Întuneric total și o senzație de plutire. Fără întrebări, pentru început, doar cu căutări. De lumini ascunse, de simțuri pierdute. Și de sine. Apoi a apărut durerea, din ce în ce mai persistentă, mai acută. Îl inunda din toate părțile și se amplifica atunci când undele ei se întâlneau în anumite zone. Uitase de trup și începuse să se creadă imun la astfel de încercări. Treptat, apelă la memorie și căută, totuși, un răspuns. Nu-l găsi, dar avea senzația că se întâmplase ceva grav. Nu putea să fie mort! Morții nu simt durere, nu? Ce s-a întâmplat cu el? O fi făcut un infarct, că prea dintr-o dată s-a rupt filmul. Dar nu știa să aibă probleme cu inima. Poate o congestie cerebrală…

Făcu un efort să-și deschidă ochii, dar accesele de durere îi strângeau pleoapele. Trupul îi era parcă împuns de mii de ace și asta-l făcu să se gândească la iad. Să fie asta pedeapsa pentru păcatele multe și lipsa de credință? Trebuia să vadă cum arată locul supliciului. După mai multe încercări, o rază plăpândă de lumină îi atinse retina și odată cu ea o imagine confuză. Nu erau draci cu furci în jurul lui, doar o ființă hidoasă și întunecată ce-l tortura sistematic. Să fie doamna cu coasa, care-i scotea sufletul înainte de vreme? Încercă să se zbată, să strige sau măcar să se facă auzit, dar nu a avut putere decât pentru un oftat. Ființa hidoasă tresări și-și întoarse chipul către el. Avea ochi de foc, ca de demon, iar fierbințeala lor îl făcură să renunțe la contactul vizual. Era prea slăbit să lupte și se abandonă călăului.

Au urmat reprize de dureri atroce, perioade de leșin, momente de fierbințeală sau friguri cumplite. Uneori, simțea un lichid scârbos care-i umplea gura și era musai să-l înghită. Probabil că era otrăvit de călăul neobosit, ca să nu aibă puterea să se revolte. Îi urmărea tot mai des mișcările, dar tot nu-i putea suporta privirea. Alteori se trezea singur și încerca să se ridice, să evadeze din acel iad, dar trupul nu-l ajuta. În plus, durerile aveau o forță mai mare decât voința lui de a porunci membrelor. Oare cât mai trebuia să suporte? De ce nu moare odată? Așa o să se chinuie o eternitate?

Speranțele au renăscut după un timp, pe măsură ce-și putea întoarce capul. Nu se putea să fie în Iad. Și-a dat seama când a văzut un câine obișnuit care-l privea blând, nu ca un Cerber înfricoșător. Iar alături de el nu ardea un foc cumplit, ci unul vesel și prietenos, ce-l liniștea parcă. În timp ce distingea și eticheta fiecare obiect, simțea o liniștire interioară. Durerile nu mai erau la fel de mari, un semn că intervenea o schimbare. Nici diavolul ce-l chinuise nu mai era atât de negru și parcă era mai blând. Îl dezvelea adesea și se uita atent la trupul lui, dar uneori îi provoca dureri prin acțiunile lui.

De fapt era un om obișnuit, mai precis o Ea, după cum putea să deslușească la lumina slabă din încăpere. Avea silueta subțire și tenul unei femei, și nicidecum o arătare mitologică. Însemna că și el era viu, dar tot nu știa cum a ajuns în acel loc.

– Unde mă…, reuși în sfârșit să scoată câteva sunete.

Femeia tresări și-l privi cu acei ochi de care se temuse până atunci. Acum, însă, nu-l ardeau deloc, ci dimpotrivă. Aveau în ei o bucurie vizibilă, iar zâmbetul feței subliniau această senzație. Cu un deget dus la buze, i se arăta să tacă.

– Nu te agita, bine? Ai fost rănit, dar ești în siguranță acum.

A fost rănit?! De cine sau de ce? Încercă din nou și în zadar să-și amintească. Femeia veni în curând cu o farfurie și îl ajută să înghită niște supă. Era călduță și tare bună la gust, iar asta îi zdruncina părerea proastă ce și-o formase despre acea ființă demonică. O privi în ochii verzi ca iarba și văzu cum se roșește de jenă. Pielea nu-i era zbârcită, așa cum s-ar fi așteptat, nici mâinile nu arătau a fi de bătrână. Doar veșmintele erau vechi și ponosite, iar năframa de pe cap îi dădea un aer de bunicuță. O sumedenie de întrebări îi veneau în minte, dar nu era în stare să le pună încă. Durerea îi schimonosi fața, făcându-l să refuze o ultimă lingură cu mâncare.

– Unde mă aflu?, repetă întreaga întrebare a doua zi.

– În casa mea, răspunse femeia surâzătoare.

– Dar tu… cine ești? Înger sau demon?

– Tu ce crezi?

– Care ți-e numele?

– Poți să-mi spui Iza. E mai ușor decât Isabela.

– Izaaa… Nu e nume de demon… ci de înger.

Femeia roși din nou și își aplecă privirea. Apoi întrebă, la rândul ei:

– Ție cum îți zice?

– Romică… sau Romi, pe scurt. Îmi spui ce am pățit? Cum am ajuns aici și de ce nu mă pot mișca?

Un oftat ieși din pieptul Izei, care se îndepărtă de bărbat și își făcu de lucru prin încăpere. Degeaba insistă, femeia parcă nu-l mai auzea.