De la lansarea cărții ”Judecăți, prejudecăți și mere”

Posted on by racoltapetru6

A fost o seară magică, așa cum sunt și merele din cartea lansată aseară: ”Judecăți, prejudecăți și mere”. ”Nașii” Oana Stroe și Radu Prodan au făcut o prezentare care mi-a mers la inimă și pentru care le sunt foarte recunoscător. Aș fi vrut să pun aici videoclipul cu acest eveniment, dar recunosc că nu am reușit, însă se poate viziona pe Facebook, în conținutul mai multor pagini, printre care și a mea. Redau mai jos o parte din ideile expuse de doamna Oana Stroe.

”O luptă-i viața…”

Soarta a făcut ca lupta mea din greu să înceapă de la șase luni, când poliomelita m-a lăsat cu un handicap sever pentru tot restul vieții. Prima bătălie am purtat-o atunci, alături de mama mea, pentru a trăi, deși mulți spuneau că mai bine m-ar lua Dumnezeu decât să mă chinui și să fiu o povară pentru părinți. Am răzbit cu greu și apoi a început lupta pentru recuperare a ce se mai putea din puterile pierdute, prin sanatorii din toată țara și printre mulți oameni care mă tratau ca pe un obiect defect. Au urmat alte bătălii, pentru înscrierea la o școală bună, pentru găsirea unui servici în care să pot lucra la capacitate maximă, iar apoi pentru a-mi întemeia o familie, ca orice om normal.

Toate acestea se găsesc în această carte autobiografică, pe care nu credeam că o voi scrie. Deși i-am promis soției mele că voi povesti odată despre dragostea noastră cu năbădăi, mi se părea o încercare sortită eșecului, de aceea m-am limitat la proza scurtă, în care îmi aminteam de câte o întâmplare din tumultuoasa copilărie și apoi din tinerețe. Acum câțiva ani, m-a întrebat o prietenă de ce nu-mi scriu biografia, iar eu am râs ca de o glumă. Pe cine ar interesa viața mea, din moment ce nu sunt o vedetă și nici nu am călătorit în locuri exotice, pentru a avea ceva interesant de spus.

A mai trecut ceva vreme și – după ce am scris un text în care povesteam cum am săpat o groapă în capătul grădinii, ca să mă ascund de lume – reacția cititorilor de pe blog m-a încurajat să mai adaug câte un capitol, până s-au adunat mai multe. Cea mai insistentă a fost o colega Jo, care m-a îmboldit de fiecare dată să nu mă opresc la o nuvelă, ci să tind către un roman. Doar atunci am analizat mai profund această idee și mi-am zis că povestea nu trebuie să fie numai despre mine, ci și despre societatea în care am trăit, m-a judecat, mai mult sau mai puțin corect, dar mai ales m-a privit și tratat cu prejudecăți din cele mai amare.

Titlul a venit după ce am pus ultimul punct, și cred că reflectă exact ceea ce conțin cele două capitole: ”Bulgărașul de zăpadă” și ”Fructul interzis”. În prima parte, pământul negru din grădina părinților este liantul care aduce laolaltă personaje cunoscute din copilăria mea, determinându-le să-și arate caracterul, uneori de apreciat, iar alteori infestat de lăcomie sau prejudecăți. După ce acțiunea mea a declanșat succesiunea de evenimente, devin un observator de departe, prin intermediul mamei, care mă ținea la curent prin scrisorile pe care le trimitea în internatul școlii. Firește că voi plăti nesăbuința de a răvăși pământul, prin încercările traumatizante de la sfârșitul celei dintâi părți, faptă care a pregătit terenul pentru apariția fructului interzis.

În partea a doua, mărul răsărit din pământul devenit tabu pentru locuitorii din Seini, face fructele miraculoase de care societatea are nevoie pentru a deveni așa cum ar trebui să fie. Acele fructe vin în contradicție cu concepțiile multor personaje, bazate pe minciună în reușitele din viață, în relațiile cu cei din jurul lor. Adevărul devine un pericol pentru parveniți, iar de aici derivă efortul prin care se încearcă interzicerea și chiar dispariția definitivă a pomului. Eu voi fi doar un mijloc prin care Universul își arată încă o calitate de care societatea duce lipsă. Printre aceste lucrări ale fructelor, strecor și evenimentele principale din traiul meu alături de oamenii normali.

De fapt, acesta a fost țelul vieții, de când mi-am deschis cu adevărat ochii și am înțeles diferența dintre mine și cei cu picioare sănătoase. Mă priveam în oglindă și nu vedeam deosebiri, deoarece îmi cercetam doar chipul. Majoritatea oamenilor, însă, remarcau mai întâi mersul meu, după care nu mai conta ce spun și ce transmit prin priviri, cât ar fi ele de senine. Cred că tocmai dizabilitățile mele fizice au fost catalizatorul care mi-au amplificat pasiunea pentru învățătură și muncă, pentru șah și performanță, pentru literatură și frumos. Așa cum unui nevăzător i se ascut celelalte simțuri, în compensație pentru cel pierdut.

Mi-am ales preocupări prin care să nu fiu privit cu compasiune când le practic cot la cot cu cei din jur. Șahul și literatura nu mă expun în văzul celor cu prejudecăți, mai ales când stau pe scaun sau în fața unui monitor. Acum, pot să spun că sunt egal cu toți ceilalți și mă simt eliberat de povara judecăților nedrepte. În schimb, aștept cu interes judecata cititorilor fără prejudecăți în ceea privește această carte, unde mi-am expus o parte din viață și din suflet. La urmă vă ofer câte un măr virtual, dar la fel de savuros ca unul miraculos. Avem nevoie cu toții de ele, pentru a fi mai buni și mai sinceri.

