Liniștea care s-a așternut dovedea că scrisoarea a avut un impact major asupra fiecărui membru al familiei, receptat în mod diferit de fiecare. Coincidența incredibilă de a poposi tocmai în acea casă, iar apoi mărturisirea tristă a gazdei plecate către zări străine le schimbau perspectiva care-i copleșise până în acel moment. Adi a reacționat primul, simplu și fără vreun sentiment dominant.

– Ce chestie!, a rostit el cu detașare. Acum, putem să ne întoarcem acasă?

O întrebare pentru care nu exista încă un răspuns, ci doar câte o privire ambiguă primită din partea celor doi adulți, singurii care aveau puterea să decidă. Iritat de această tergiversare, băiatul s-a ridicat de la masă și a găsit o companie mai plăcută alături de Maia, singura care îl putea înțelege. În schimb, Bianca s-a dovedit a fi mai receptivă și a arătat asta printr-o rugăminte care demonstra încă o dată dorința de a-l cunoaște pe bătrân.

– Hai să mergem după Bunicul, vă rooog!

Dar părinții aveau de analizat multe fapte și schimbări intervenite după ce tocmai au aflat veștile nu tocmai bune. Sanda era mai hotărâtă ca niciodată să-și expună din nou punctul de vedere, în timp ce Vasile părea derutat și descumpănit de întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Femeia l-a lăsat un timp să-și pună ordine în gânduri, iar până se va lămuri și el ce e de făcut, a mai încălzit câte o porție de ceai revigorant. Doar după ce bărbatul și-a mai revenit și a împăturit la loc filele de caiet, socoti de cuviință să-i împărtășească părerea.

– E clar că pe Bunic l-a afectat singurătatea, împingându-l la un gest disperat. Probabil și noi am păți la fel dacă am rămâne aici, departe de alți oameni, fie ei și mai puțin comunicativi. Socializarea e necesară omului, altfel gândurile negre îl domină și îl fac să-și imagineze tot felul de scenarii sumbre, iar în final îl împing la decizii nesocotite.

– Nu e cazul să ne comparăm cu el, a găsit Vasile un motiv să corecteze judecata nevestei. Noi suntem patru, din două generații, ne-am putea adapta împreună la acest mod de viață aparte. Robinson Crusoe a trăit mulți ani de unul singur, pe o insulă pustie, fără să-și piardă capacitatea de a gândi logic, ba chiar s-a călit prin acea experiență.

– Tu te auzi ce vorbești, omule? Te compari cu un personaj de legendă, când ai doi copii pe care trebuie să-i pregătești pentru o viață civilizată, cu educație și o cultură la înălțimea cerințelor societății moderne. Doar nu crezi că o să trăiască mereu aici, ca niște Tarzani în junglă.

– Nu am pretins să rămânem aici pentru toată viața, dar măcar să ne bucurăm un timp de casa bătrânească și natura virgină care ne înconjoară. La urma urmei, sunt singurul urmaș al Bunicului și trebuie să ne gândim ce putem face cu această moștenire.

Sanda deveni din nou iritată, așa că apelă la artileria grea în luptă. Asta după ce o trimise cu blândețe pe fetiță să-și caute un loc de joacă pe lângă fratele ei, însă ea îl preferă pe motanul Pufi.

– Asta numești tu moștenire?! E doar o casă veche în care n-ar sta nimeni, nici dacă l-ai plăti. Mi-a fost groază și să dorm, azi-noapte, cât eram de obosită. Se auzeau din pod niște zgomote ciudate, de parcă se fugăreau șobolanii. Uită-te și tu la masa asta: ieri am șters-o de praf și deja s-a depus iar pe ea. Grinzile sunt vechi, iar printre scândurile de la pod se strecoară mizeria împrăștiată de cine știe ce jivine. Nu putem rămâne într-o cabană atât de veche și neîntreținută. Ne întoarcem în oraș și găsim noi o soluție pentru a trece peste acest impas.

– Sau mergem pe urmele Bunicului…, se auzi varianta propusă timid de Vasile.

Femeia își puse mâinile în șolduri, semn că auzise o prostie care o scotea din sărite. Îl privi atent pe cel care a putut debita o asemenea grozăvie și își căută cuvintele cele mai tăioase prin care să-l combată.

