Furtuna care a venit dădea de înțeles că și natura se revolta de ororile pe care trebuia să le suporte. Mai întâi s-a manifestat cu un vânt atât de puternic, încât balaurii își pierdeau direcția, se încurcau între ei și uneori se pârjoleau reciproc. Nu mai era chip de zburat în asemenea condiții, așa că au fost nevoiți să se retragă în zone mai liniștite, lăsându-i pe zmei să-i extermine pe fugarii ascunși. Și ar fi reușit cu siguranță, dacă nu venea ploaia în averse, udând din plin dealul pietros și făcându-le imposibilă escaladarea.

Maia a fost prima care a ieșit din întunecimile grotei, după care și-a strigat prietenii să o urmeze. Frații Adi și Bianca au așteptat cu nerăbdare această ocazie, iar apoi, rând pe rând, au apărut Sanda și Vasile, oșteni și țărani curioși să vadă ce se întâmplă. De mirare era că în vârful dealului doar picura, însă pe partea unde trebuia să urce inamicul, turna cu găleata, de parcă era rupere de nori. Au mai observat cum deasupra lor plutea în cercuri un porumbel alb, căutând prilejul să se așeze undeva, ca un mesager al păcii la care sperau cu toții să ajungă. Imediat ce a găsit bolovanul potrivit pentru a fi văzută de fiecare, pasărea s-a așezat lin și imediat s-a transformat într-o fetiță cu cosițe și un zâmbet molipsitor. Era Zâna Bunei Cuviințe.

Bianca s-a avântat să o îmbrățișeze ca pe o prietenă mult așteptată, Adi s-a bucurat la fel de mult, părinții și ceilalți din jur se minunau, bănuind că e mesagerul care le-ar putea salva viețile.

– Ce se întâmplă aici?, a întrebat Gâzu care a apărut mai la urmă, slăbit de rana care-i dijmuise sângele.

– Ea este zâna noastră ocrotitoare, a anunțat exaltată fetița Sandei. Cred că a venit să ne dea vești bune.

Tot cu zâmbetul luminos pe chip, apariția aceea miraculoasă li s-a adresat printr-un glas drăgăstos.

– Mai întâi vreau să vă transmit recunoștința din partea zânelor, pentru că ne-ați redat puterile, stârpind-o pe Muma Zmeilor. Imediat ce ne-am revenit, am știut că trebuie să facem tot ce putem pentru a vă scăpa de o invazie cum nu s-a mai văzut pe tărâmul nostru. Mai întâi am trecut pe la prietenii pe care i-ați câștigat prin faptele voastre vitejești, părinți iubitori și copii merituoși. Armatele lor cu războinici nenumărați și bine căliți trebuie să apară din partea de răsărit a dealului, iar până atunci veți fi apărați de natură, căreia i-am cerut sprijinul. Fiecare dintre voi e de admirat pentru curajul de care a dat dovadă, iar cei căzuți în luptă trebuie slăviți. Din păcate, unul din acest sat și-a trădat semenii, făcând pact cu zmeii cei răi. Știe el la câte victime a dus gestul lui nesăbuit și ce pedeapsă merită, nu e rolul meu să-l judec. Să cugete singur ce merită și să acționeze după cum îi dictează conștiința.

Oamenii s-au privit cu suspiciune la început, însă, după oarece chibzuință, chipurile tuturor s-au oprit pe Toader, care se înroșea și se făcea tot mai mic, copleșit de ochii neiertători. Când n-a mai rezistat căutăturilor acuzatoare, s-a întors șovăielnic în peșteră, unde a fost găsit mai târziu înecat cu o piatră prețioasă pe care a încercat zadarnic să o înghită. Zâna Bunei Credințe a mai zăbovit pentru a-i încuraja, până când au putut vedea în zare o oștire atât de numeroasă încât nu o puteai cuprinde nici măcar prin binoclul bunicului. Veneau armatele împărătești, iar zâna cea mică s-a îndreptat spre alte minuni de făcut pentru a le înlesni victoria. Zmeii erau încă mulți și puternici, iar balaurii așteptau să treacă furtuna și să li se alăture.

