat cu oameni primitori, ori rămânem în cabana aceea veche și invadată de cine știe ce jivine. Băiatul se vede un om de treabă, care cunoaște bine traseul, din moment ce-l parcurge zi de zi. Mi-a spus că nu-i periculos și ajungem repede într-o casă frumoasă, unde ne așteaptă bătrânul. Putem veni înapoi când vrei, iar între timp, tot el o să aducă pe cineva care să încarce bateria.

Nevasta îl privi neîncrezătoare, apoi se uită mai atent la țăranul care intrase în vorbă cu copiii, provocând-o pe Bianca la râs.

– Și de ce ar face asta?, se înmuie puțin Sanda. Nu am încredere în el, oricât de amiabil ar fi.

– Pentru că așa sunt oamenii de pe aici, floricica mea. Săritori la nevoie și bucuroși să cunoască străini veniți de departe.

Fetița și fratele ei – amândoi cu chipurile luminate – se apropiară de părinți, flancându-l pe tânărul care le cucerise încrederea.

– Mami, mergem în celălalt sat, să-l întâlnim pe Bunic, exclamă micuța cu entuziasm. Nenea zice că nu-i departe și acolo e un tărâm de basm.

Adi părea să fie și el de acord, astfel că Sanda se văzu pusă în inferioritate. Dar tot îl privea cu suspiciune pe băiatul acela străin în mâinile căruia își puneau viața.

– Târgul e ca și făcut, a decis acesta. Să nu vă luați multe bagaje, pentru că avem de urcat un deal și de trecut un pod. Nu-i nimic de speriat, însă e bine să fim sprinteni, ca să ajungem înainte de lăsarea serii. Poți să-mi dai cheile mașinuței și pornim la drum.

– Ce târg?, se interesă bănuitoare Sanda.

– Doar ți-am spus că se va ocupa el de baterie, o asigură cu un zâmbet fals bărbatul, în timp ce-i satisfăcu străinului cererea. Dar nu ne-ai spus nici de data asta cum te cheamă, l-a încercat pe noul partener.

– Știe fetița dumitale, și-a dat seama de la început, a râs cu poftă țăranul.

– Bianca are multă imaginație, dar putem să-i facem pe plac și să-ți spunem tot Păcală, a râs mai puțin convins Vasile. Numai să nu ne păcălești pe noi.

– Vă văd oameni de treabă, deci puteți fi liniștiți. Hai să nu mai pierdem vremea, că soarele e deja deasupra capului.

Cu bagajele a fost mai greu să se decidă, fiecare dorind să-și ducă ce îi aparținea și considera foarte important. Noroc că ghidul lor a fost amabil și s-a oferit să care cea mai mare povară. Pentru asta a primit o bilă albă în aprecierea femeii, doar că nu a durat prea mult impresia indusă de acest gest. După vreo două ore de mers, au ajuns pe o potecă strâmtă, mărginită pe stânga de un perete stâncos, iar pe dreapta de un hău care te făcea să-ți tremure genunchii și mâinile cu care trebuia să-ți menții echilibrul. Atunci a aruncat Păcală toate bagajele de pe umeri în prăpastie.

– Ce-ai făcut, nebunule? S-a răstit plină de nervi Sanda. Acolo aveam laptopul, tableta, telefoanele și alte lucruri importante pentru profesia noastră.

– Credeți-mă că unde mergem nu veți avea nevoie de ele, a răspuns tânărul, fără să ia în seamă privirile revoltate care-l ținteau cu patru perechi de ochi. Mai important e să trecem cu bine peste această încercare, iar pentru a fi în siguranță, trebuie să ne legăm unul de altul cu această funie.

Funia în cauză îi era înfășurată chiar deasupra chimirului și o desfăcu cu abilitatea unui alpinist pregătit pentru astfel de încercări. Nu era groasă, dar se vedea că-i trainică și destul de lungă ca să ajungă până la ultimul. Aici a fost momentul în care familia Chindriș a regretat amarnic că s-au încrezut în acest păcălici cu chip inocent. Dar au strâns din dinți, trecând cu bine de acest prim test și ajungând astfel la următorul: un pod îngust peste prăpastie, pentru care îți trebuia mult curaj să-l traversezi. Li se părea că trăiesc un coșmar sau că joacă într-un film de suspans, din care nu puteau să iasă până nu trec toate probele. Copiii erau principala grijă pentru părinți, atenuându-le frica pe care ar fi trebuit să o simtă pentru ei înșiși. Doar când au ajuns pe partea cealaltă au realizat cu adevărat riscurile pe care le-au înfruntat, în timp ce-și odihneau trupurile și-și linișteau psihicul. Priveau cu gânduri întunecate la țăranul cu care s-au asociat și poate că l-ar fi aruncat în abisul acela, dacă n-ar fi depins în continuare de el. Mai ales că în fața lor se întindea o negură atât de groasă, încât îți provoca un fior de gheață numai gândul la ce grozăvii te pot aștepta dacă îndrăznești să intri în ea.