– La voi e ereditară prostia?, a întrebat ea cu sarcasm. Cum ai putea să ne duci pe urmele unui bătrân senil, spre un sat despre care doar a auzit că există pe undeva? Chiar atât de disperați am ajuns, măi Vasile? Mai bine ne strângem lucrurile și le ducem cât mai repede la mașină, după care facem cale întoarsă. Uite, ploaia a contenit și soarele strălucește tot mai puternic. Dacă ne grăbim puțin, către seară suntem la Marta și ne odihnim într-o cameră decentă, cu curent, telefon și internet.

Hotărârea cu care i s-a adresat Sanda nu lăsa loc de împotrivire, după cum bine știa bărbatul din experiența anilor trăiți împreună. E drept că nici nu prea avea argumente solide cu care să-și susțină cauza aventuroasă, pentru care simțea o atracție inexplicabilă. Dar soluția propusă de o mamă grijulie nu putea să fie neglijată în aceste circumstanțe, așa că toată familia s-a mobilizat în acest sens, spre bucuria lui Adi și nemulțumirea Biancăi, singura care avea același spirit cutezător ca al tatălui. Iarba era încă udă și potrivnică, însă erau bine echipați, iar părinții netezeau drumul pentru copii.

Bucuria le-a fost mare când și-au găsit autoturismul intact, de parcă-i aștepta să-i readucă pe calea cea dreaptă și binecunoscută. Ar fi fost perfect dacă așa s-ar fi și întâmplat, după ce s-au așezat ușurați pe scaunele lor, așteptând nerăbdători ca Vasile să pornească și să dea înapoi până la un loc de întoarcere. Cu siguranță că toate problemele ar fi rămas în urmă dacă motorul ar fi ascultat, însă bateria se descărcase inexplicabil peste noapte. Soarta era singura pe care puteau da vina, iar Sanda ar fi luat-o la scărmănat dacă i-ar fi fost la îndemână în carne și oase. În lipsa ei concretă, Vasile a devenit țapul ispășitor, pe care femeia trebuia să-și verse năduful.

– Ai lăsat ceva becuri aprinse, altfel nu se explică. E mașină nouă, cu baterie bună, precis ai făcut tu ceva… poate chiar intenționat. Uită-te sub capotă, poate e desprins vreun fir sau a slăbit vreun contact.

Bărbatul preferă să nu răspundă, ci să-i urmeze liniștit ultimul sfat, cel puțin până femeia se mai calma. Nu vedea nimic în neregulă la bornele bateriei și nici alte semne că ar fi ceva în neregulă, dar continuă să țină capota ridicată și să se gândească în liniște la o soluție. Probabil tot soarta a făcut să treacă pe acolo același tânăr care a încercat să le vândă vaca. Venea în sus, fredonând un cântec de voie bună și pășind vioi, ca într-un dans de unul singur.

– Bună dimineața, i s-a adresat cu entuziasm Vasile. Dar de unde vii la ora asta?

Omul a fost surprins la început, însă zâmbetul șăgalnic îi reveni imediat pe chip.

– Păi, iaca vin și eu din treburile mele. Văd că nu m-ai ascultat, iar acum ai rămas împotmolit aici.

– Da, însă nici cu vaca nu ajungeam mai departe, răspunse cu regret șoferul, în timp ce atenția i-a fost atrasă de brațul stâng al trecătorului. Poți să-mi spui de unde ai ceasul acela de pe mână? Că pare unul de aur.

Tânărul tresări și își trase mâneca cămășii peste obiectul cu pricina. Apoi zise cu o voce puțin convingătoare:

– E galben de felul lui, da’ nu-i de aur. L-am moștenit de la tata, Dumnezeu să-l odihnească!

– Ăsta seamănă cu cel pe care-l avea bunicul meu, replică sigur pe el Vasile. Spune-mi cum a ajuns la tine și unde este bătrânul.

Omul se trase deoparte, cu zâmbetul înghețat pe buze și o privire precaută.

– Nu știu despre ce vorbești, domnule. Ți-am spus doar că-i ceasul tatei, chiar dacă seamănă cu cel al bunicului tău. Eu am plecat mai departe, că ești pus pe gâlceavă.

– Stai puțin, insistă bărbatul. Uite cum facem: primești mașina dacă mă duci la bătrânul care stătea în casa aceea.

va urma