Am plâns la venirea pe lume,
Și nu doar să respect cutume,
Presimțeam poate că m-așteaptă
O soartă crudă și nedreaptă.

Am plâns la boli nenumărate,
Mai mari sau mai neînsemnate,
Vărsam lacrimi torențiale
Ce mă ardeau curgând la vale.

Am plâns la orice căzătură
Sau la o simplă-nțepătură,
La despărțirile de mamă
Și sentimentele de teamă.

Am plâns când mi-a murit tătuca
Și m-am sfrijit precum năluca,
Eliberând zeci de cascade
De sub perechea de arcade.

Am plâns când m-a lăsat iubita,
Crezând că ea-mi era ursita
Ce trebuia să îmi aline
Din avalanșa de suspine.

De-o vreme, s-a stricat zăvorul
Prin care răzbătea izvorul
De lacrimi lungi, sărat-amare,
Ce se-ntreceau la întristare.

Acum, privirea mi-e curată,
Iar piedicilor ce s-arată,
Eu le răspund cu osârdie,
Prin zâmbete și ironie.