Și ar fi mers ei drum întins și în pașii de trap ai cailor, pe care ajunseseră să-i strunească tot mai bine. Simțeau o nerăbdare mare să ajungă la Zâna Bunei Credințe și să afle locul despre care auziseră de la Marele Sfetnic al lui Harap Alb. Din nefericire, tocmai când crezi că nu mai ai mult până la îndeplinirea unui țel, se ivește o situație neprevăzută care îți dă calculele peste cap. De data asta, Sanda și Vasile au fost opriți de râul atât de frumos și liniștit până acum. Plouase mult și apa se umflase, curgând tulbure și aducând cu ea arbori, crengi și tot felul de alte lucruri. Calea le era blocată, pentru că un pod nu exista cât vedeai cu ochii, iar de trecut călare sau pe jos nici nu putea fi vorba.

Dezamăgiți de obstacol, cei doi au descălecat să privească îndeaproape dezastrul care le tăia elanul. Degeaba era senin acum, râul ar putea arăta la fel mânios încă multe zile, iar alt drum care să-l ocolească nu se zărea. Au privit în aval și apoi în amonte, însă niciun semn de încurajare nu le-a fost dat să vadă, așa că au pornit încet de-a lungul malului, cercetând fiecare părticică, cu îngrijorare și tristețe. După un ceas de mers, le-a fost dat să observe resturile podului de piatră peste care ar fi putut traversa, doar că acesta se prăbușise în urma viiturilor, rămânând din el doar pilonii de pe maluri. Chiar lângă unul dintre ei stătea jos un băiețel de vârsta lui Adi al lor, cu ochii în lacrimi și cu pieptul suspinând fără oprire. Aproape de trupușorul lui se afla o coșercuță acoperită cu un ștergar alb care-i ascundea conținutul. Soții s-au apropiat înduioșați de durerea prin care se vedea că trece micuțul, căutând să afle mai multe despre tragedie și apoi să-l încurajeze cum s-ar putea mai bine.

– Trebuia neapărat să treci, băiețel?, a întrebat cu glas blând Sanda. Ai pe cineva dincolo?

Văzând că plânsul îl împiedică să răspundă, Vasile a intervenit, la rândul lui:

– Și noi trebuie să traversăm, orice ar fi. Poate găsim o soluție sau ne spui tu dacă există vreo altă cale.

Copilul ridică, în cele din urmă, privirea cu obrăjorii uzi și îi cercetă sumar. Primele lui cuvinte s-au strecurat cu poticneli, precum apa printre pietrele mari care o zăgăzuiau.

– E prea târziu… mama și tata erau pe pod când au fost luați de viitură.

Vestea i-a înduioșat pe cei doi ascultători, iar femeia nu și-a putut înfrâna instinctul de a-l strânge la piept.

– Ne pare tare rău, puiule! Trebuie să fii tare în aceste momente și să mergi mai departe. Dacă nu mai ai pe nimeni, poți să vii cu noi, oriunde ne-or duce drumurile. Cum te cheamă?

Băiețelul a negat din cap, și-a șters lacrimile cu mâneca și a continuat să-și spună necazul.

– Mai am un bunic care mă așteaptă dincolo cu de-ale gurii. E bătrân și bolnav, iar dacă nu-i duc ce am în coșarcă o să moară de foame. Ticuță mi se spune, dar acum n-o să mai fie cine să mă cheme. Eu sunt de vină, că am rămas în urmă de frica apei, iar ai mei m-au tot așteptat. Dacă eram mai curajos, am fi apucat să trecem cu toții înainte de a se dărâma podul. Acolo se vede căsuța noastră, printre arborii aceia înalți.

Ticuță întinse mâna și arătă cu degetul o cocioabă din lemn, care pentru el însemna acasă și iubirea unicului om drag rămas în viața lui.

– Nu crede asta, puiule! Tu ai simțit că podul nu va rezista și asta te-a ajutat să rămâi viu și nevătămat. Dar de unde veneați voi?

Copilul mai suspină o dată, după care și-a îndreptat chipul în spate, întinzând degetul spre un palat îndepărtat, care abia se distingea.

