Eunucul: Iza (VII)

Romi nu se precipită deloc, deși avea în față perfecțiunea întruchipată, iar mirosul de piele proaspăt îmbăiată îl întărâta. Îi cuprinse corpul cu brațele și se lipi de el, așezându-l paralel pe salteaua luminată discret, dar cu atât mai excitant. Mâinile se transformară în aripi, iar degetele în pene fine ce mângâiau fiecare centimetru din comoara ce-o avea alături. Întâi de-a lungul părului, pornind din creștetul capului, cu dexteritatea unui hair stylist ce simte personalitatea fiecărui fir și îl încurajează să se afirme. A urmat atingerea tandră a feței, precum a unui nevăzător dornic să descopere pentru prima dată înfățișarea iubitei sale.

Pe măsură ce mâinile eliberau teritorii de ten și coborau spre alte părți, buzele fierbinți ale tânărului intrau într-o exploatare mai minuțioasă și mai senzuală. Nimic nu scăpa nesărutat, iar fiecare tresărire a Izei era analizată și interpretată adecvat de simțurile celui care le provoca. Ochii, nasul, obrajii, cu insitență pe lobul urechilor și o adăpare continuă din izvorul nesecat al buzelor subțiri și fremătătoare. Gâtul era o delicatesă pe care a savurat-o pe îndelete, zăbovind la el prelung în drumul spre sânii care-l așteptau precum niște stânci ce se doreau cucerite.

Fiecare oftat sau geamăt era primit cu satisfacție de Romi, încurajându-l să insiste în zonele respective până la o explozie de plăcere. Nici mâinile femeii nu aveau stare, ci îl îndrumau involuntar spre ținte sensibile și încărcate de recompense sonore. Corpurile li se unduiau în așternut ca într-un dans pe o muzică compusă ad-hoc, ba domoală și în surdină, ba cu zvâcniri neașteptate și cu note stridente. După ce li s-a oferit sânilor atenția cuvenită, gura înfocată a tânărului se insinuă încet către buric, ca o haltă binevenită înainte de gara principală. Iar acea gară fusese pregătită în prealabil de degetele fine ale impiegatului. Iza era epilată, deși trăia în pădure de multă vreme!

Cucerirea zonei fierbinți a fost făcută ca pe o filieră complexă, fără grabă și cu multă atenție la detalii. Pe măsură ce buzele tânărului se apropiau de labii, icnetele femeii se înmulțeau, devenind tot mai puternice. Apoi, la prima atingere dintre cele două zone umede care se așteptau, s-a auzit un oftat prelung de plăcere și mulțumire. De acum înainte totul era euforie și fiecare mișcare provoca alte și alte orgasme, ca într-o avalanșă. Iar Romi nu se opri până la semnalul Izei:

– Ooooh, ooooh! Aaaah, aaaaaaah! Oprește-te că nu mai poooot!

Doar atunci și-a ridicat tânărul capul dintre petalele femeii și s-a întins alături. Era clar că nu o dezamăgise, iar asta îl făcea să se simtă minunat. Pe de altă parte, Iza, deși extenuată, voia să-l răsplătească pentru plăcerile oferite cu atâta talent și generozitate. Îl mângâie în zona unde ar fi trebuit să aibă un penis, dar își aminti că nu e o metodă potrivită în acest caz. Se ridică să-l sărute prelung pe buze, pe față și apoi pe gât și urechi. Astfel descoperi că bărbatul era foarte sensibil la felul cum îi mușca blând loburile urechilor, producându-i astfel plăceri intense. Era un secret de care s-au bucurat amândoi, râzând și îmbrățișându-se, până au adormit.

– Lasă-mă să merg cu tine după cumpărături, a rugat-o Romi, dimineață, după ce s-au trezit.

– Nu se poate, dragule! Îți dai seama ce ar spune sătenii? Chiar și așa se uită la mine ca la o intrusă și mă bârfesc de câte ori au ocazia. Îți dai seama ce s-ar întâmpla dacă or să mă vadă la braț cu un tânăr frumos. Eu, care m-am căznit să arăt cât mai șters.

– Pot să mă deghizez și eu. Am arăta ca un cuplu de bătrânei cuminți.

Iza zâmbi și îl sărută înainte de a se ridica de lângă el.

– Tot ar bătea la ochi. Lasă că o să mergi de altădată, singur. Doar n-o să stai mereu sechestrat în această văgăună. Trebuie doar să te mai înzdrăvenești.

– Măcar să te însoțesc până la ieșirea din pădure, pentru a cunoaște drumul.

De data asta, Iza nu mai obiectă, iar Romi se grăbi să se îmbrace. Câinele dădea și el fericit din coadă, știind că-i rost de o plimbare. Cărarea prin pădure era prea ascunsă pentru tânăr, și numai ochii unui cunoscător o putea ghici. Un avantaj față de cei care le-ar fi dorit răul și ar fi vrut să le găsească ascunzătoarea. După o bucată de mers, au ajuns la o potecuță vizibilă, de unde femeia îi ceru să se întoarcă înapoi. Era riscant să-i vadă cineva, iar pentru el era încă prea mare efortul. O să-l ajute câinele să găsească drumul spre casă, în caz că nu l-a reținut. O sărutare pătimașă a fost pecetea despărțirii, urmată de o îmbrățișare prelungă și priviri drăgăstoase. Ce lung va fi timpul pentru ei până la revedere!

Băiatu îl conduse vioi pe Romi, la întoarcere, parcă știind că el e călăuza. Doar că tânărul era prea incitat pentru a sta între patru pereți. O baie rece și apoi o vizită la Râpa Ursului l-au mai liniștit puțin.

