Eunucul: Iza (III)

Posted on by racoltapetru6

Era evident că tăcerea nu era o opțiune de durată și, în cele din urmă, răspunsurile trebuiau date, oricât de periculoase ar putea să fie. Mai ales că Romi devenise agitat și era pe cale să-și descopere singur rănile. Astfel că femeia se așeză la căpătâiul bolnavului și începu să-i povestească:

– Era o noapte liniștită, când Băiatu a început să latre întruna și să se ceară afară. ”Băiatu” îi zic câinelui meu, pe care l-am găsit rănit de vânători și care s-a atașat de mine după îngrijire.

– Bine, bine… Lasă asta și treci la subiect!, se răsti bărbatul, iritat de deviere.

– Câinele nu-mi mai făcuse probleme de genul ăsta, lucru ce m-a făcut curioasă. Am ieșit singură în întuneric, de teamă că Băiatu m-ar fi dat de gol. Ochii îmi sunt obișnuiți cu vederea în astfel de condiții, iar pașii m-au purtat adesea prin fiecare locușor din împrejurimi. Undeva din depărtare, cerul reflecta luminile puternice ale unor faruri, iar un sunet de portiere trântite îmi confirmă bănuiala.

– Știi ce? Nu sunt interesat de amănunte, vreau să aflu ce am pățit și cum am ajuns aici? Mă înțelegi?

– Ai răbdare, ajung eu și acolo, dar vreau să afli cum s-a întâmplat. Nu fii atât de enervant, că nu-ți mai zic nimic.

Romi încercă să se stăpânească, bombănind ceva în barba care-i crescuse binișor.

– Așaaa… , continuă ceva mai satisfăcută Iza. Mă iau eu după semnale și ajung tocmai în Râpa Ursului. E un loc periculos, unde chiar mișună urșii. Cel mai mare își avea ascunzătoarea tocmai în această grotă…

– Ceee? Sunt într-o grotă din pădure?!

– Vezi că iar mă întrerupi?, se oțărî femeia. Apoi, după o mică pauză, își reluă șirul:

– Buuun… Am distins curând voci de oameni și zgomote de crengi călcate în picioare. Erau doi și cărau cu ei ceva greu. Bine că n-am venit cu câinele, că ar fi sărit la ei și nu știu ce s-ar fi întâmplat. Vorbeau de o lopată și de șeful lor, care i-a însărcinat să îngroape „mortul”. M-am gândit imediat la crimă și urechile îmi erau ciulite precum la vulpea urmărită de ogari. Așa am auzit cum au pus jos greutatea și au început să sape. Dar frica le cam dădea târcoale celor doi și orice zgomot mai suspect îi făcea să tresară. Un urlet mai puternic de jivină le-a pus capac, făcându-i să-și schimbe planurile. ”Mă, io zic să plecăm fără să-l mai băgăm în groapă. Oricum o să-l mănânce sălbăticiunile, iar șefu’ n-o să știe”. O propunere ce a fost primită cu bucurie de tovarășul lui. Au abandonat acolo încărcătura și s-au grăbit înapoi, iar după puțină vreme am auzit mașina plecând.

Iza se opri pentru câteva clipe, de parcă încerca să-și amintească mai bine. De fapt își căuta cuvintele potrivite, iar bărbatul se temea să mai intervină. Femeia continuă aproape șoptit:

– M-am apropiat cu inima strânsă de sacul negru ce se distingea cu greu în vale. L-am deschis mai bine, iar înăuntru am dat de trupul unui bărbat care părea mort, într-adevăr. Noroc că mama mea a fost medic și m-a învățat de mică anumite lucruri și moduri de acordare a primului ajutor. Datorită acestor cunoștințe mi-am dat seama că erai doar leșinat, cu un puls foarte slab.

– Eu eram ăla…, gândi cu voce tare Romi.

– Bine că sacul aluneca ușor peste mușchi, frunze și alte resturi vegetale. Chiar și așa, mi-a fost foarte dificil să te urc până în apropierea grotei, oprindu-mă adesea să-ți verific starea. Trebuie să recunosc că ai o inimă puternică, care s-a încăpățânat să bată încet, dar fără întrerupere. În schimb eu era să leșin în urma efortului de a te căra după mine și mi-a trebuit un timp să-mi revin, după ce am ajuns. Abia către dimineață am reușit să te examinez la lumina lămpii.

Urmă o altă pauză, mai îndelungă.

– Spune-mi ce am, că pot să suport.

Era îndemnul pe care-l aștepta femeia.

– Ai fost împușcat în piept și înjunghiat în burtă. Noroc că tăietura nu e prea adâncă, iar glonțul nu a atins niciun organ vital. Nici hemoragia nu a fost prea persistentă, tocmai fiindcă ai fost în stare de leșin sau comă, iar inima a bătut aproape imperceptibil.

– Uuuf! M-am speriat că e mai rău. Bine că am rămas întreg și am toate membrele, deși nu prea le simt. Le am, nu?

– Ai fost și bătut bine, că ești plin de vânătăi. Corpul își revine încet, iar membrele le vei simți pe parcurs. Cele pe care le mai ai.

– Ce tot vorbești acolo?! Ce-mi lipsește? O mână?…

Iza negă din cap.

– Un picior?…

Încă o negare.

– Două?…

– Ai ambele picioare și amândouă mâinile.

– Atunci ce?!

– Romi… Oamenii care ți-au făcut asta au fost foarte cruzi și te-au mutilat îngrozitor. N-am mai văzut așa ceva în viața mea și, crede-mă, am văzut multe.