– Venim săptămânal cu lucruri făcute acasă și le vindem oamenilor din palatul împăratului. Bunicul cioplește în lemn, linguri și blide, tata făcea scule și arme ușoare, iar mama cosea rochii pentru doamnele de acolo. Cu bănuții câștigați astfel ne cumpăram cele trebuincioase, mai ales de mâncare, din care e și în coșul acesta.

Băiețelul ridică ștergarul ca să arate, printre altele, pâinea, brânza, o șuncă de porc afumată, o sticlă de vin și un cozonac. Sanda și Vasile au înțeles și mai profund durerea pe care o simțea micuțul, însă nu erau oameni care să renunțe la speranțe, plus că aveau datoria să aline un suflet atât de rănit.

– Trebuie să existe o cale de a traversa, iar împăratul acela din palat are oameni pe care să-i pună la treabă, a exclamat bărbatul către femeia sa, ca să ia aminte și copilul. Probabil s-a mai întâmplat așa ceva și ei știu ce trebuie făcut.

– Numai Pasărea Măiastră ne poate ajuta, a rostit aproape în șoaptă Ticuță.

Soții s-au privit dând din umeri ca la auzirea unei aberații, dar Sanda a binevoit să-i țină isonul celui care aiurea de necaz.

– Ce fel de pasăre e aceea? Ne poate trece în zbor pe toți trei, cu tot cu cai?

De data asta, era rândul băiețelului să se uite la ei ca la niște smintiți.

– Cum să facă așa ceva?! Ea a construit podul în urmă cu multă vreme și tot ea poate să-l refacă, mai trainic și mai frumos. De aceea îi zice Pasărea Măiastră.

Povestea era greu de crezut, însă femeia trebuia să intre în jocul copilului cu fantezia, doar așa puteau să găsească un mod de a progresa spre o rezolvare.

– Și unde este această pasăre năzdrăvană?… ca să o chemăm în ajutor.

– Doar împăratul nostru știe, pentru că a mai adus-o înainte de căsătoria cu Ileana Simziana, când i-a făcut acest palat și podul care a rezistat până acum, a încercat să-i lămurească Ticuță.

– Aha, uite că ajungem la următoarea mișcare. Care trebuie să fie o vizită la palatul unde trăiește și… Ileana Cosânzeana…

– Ileana Simziana!, o corectă iritat copilul. Cum puteți să le confundați?!

– Mă rog, Ileana Simziana. Mergem împreună și-l rugăm să facă ceva pentru ca râul să se poată din nou traversa. Urcă-te pe un căluț cu noi și ia-ți coșercuța cu tine, că nu-i vreme de pierdut.

Băiețelul s-a desprins cu greu de malul apei, doar după ce a mai privit cu jale spre căsuța de peste apă și a mai suspinat de două ori. A fost nevoie de alte îmbărbătări și asigurări că totul se va rezolva la timp, dacă se grăbesc. Palatul părea o himeră de la această distanță, de ziceai că-i Fata Morgana, către care tot mergi dar nu mai ajungi. Deși o premieră pentru cei doi proaspeți călăreți, au riscat îndemnându-și caii să o ia la galop. Simțeau adrenalina cum le curge prin vine și trăiau senzații de care n-au mai avut parte, alături de Ticuță, care mai uitase din gândurile negre. Cu toate acestea, au ajuns în fața porților palatului , cu puțin înainte de înserare, și au avut mare noroc să fie primiți înăuntru tocmai când străjile voiau să zăvorască intrarea.

– Cine sunteți și cu ce treburi veniți în cetatea noastră?, a fost întrebarea de întâmpinare.

– Suntem doi prieteni de-ai lui Prâslea cel Voinic și Harap Alb, iar dorința noastră este să vorbim numaidecât cu împăratul vostru, a prins curaj Vasile să facă prezentările. Avem vești importante, care nu rabdă întârziere.

Această inspirație i-a făcut să ajungă degrabă în fața domnitorului, lângă care au putut să o admire și pe nespus de frumoasa Ileana Simziana.

va urma