Au luat același autobuz spre Asuajul de Sus, cu același șofer, însă cu un companion insolit. Lângă ei s-a așezat un cioban veritabil, începând de la îmbrăcămintea adecvată, vocea răsunătoare ca pe câmp și mirosul specific de caș afumat și pastramă. Poate că nu ar fi intrat în vorbă, dar au aflat curând că și el a apelat mai demult la ajutorul sihastrului, fiindu-i de mare folos să-și recâștige nevasta care-l părăsise, luând cu ea și pe băietul lui drag.
Bărbatul, de vreo patru decenii în etate, le tot sporovăia, în timp ce scotea la iveală un boț de caș și le tăia câte o felie cu brișca pe care o avea la îndemână. Era un om hâtru și toată lumea din jur îl privea cu zâmbetul pe buze, că aveau ce vedea la el. Bine făcut și cu o barbă îngrijită, glasul lui răspândea voie bună, iar ochii îi străluceau de lumină lăuntrică. Le-a povestit de-a fir a păr cum a fost întâlnirea cu Sfinția Sa, iar tinerii se bucurau de generozitatea lui.
– Ia luați și gustați o bunătate cum n-ați mai pus în gură până acum. Din asta i-am dus și bătrânului Dumitru, pe lângă o capră bună de lapte, toate meritate cu vârf și îndesat.
Și în timp ce îi servea, omul le-a explica drumul pe care trebuie să-l urmeze, că era ceva de mers până la sihăstria săpată în piatră din mijlocul pădurii.
– Recunosc că și eu m-am rătăcit la un moment dat, cu toate îndrumările primite de la localnicii întâlniți pe drum. Am avut noroc cu câinele călugărului, unul mare, cu blană albă ca neaua și lățoasă precum cea de oaie. Îi zice Tomel și mi-a ieșit în cale de parcă ar fi știut ce destinație am. La început m-am temut, cât mi-s eu de încercat, dar mi-am dat seama pe parcurs că e bine crescut și vrea să-l însoțesc pe calea cea bună.
A continuat să le spună pe unde trebuie să intre în pădure, trecând pe lângă stejarul lovit de trăsnet, unde începe cărarea bătătorită de sătenii plecați la cules de lemne sau ciuperci. Să o țină tot așa, până ajung la un deal abrupt, pe care trebuie să-l ocolească prin dreapta, fiind cu atenție în a găsi o potecuță abia vizibilă, tocmai potrivită să le ușureze urcarea spre locuința austeră a Sfântului. Prietenii și-au dat seama că aceste îndrumări aveau avantajul de a-i scuti de abordarea unor cunoscuți, prin care s-ar fi dus vestea că au trecut prin localitate fără să-și caute niciunul părinții. I-au mulțumit la coborâre, pentru că omul cel hâtru mergea mai departe, spre turma lui de mioare și familia cu care trebuia să coboare de la munte.
Vremea i-a întâmpinat cu o ploaie măruntă și rece, însă ei erau pregătiți să o înfrunte cu ambiție și îmbrăcămintea potrivită. Așa au luat-o la pas, cu ochii în patru și vorbărie cât mai redusă, de parcă s-ar fi temut să nu fie auziți de vreun intrus invizibil. După ce au trecut de bătrânul stejar schilod, urmând întocmai indicațiile ciobanului, drumul spre potecuța pomenită parcă nu se mai termina. Și-au pus întrebarea dacă nu cumva trecuseră de ea, dar încurajările pe care și le transmiteau reciproc îi îmboldeau să-și sporească pașii.
Doar când le-a ajuns la urechi un scheunat venit de undeva din dreapta s-au oprit și au ciulit mai bine urechile. Așa au perceput mai bine cam de unde se auzea și s-au orientat spre sursă. Atenți să nu alunece pe povârnișul clisos, coborâră câțiva metri și așa au ajuns lângă o groapă din care un câine mare se chinuia zadarnic să iasă. Și-au dat seama imediat că era vorba de Tomel, după descrierea făcută de tovarășul lor din autobuz. Bietul animal căzuse într-o capcană săpată de vreun braconier.
– Trebuie să-l salvăm, dar numai tu ai brațele atât puternice și destul de lungi încât să ajungi la el pentru a-l scoate, i-a spus Ionel macaragiului.
Cornel n-a stat pe gânduri, s-a pus imediat pe burtă la marginea gropii și a întins mâinile, însă tot nu era suficient să-l ajungă.
– Adu-mi un băț, să încercăm cu ajutorul lui, l-a îndemnat el pe micuțul prieten.
O creangă frântă, găsită în apropiere era tocmai potrivită în acest scop, iar câinele a înțeles imediat că trebuie să se agațe cu dinții de ea când i-a fost întinsă. Era greu patrupedul și marginea alunecoasă a gropii, dar a ajutat și Ionel, apucându-și camaradul de haine și trăgându-l cu toate puterile. Ajuns la suprafață, Tomel s-a scuturat zdravăn de noroiul din blană și, după ce i-a cercetat câteva clipe, a pornit încet înainte, îndemnându-i din priviri să-l urmeze. Curând și-au dat seama că se rătăciseră dinainte, trecând pe lângă poteca prea greu de sesizat pe o astfel de vreme. Dar acum, după încă vreo câteva sute de metri, au ajuns în fața unei deschizături într-o stâncă, semn cum nu se poate mai clar că aici își avea sălaș călugărul. Când s-au mai apropiat, au putut observa și alte semne ale unei așezări umane, cum ar fi un mic coteț cu găini și o capră care se adăpostea de ploaie în apropiere.
Câinele a lătrat de câteva ori și nu a durat mult până când ușa din scânduri groase s-a deschis, lăsând să apară un bătrân înalt și subțirel, cu părul lung și neîngrijit, iar barba mare și încâlcită. Ochii îi apăreau exagerat de mari de după lentilele groase ale ochelarilor, prinși de cap cu un elastic. Era aproape imposibil să-i ghicești expresiile chipului, dar vocea lui entuziastă a arătat că se bucură mult la vederea prietenului canin.
– Tomel, băiete! Începusem să-mi fac griji de când nu te-am văzut. Se vede treaba că ai avut parte de o aventură, iar acești drumeți ar putea să-mi spună mai multe despre ea. Poftiți înăuntru să vă încălziți și să vă uscați, dar lăsați pelerinele afară, că o să le spele Cel de Sus.
Călugărul părea un om dintr-o bucată, care nu pierdea vremea cu formalități, vorbind cu ei ca și cum i-ar fi cunoscut de ceva vreme. Nici cei doi prieteni nu s-au jenat și i-au urmat deîndată sfatul, pășind în urma gazdei și ajungând într-o odaie mică, dar caldă, datorită unei sobe vechi în care pâlpâia focul prietenos.
va urma
