continuare
În acel an, încă erau puțini semeni de-ai noștri care își permiteau să aibă și să folosească un telefon mobil. S-a nimerit ca unul din ei să fie în acel autobuz, astfel s-a transmis un apel spre ambulanță, pentru că unii călători nu voiau să meargă mai departe cu un cadavru alături. Cornel și Ionel au fost nevoiți să aștepte, la rândul lor, sosirea echipajului medical, pentru a le oferi datele personale, în caz că va trebui să fie contactați ulterior. Doar după o oră a plecat cursa mai departe, iar ei s-au așternut la drum pe jos.
Frigul se mai domolise, dar fulgi mari de zăpadă au început să cadă, întâi pe umeri, ca un semn de încurajare. Apoi s-au îndesit și se așterneau în voie peste tot ce era la vedere, dar în special pe drum, ascunzând porțiunile cu gheață și punându-i astfel la încercare. Mergeau tăcuți și îngândurați, atmosferă greu de acceptat de prietenul mai mic și însuflețit de incidentul prin care au trecut.
– Ce e cu figura asta pleoștită, frățioare?, a rupt el tăcerea apăsătoare. Înțeleg că ai trecut printr-o experiență greu de imaginat, dar ar trebui să te bucuri acum, când ai scăpat în sfârșit de blestemul care te măcina.
A fost semnalul de descătușare a temerilor macaragiului. S-a uitat atent în ochii partenerului de drum, să vadă dacă într-adevăr exprimă bucurie, după care a ripostat prin cuvinte amare.
– Îți dai seama că am mai provocat moartea unei femei, chiar dacă avea un caracter răutăcios. Voiam să fie pedepsită pentru necazul pricinuit, dar nu să se ajungă la asta prin mila pe care am simțit-o. De fapt, nici nu cred că am scăpat de blestem, doar ai auzit și tu când mi-a blestemat toată familia. Ăsta nu-i motiv de bucurie, ci mai degrabă de îngrijorare. Nu trebuia să mă încred în călugărul Dumitru și nici în tine, când m-ai asigurat că totul va fi bine. Uite că n-a fost.
Ionel nu se aștepta la o percepție atât de sumbră, total opusă celei pe care și-o însușise el. Începea să creadă că prietenul său căzuse într-o depresie irecuperabilă, care-i putea fi fatală dacă nu primea un ajutor calificat. În acel moment, au ajuns la o răscruce, iar atitudinea îndoielnică a macaragiului i-a transmis o teamă apăsătoare când s-a oprit.
– Măi, Cornele, știu că-i greu să treci prin toate astea, dar îți promit că totul va fi bine de acum înainte, a spus el în timp ce-și așeza mai bine curelele bagajelor pe umăr. Aici ne despărțim, dar te caut eu la noapte și colindăm împreună, ca de obicei.
După o strângere de mână și o încă privire îngrijorată către prietenul său, Ionel s-a îndreptat spre străduța lui, dornic să-și revadă familia. Consăteanul său a făcut câțiva pași în direcția firească, însă a intrat la prima casă și s-a lepădat de bagaje, promițând vecinului că vine mai târziu după ele. Doar unul i-a mai rămas în mână, conținând conserve pentru sihastrul Dumitru și câinele Tomel. Cu el în mână, a pornit hotărât către pădure, în ciuda ninsorii care îi reducea drastic vizibilitatea. Era convins că asta era penitența prin care putea să scape cu adevărat de nenorocirea care continua să-l urmărească cu obstinație.
A mers el așa, fără să mai socotească scurgerea timpului, ghidându-se după ce-i rămăsese în memorie de la prima vizită a lăcașul bătrânului. Totul era alb acum, deci mult mai greu de deslușit, însă tânărul se lăsa la mâna instinctului sau mai degrabă a sorții. Poate că ar fi ținut-o tot așa până cădea fără vlagă dacă nu ar fi alunecat într-o vale, unde l-a înghițit un morman de zăpadă, adunată în acel loc de vântul pus pe șotii. Zbaterea de a ieși din acea învelitoare l-a ajutat să-și scoată doar capul, însă mâinile și picioarele nu aveau atâta putere cât să conteze. Era frânt de oboseală și doborât de o sfârșeală morală, iar această stare îl făcea să creadă că ăsta îi va fi sfârșitul. N-avea teamă și nici supărare nu simțea, ci se resemna la gândul că în acest fel dispare și blestemul prin care a stins atâtea vieți.
Creierul o fi început să secrete deja endorfina prin care moartea era ușor de acceptat, iar el percepea un chip luminos ce i se adresa blând ca o mamă iubitoare. „Scoală-te, Corneluș, și te du acasă”, a auzit de mai multe ori. „Ești mama?”, a întrebat el, dar chipul de nedeslușit a negat. „Ești Dumnezeu?”, a întrebat a doua oară și a avut parte de aceeași negare. „Ești un înger?”, iar după ce s-a convins că nu are șanse să nimerească, acea lumină s-a estompat, lăsând să se vadă figura zâmbitoare a țigăncii. „Dar tu ești moartă!”, i-a zis el cu uimire. „Așa este, însă îți vorbește sufletul purificat, prin care îți cer iertare pentru ce ți-am făcut. Du-te acasă fără teamă, căci de-acum ești binecuvântat”.
O căldură umedă și plăcută a simțit peste obrazul lui, determinându-l să-și deschidă ochii și să vadă cum Tomel îi lingea fața. Alături de el se afla călugărul Dumitru, care-l despacheta din zăpadă și îl îndemna să se miște. Puterile i-au revenit și în două minute s-a văzut liber, cu trupul teafăr și moralul revigorat. Sihastrul i-a dat să bea o dușcă de pălincă și i-a povestit cum a venit câinele și l-a adus în locul acesta, unde a văzut întâi o geantă și apoi un cap cu ochii închiși.
– E o nebunie să vii de unul singur pe o asemenea vreme, însă te înțeleg, ținând cont prin ce ai trecut. Acum, ai face bine să te întorci acasă, cu Tomel drept călăuză, până ieși din pădure. Sau poate ai ceva nelămuriri pe care ți le pot îndepărta.
– Vă mulțumesc că mi-ați salvat viața și m-ați ajutat să trec peste această nenorocire, Sfinția Ta! Geanta aceea e o mică atenție pentru dumneata și câine, dar sper să vă mai caut cu vești bune. Pot zice că sunt cu sufletul împăcat și vreau să-mi revăd liniștit familia.
Cornel i-a sărutat mâna călugărului, după care a pornit cu pas vioi spre casă, însoțit de Tomel, până a ajuns la stejarul trăsnit. De acolo n-a mai fost mult până la vecinul unde lăsase pachetele cu cadouri, iar apoi până în pragul casei. Fericire mare i-a cuprins inima când i-a văzut pe toți cei dragi cum l-au primit cu brațele deschise și lacrimi de bucurie în ochi. Nimeni nu mai putea fi în pericol, iar bradul nu fusese niciodată atât de luminos.
Sfârșit