Eunucul: Iza (II)

Întuneric total și o senzație de plutire. Fără întrebări, pentru început, doar cu căutări. De lumini ascunse, de simțuri pierdute. Și de sine. Apoi a apărut durerea, din ce în ce mai persistentă, mai acută. Îl inunda din toate părțile și se amplifica atunci când undele ei se întâlneau în anumite zone. Uitase de trup și începuse să se creadă imun la astfel de încercări. Treptat, apelă la memorie și căută, totuși, un răspuns. Nu-l găsi, dar avea senzația că se întâmplase ceva grav. Nu putea să fie mort! Morții nu simt durere, nu? Ce s-a întâmplat cu el? O fi făcut un infarct, că prea dintr-o dată s-a rupt filmul. Dar nu știa să aibă probleme cu inima. Poate o congestie cerebrală…

Făcu un efort să-și deschidă ochii, dar accesele de durere îi strângeau pleoapele. Trupul îi era parcă împuns de mii de ace și asta-l făcu să se gândească la iad. Să fie asta pedeapsa pentru păcatele multe și lipsa de credință? Trebuia să vadă cum arată locul supliciului. După mai multe încercări, o rază plăpândă de lumină îi atinse retina și odată cu ea o imagine confuză. Nu erau draci cu furci în jurul lui, doar o ființă hidoasă și întunecată ce-l tortura sistematic. Să fie doamna cu coasa, care-i scotea sufletul înainte de vreme? Încercă să se zbată, să strige sau măcar să se facă auzit, dar nu a avut putere decât pentru un oftat. Ființa hidoasă tresări și-și întoarse chipul către el. Avea ochi de foc, ca de demon, iar fierbințeala lor îl făcură să renunțe la contactul vizual. Era prea slăbit să lupte și se abandonă călăului.

Au urmat reprize de dureri atroce, perioade de leșin, momente de fierbințeală sau friguri cumplite. Uneori, simțea un lichid scârbos care-i umplea gura și era musai să-l înghită. Probabil că era otrăvit de călăul neobosit, ca să nu aibă puterea să se revolte. Îi urmărea tot mai des mișcările, dar tot nu-i putea suporta privirea. Alteori se trezea singur și încerca să se ridice, să evadeze din acel iad, dar trupul nu-l ajuta. În plus, durerile aveau o forță mai mare decât voința lui de a porunci membrelor. Oare cât mai trebuia să suporte? De ce nu moare odată? Așa o să se chinuie o eternitate?

Speranțele au renăscut după un timp, pe măsură ce-și putea întoarce capul. Nu se putea să fie în Iad. Și-a dat seama când a văzut un câine obișnuit care-l privea blând, nu ca un Cerber înfricoșător. Iar alături de el nu ardea un foc cumplit, ci unul vesel și prietenos, ce-l liniștea parcă. În timp ce distingea și eticheta fiecare obiect, simțea o liniștire interioară. Durerile nu mai erau la fel de mari, un semn că intervenea o schimbare. Nici diavolul ce-l chinuise nu mai era atât de negru și parcă era mai blând. Îl dezvelea adesea și se uita atent la trupul lui, dar uneori îi provoca dureri prin acțiunile lui.

De fapt era un om obișnuit, mai precis o Ea, după cum putea să deslușească la lumina slabă din încăpere. Avea silueta subțire și tenul unei femei, și nicidecum o arătare mitologică. Însemna că și el era viu, dar tot nu știa cum a ajuns în acel loc.

– Unde mă…, reuși în sfârșit să scoată câteva sunete.

Femeia tresări și-l privi cu acei ochi de care se temuse până atunci. Acum, însă, nu-l ardeau deloc, ci dimpotrivă. Aveau în ei o bucurie vizibilă, iar zâmbetul feței subliniau această senzație. Cu un deget dus la buze, i se arăta să tacă.

– Nu te agita, bine? Ai fost rănit, dar ești în siguranță acum.

A fost rănit?! De cine sau de ce? Încercă din nou și în zadar să-și amintească. Femeia veni în curând cu o farfurie și îl ajută să înghită niște supă. Era călduță și tare bună la gust, iar asta îi zdruncina părerea proastă ce și-o formase despre acea ființă demonică. O privi în ochii verzi ca iarba și văzu cum se roșește de jenă. Pielea nu-i era zbârcită, așa cum s-ar fi așteptat, nici mâinile nu arătau a fi de bătrână. Doar veșmintele erau vechi și ponosite, iar năframa de pe cap îi dădea un aer de bunicuță. O sumedenie de întrebări îi veneau în minte, dar nu era în stare să le pună încă. Durerea îi schimonosi fața, făcându-l să refuze o ultimă lingură cu mâncare.

– Unde mă aflu?, repetă întreaga întrebare a doua zi.

– În casa mea, răspunse femeia surâzătoare.

– Dar tu… cine ești? Înger sau demon?

– Tu ce crezi?

– Care ți-e numele?

– Poți să-mi spui Iza. E mai ușor decât Isabela.

– Izaaa… Nu e nume de demon… ci de înger.

Femeia roși din nou și își aplecă privirea. Apoi întrebă, la rândul ei:

– Ție cum îți zice?

– Romică… sau Romi, pe scurt. Îmi spui ce am pățit? Cum am ajuns aici și de ce nu mă pot mișca?

Un oftat ieși din pieptul Izei, care se îndepărtă de bărbat și își făcu de lucru prin încăpere. Degeaba insistă, femeia parcă nu-l mai auzea.