Deocamdată, ploaia și vântul îi salvase, dar ele nu puteau ține o veșnicie, asta o știau prea bine. Doar lupta pe viață și pe moarte era soluția pentru a scăpa de un inamic hotărât să meargă până la capăt. Oștile au ajuns destul de repede la poalele dealului și au început să-l urce cu cai puternici și obișnuiți cu terenuri grele. Aproape toată lumea îi privea pe salvatori, așteptând să-i vadă sus, să-i admire și să se simtă mai în siguranță. Sanda și Vasile recunoșteau de departe împărații care i-au găzduit, iar Adi și Bianca îi zăriră pe Vlad și Maria, care le dăruiseră săgeata albă. Erau toți acolo: Harap Alb, Prâslea cel Voinic, Greuceanu cel de neînvins, oastea Zânei Lacului, cea a lui Inimă Vitează, precum și alte oștiri care tot veneau și veneau…, cu siguranță călăuziți de zâne pe drumul cel mai scurt.

Ploaia încetase de ceva vreme peste tot, soarele împărțindu-și cu dărnicie razele peste împrejurimile clocotitoare. Primii împărați ajunși între oamenii nerăbdători au fost întâmpinați cu urale și plecăciuni, așa cum se cuvine unor domnitori buni. Harap Alb și Prâslea cel Voinic au descălecat să-i îmbrățișeze pe Sanda și Vasile, iar apoi pe copiii lor, despre ale căror fapte auziseră dinainte. Cei doi împărați au vrut să vadă îndeaproape cu cine aveau să se lupte, la care tare s-au mai mirat.

– Ooooo, recunosc că n-am crezut să existe atâția zmei!, a exclamat Prâslea. Văd că au început să urce, iar buzduganele lor ne vor doborî mulți luptători. Ce tactică propui să adoptăm, frate Harap Alb?

Prietenul lui cel mai bun se gândi preț de câteva clipe, după care își făcu cunoscut planul:

– Pentru început rostogolim bolovani în calea lor, să-i mai rărim. Ne vom lupta corp la corp când vor ajunge în vârf, mobilizând câte zece oșteni pentru fiecare și copleșindu-i astfel cu lovituri venite din toate părțile.

– Pe mine și fratele meu ne lăsați să-i tăbăcim cum știm noi mai bine, a intervenit Greuceanu, care tocmai se alăturase conducătorilor. Am niște treburi personale cu ei și de-abia aștept să le tăbăcesc pieile.

S-au împărțit comenzile și fiecare comandant a primit misiuni concrete, după care a început lupta. Pietre mari erau dislocate și apoi prăvălite peste zmeii care urcau călare sau pe jos, săgeți bine țintite căutau să le nimerească punctele sensibile, în timp ce din partea opusă veneau buzdugane mortale pentru ghinioniștii vizați. În cele din urmă, cu toată rezistența întâmpinată, inamicul a ajuns în vârf și a început lupta sângeroasă, fatală pentru mulți oameni. Împărații și ceilalți eroi care au mai ucis zmei făceau față cu succes fiecărui adversar, știindu-le slăbiciunile și lovindu-i acolo unde era decisiv, în schimb mulți alți luptători au căzut sub paloșele necruțătoare ale invadatorilor. Noroc că oastea era mare și alți camarazi le luau locul, nelăsându-le nicio clipă de răgaz. Sanda, Vasile și chiar Gâzu făceau echipă bună, în timp ce Bianca se alăturase Ioanei și arcașilor ei, săgetând de după stânci câte un zmeu mai expus. Dacă nu-l nimereau și acesta se lua după ei, intervenea imediat Adi cu sulița lui penetrantă, iar Maia sfârteca gâtul celui căzut.

Astfel a început să se vadă că inamicul cotropitor rămânea în număr tot mai mic, fiind pe cale să fie învins și alungat definitiv. Doar că balaurii nu plecaseră, iar acum au profitat de cerul senin, pornind să atace cu foc oștenii împăraților de pe partea de răsărit a dealului. Din gurile lor se revărsau flăcări pârjolitoare care făceau sute de victime, neputincioase în fața dihăniilor zburătoare. În aceste condiții, luptătorii nu mai puteau urca să-i schimbe pe cei căzuți, iar împărații erau în pericol să fie uciși la rândul lor, asta însemnând că planul perfid al zmeilor se putea îndeplini.

va urma