Comenzile se pot face aici

A apărut cartea ”Pe urmele tatălui”

Posted on by racoltapetru6

”Petru Racolța este autorul prezentului literar autohton, reușind să îmbine genul policier cu specificul românesc, iar rezultatul, cele două romane, Fetița care visa pentru alții și Pe urmele tatălui, demonstrează perfect evoluția unui scriitor pentru care senzaționalul și tensiunea pot avea cu totul alte culori decât țipătorul hollywoodian elaborat pe bază de rețete și formule standard.
Beneficiind de darul de a creiona  cu precizie, structuri mentale și reacții umane, Petru Racolța, în cele două romane ale sale publicate la editura SIONO face dovada – dacă mai era cazul – existenței unui potențial deosebit al autorilor români contemporani ce reușesc să se detașeze de tiparele străine și să creeze producții literare originale ce captivează cititorul încă de la primele rânduri.
Referindu-ne la Fetița care visa pentru alții, chiar dacă subiectul nu e nou, personajele și plasarea lor într-un context diferit de cele obișnuite creează o experiență inedită pentru cititori. Romanul pune la un loc concepte de parapsihologie, paranormal și fantastic pe o structură de thriller foarte veridic, ce nu depășește limitele acceptate implicit de mentalul cititorului și care, având ca fundal decorul lumii reale, aduce cu sine o tensiune ce se manifestă gradual de la primele capitole.
Eroii nu sunt vigilantes musculoși, cu replici tăioase și mâna pe armă, nici detectivi cu o întreagă structură logistică în spate. Eroii sunt copii, iar deosebirea dintre ei și alții asemenea lor e dată de abilitățile fiecăruia, datorită (sau din cauza) cărora sunt marginalizați în societatea care caută o perfecțiune iluzorie. Nu vă lăsați înșelați, însă, de vârsta personajelor principale: suspansul este palpabil, tensiunea atinge cote ridicate și, ca cititor, te trezești captivat de intriga complexă, de trăirile fiecărui personaj în parte și, nu în ultimul rând, de dialogurile ce respectă viața protagoniștilor.
Cum ar fi ca ceea ce visezi, să se întâmple în realitate? Pentru mulți, ar putea să pară o experiență interesantă, inedită și, de ce nu, tentantă. Petru Racolța pune, însă, lucrurile la punct: visul poate deveni o realitate de coșmar – și da, jocul de cuvinte e intenționat. Fetița care visa pentru alții nu mai vrea s-o facă. Alții, însă, îi vor visele, iar cititorul este luat de curentul evenimentelor și, înainte să-și dea seama, devine unul dintre personajele cărții.
Pe urmele tatălui, cel de-al doilea roman publicat de Petru Racolța la editura SIONO, conține o idee cu totul inedită, iar revelarea acesteia constituie o reală surpriză. N-o să vă dezvăluim despre ce este vorba, ci vă lăsăm să o descoperiți citind cartea. Ce putem spune, însă, este că Petru Racolța creează o problemă pornind de la o întrebare banală și, printr-o construcție realistă a evenimentelor, poartă cititorul prin meandrele unei intrigi stufoase și spumoase, din care nu lipsește umorul din colțul gurii, cu care ne-a obișnuit scriitorul maramureșean.
E de subliniat, de asemenea, modul în care Petru Racolța își desenează personajele, creând o pleiadă de caractere unice, fiecare cu specificul său, iar interacțiunea acestora de-a lungul narațiunii generează atât atmosferă, cât și context, ambele perfect credibile, conținând suficiente detalii pentru a transpune cititorul în lumea respectivă.
De fapt, unul din atu-urile autorului este tocmai ușurința cu care își modelează protagoniștii romanelor și atenția la detalii. Implicarea totală a acestuia în actul scrisului e evidentă: dialogurile sunt realiste, ca și cum s-ar fi transpus, pe rând, în fiecare personaj în parte, construindu-i minuțios mentalul și caracterul.
Petru Racolța este un autor cu ștate vechi, dacă putem spune asta, cărțile sale abordând o pleiadă de subiecte, de la povești pentru copii (Revolta din ogradă), science-fiction (Planeta Paradis) și, în fine, romanul polițist combinat cu o fantezie debordantă, reprezentat de cele două producții menționate aici: Fetița care visa pentru alții și Pe urmele tatălui.
Am lăsat la urmă, nu pentru criterii de importanță, ci pe criterii de stil, cele două volume de nuvele publicate sub titlul Povestirile unui maramureșean, autorul fiind original din Seini, unde trăiește și în prezent. Regăsim aici un scriitor cu un umor mai degrabă intuit decât afișat, o ironie subtilă ce devine, uneori, auto-ironie, înveșmântată într-un limbaj care, fără a fi laconic, nu se pierde în mai multe direcții deodată, ci rămâne ancorat pe subiect, în tușe clare, fără echivocuri.
Dacă ar fi să tragem o concluzie, cărțile lui Petru Racolța ar putea fi comparate cu o litografie extrem de detailată, a cărei complexitate rezidă în redarea cu precizie a celor mai simple elemente și îmbinarea lor, iar rezultatul este un tot unitar cu o coerență și o coeziune remarcabilă.”
Radu Prodan