Un tânăr cobora de la munte, obosit şi însetat, pe o căldură care l-a secătuit. Până în localitate mai era mult şi de aceea s-a bucurat nespus când a văzut o căsuţă singuratică şi sărăcăcioasă. În faţa ei, pe o băncuţă, şedea o babă bătrână şi hâdă, cu obrazul ridat de vreme şi cu dinţii căzuţi. Îmboldit de setea-i sfâşietoare, se adresă femeii:

– Nu te supăra mătuşă, dar nu ai nişte apă de băut?

Bătrâna se ridică încet, intră înăuntru şi ieşi cu o cană tocită, însă plină cu apă răcoroasă şi îmbietoare, pe care i-o întinse zâmbind şi lăsând să se vadă ultimul ciot de dinte pe care-l mai avea în gură. Tânărul se gândi: “Nu-mi permit să refuz, dar măcar am să beau prin partea unde e toarta şi pe unde nu cred că şi-a pus baba gura”. Apoi bău cu nesaţ.

Văzându-l, femeia zâmbi din nou încântată şi-i zise:

– Vino să te pup, dragul mamii, că tare ne potrivim la obiceiuri! Dintre toţi cei care mi-au cerut apă, doar tu bei din partea pe care beau şi eu!