– Ce mi-au făcut, femeie? Ce puteau să-mi facă?!… Doar nu…

Iza aprobă din cap și îl mângâie tandru pe frunte.

– Te-au castrat…

Eunucul: Iza (II)

Posted on by racoltapetru6

Întuneric total și o senzație de plutire. Fără întrebări, pentru început, doar cu căutări. De lumini ascunse, de simțuri pierdute. Și de sine. Apoi a apărut durerea, din ce în ce mai persistentă, mai acută. Îl inunda din toate părțile și se amplifica atunci când undele ei se întâlneau în anumite zone. Uitase de trup și începuse să se creadă imun la astfel de încercări. Treptat, apelă la memorie și căută, totuși, un răspuns. Nu-l găsi, dar avea senzația că se întâmplase ceva grav. Nu putea să fie mort! Morții nu simt durere, nu? Ce s-a întâmplat cu el? O fi făcut un infarct, că prea dintr-o dată s-a rupt filmul. Dar nu știa să aibă probleme cu inima. Poate o congestie cerebrală…

Făcu un efort să-și deschidă ochii, dar accesele de durere îi strângeau pleoapele. Trupul îi era parcă împuns de mii de ace și asta-l făcu să se gândească la iad. Să fie asta pedeapsa pentru păcatele multe și lipsa de credință? Trebuia să vadă cum arată locul supliciului. După mai multe încercări, o rază plăpândă de lumină îi atinse retina și odată cu ea o imagine confuză. Nu erau draci cu furci în jurul lui, doar o ființă hidoasă și întunecată ce-l tortura sistematic. Să fie doamna cu coasa, care-i scotea sufletul înainte de vreme? Încercă să se zbată, să strige sau măcar să se facă auzit, dar nu a avut putere decât pentru un oftat. Ființa hidoasă tresări și-și întoarse chipul către el. Avea ochi de foc, ca de demon, iar fierbințeala lor îl făcură să renunțe la contactul vizual. Era prea slăbit să lupte și se abandonă călăului.

Au urmat reprize de dureri atroce, perioade de leșin, momente de fierbințeală sau friguri cumplite. Uneori, simțea un lichid scârbos care-i umplea gura și era musai să-l înghită. Probabil că era otrăvit de călăul neobosit, ca să nu aibă puterea să se revolte. Îi urmărea tot mai des mișcările, dar tot nu-i putea suporta privirea. Alteori se trezea singur și încerca să se ridice, să evadeze din acel iad, dar trupul nu-l ajuta. În plus, durerile aveau o forță mai mare decât voința lui de a porunci membrelor. Oare cât mai trebuia să suporte? De ce nu moare odată? Așa o să se chinuie o eternitate?

Speranțele au renăscut după un timp, pe măsură ce-și putea întoarce capul. Nu se putea să fie în Iad. Și-a dat seama când a văzut un câine obișnuit care-l privea blând, nu ca un Cerber înfricoșător. Iar alături de el nu ardea un foc cumplit, ci unul vesel și prietenos, ce-l liniștea parcă. În timp ce distingea și eticheta fiecare obiect, simțea o liniștire interioară. Durerile nu mai erau la fel de mari, un semn că intervenea o schimbare. Nici diavolul ce-l chinuise nu mai era atât de negru și parcă era mai blând. Îl dezvelea adesea și se uita atent la trupul lui, dar uneori îi provoca dureri prin acțiunile lui.

De fapt era un om obișnuit, mai precis o Ea, după cum putea să deslușească la lumina slabă din încăpere. Avea silueta subțire și tenul unei femei, și nicidecum o arătare mitologică. Însemna că și el era viu, dar tot nu știa cum a ajuns în acel loc.

– Unde mă…, reuși în sfârșit să scoată câteva sunete.

Femeia tresări și-l privi cu acei ochi de care se temuse până atunci. Acum, însă, nu-l ardeau deloc, ci dimpotrivă. Aveau în ei o bucurie vizibilă, iar zâmbetul feței subliniau această senzație. Cu un deget dus la buze, i se arăta să tacă.

– Nu te agita, bine? Ai fost rănit, dar ești în siguranță acum.

A fost rănit?! De cine sau de ce? Încercă din nou și în zadar să-și amintească. Femeia veni în curând cu o farfurie și îl ajută să înghită niște supă. Era călduță și tare bună la gust, iar asta îi zdruncina părerea proastă ce și-o formase despre acea ființă demonică. O privi în ochii verzi ca iarba și văzu cum se roșește de jenă. Pielea nu-i era zbârcită, așa cum s-ar fi așteptat, nici mâinile nu arătau a fi de bătrână. Doar veșmintele erau vechi și ponosite, iar năframa de pe cap îi dădea un aer de bunicuță. O sumedenie de întrebări îi veneau în minte, dar nu era în stare să le pună încă. Durerea îi schimonosi fața, făcându-l să refuze o ultimă lingură cu mâncare.

– Unde mă aflu?, repetă întreaga întrebare a doua zi.

– În casa mea, răspunse femeia surâzătoare.

– Dar tu… cine ești? Înger sau demon?

– Tu ce crezi?

– Care ți-e numele?

– Poți să-mi spui Iza. E mai ușor decât Isabela.

– Izaaa… Nu e nume de demon… ci de înger.

Femeia roși din nou și își aplecă privirea. Apoi întrebă, la rândul ei:

– Ție cum îți zice?

– Romică… sau Romi, pe scurt. Îmi spui ce am pățit? Cum am ajuns aici și de ce nu mă pot mișca?

Un oftat ieși din pieptul Izei, care se îndepărtă de bărbat și își făcu de lucru prin încăpere. Degeaba insistă, femeia parcă nu-l mai auzea.