Când pe cai și când pe jos mergeau cei doi călători, înaintând pe drumuri pustii și având ca singur ghid soarele care-i chema spre el. Din spate erau împinși de un vânt tot mai puternic, iar din față îi atrăgeau zările, cu promisiunea dorurilor pe care le purtau în inimi. O problemă mare se întrezărea pe măsură ce astrul ceresc devenea tot mai puțin vizibil, însă nicidecum din cauza norilor. Atât de mult s-a întunecat, în câteva ore, încât ziceai că-i noaptea cea mai neagră pe care au văzut-o vreodată.

– Ce se întâmplă, omule?, a întrebat cu îngrijorare Sanda.

– Cred că vântul ăsta puternic e de vină, a răspuns Vasile, îngrijorat. A răscolit negura care înconjoară satul și a adus-o deasupra lui. Trebuie să ne oprim undeva, pentru că nu mai vedem nici la doi pași.

– Dar caii văd pe întuneric, nu-i așa?

– Desigur că pot vedea, mai bine ca oamenii, după ce-și adaptează ochii. Totuși, dacă nu se mai zărește soarele, e posibil să meargă în altă direcție… și nu am vrea să ne întoarcem înapoi.

Așa s-au hotărât să oprească pe marginea drumului, bâjbâind după merinde și apă, odihnindu-se după zile de mers și mărturisindu-și fiecare trăirile, pentru a-și aminti că sunt alături.

– Bună ar fi fost acum o lanternă, regretă bărbatul.

– Da, însă a avut grijă Păcală să ne scape de orice avantaj al lumii noastre. Străbatem un tărâm nou, cu probleme la care trebuie să găsim soluții pe măsură. Nici mâncare nu mai avem, iar apa e pe terminate.

Schimbul de cuvinte s-a auzit tot mai rar, până când amândoi au adormit profund, visând la zile luminate și la chipurile dragi ale Biancăi și Adi. Nu și-au dat seama cât a ținut somnul, dar i-a trezit un tropăit de copite care devenea tot mai apropiat. Într-adevăr, prin pâcla ca de smoală au început să se distingă mai multe făclii și să se audă voci de oameni. La puțin timp, lângă ei s-a oprit o ceată de călăreți falnici și curioși să vadă ce hram poartă străinii care stăteau pe întuneric.

– Hei, voi de colo, ce vânt vă poartă pe aici?, a întrebat răstit unul dinaintea lor.

– Ce bine că ne-ați găsit!, a răsuflat ușurată Sanda. Ne-am oprit pentru că nu avem o torță care să ne lumineze drumul lung și necunoscut, în ce ne privește. Poate ne dați și nouă una, din moment ce aveți mai multe.

– Și unde vreți să ajungeți?, continuă să-i descoasă același cavaler.

– Căutăm o fetiță și …, începu să explice Vasile.

– O fată?!, se răsti călărețul cu fală, urmat de aprobarea zgomotoasă a celorlalți. Numai unul dintre noi poate fi ales de acea fată, nesăbuitule. Ia auzi la el, ce dorință are, ba și-a adus și o femeie să-l ajute. Puteți să putreziți aici, de la noi nu veți primi decât o bătaie zdravănă, dacă vă veți continua drumul.

Toată ceata de călăreți a râs batjocoritor, în timp ce se îndepărtau și făcliile dispăreau în depărtare.

– Oare cu ce i-am supărat, femeie? a întrebat nedumerit bărbatul.

– Habar n-am, dar mie mi se pare o gașcă tare ciudată, își spuse ea părerea.

– Nu ne rămâne decât să așteptăm în continuare, a murmurat fără prea mare speranță omul.

Noroc că nu a trecut mult timp și o altă făclie se arătă venind din aceeași direcție. De data asta era vorba de un singur călăreț, decent îmbrăcat și cu o voce care-ți încălzea inima.

– Bine v-am găsit, oameni buni, le-a spus el în timp ce descăleca. Mă bucur să întâlnesc pe cineva ca voi, să-mi țină de urât în timpul popasului.

– Bine ai venit, tinere, l-a întâmpinat cu un glas la fel de îmbietor Sanda. Și noi suntem bucuroși să avem pe lângă noi un om de treabă, după cum ne dai de înțeles.

– Văd că ați rămas fără lumină, așa că mi-ar face plăcere să vă ajut în această privință.

– Plăcerea și recunoștința ar fi din partea noastră, recunoscu și Vasile. Nu am știut că se va întuneca ziua în amiaza mare, de aceea nu suntem pregătiți.

Tânărul își arătă fața chipeșă și trupul ca tras prin inel, după care îi cercetă la rândul lui.

– Bag de seamă că veniți de departe, probabil că și proviziile v-au trecut. Nu vă jenați, ci poftiți de mâncați cu mine. Sunt sigur că pot avea încredere în omenia voastră.

Fără întrebări și îndoieli, băiatul a împlântat torța în pământ și la lumina ei a scos din desagă merinde proaspete, cum ar fi brânza, ouăle fierte și pita îmbietoare. Invitații nu s-au lăsat rugați, ci au mâncat cu poftă alături de generosul necunoscut. Doar după ce și-au astâmpărat foamea, a venit și rândul întrebărilor, de-o parte și de alta.

– Putem să știm de ce ți-ai făcut pomană cu niște oameni pe care nu-i cunoști, începu femeia. Chiar înaintea ta au trecut niște cavaleri care nu ne-au întins o mână de ajutor, ba au râs de noi.

– Îi știu, la fel au făcut și cu mine, le mărturisi flăcăul. Sunt fii de împărați și de boieri, care merg să cucerească fata aceluiași împărat, de aceea nu rabdă concurența oamenilor simpli, cum arătăm noi . Probabil au crezut că aveți același scop.

– Și cum ai de gând să  învingi o concurență atât de selectă?, își exprimă Vasile curiozitatea.

– Doar acela va primi mâna fetei de împărat care va ghici ce semne poartă ea pe trup. Eu am fost cioban la acel palat și am avut norocul să o văd făcând baie în pârâu, goală. Credeți că trișez dacă profit de norocul meu?

– Nicidecum, băiete, l-a asigurat Sanda. Ți-a fost hărăzit să cunoști acest secret, deci trebuie să-l folosești pentru binele amândurora. Dacă o iubești cu adevărat pe prințesă și ea are aceleași sentimente pentru tine.

– Am îndrăgit-o de la prima vedere și i-am cântat de dor la fluier, dar dădaca nu i-a mai dat voie să vină pe câmpul unde pășteau oile. De aceea am plecat departe, să nu mai sufăr degeaba.

Flăcăul oftă din rărunchi și tăcu o vreme, dar reveni cu picioarele pe pământ și cu o curiozitate firească:

– Pe voi ce vă mână pe acest drum și din ce împărăție veniți?

– Venim dintr-o împărăție cum nu se poate închipui pe aici și ne căutăm copiii, îi explică femeia. Nu cunoaștem aceste locuri, dar nici nu putem să-i abandonăm, orice-ar fi.

– Să n-aveți teamă dacă mergeți în aceeași direcție ca mine, i-a asigurat tânărul. Poate că soarele o să-și facă din nou apariția, dar ar fi bine să nu pierdem timpul și să-i depășim pe boierii cei îngâmfați.

– Păcat că nu mai bate vântul, ca să spulbere ceața, zise cu amărăciune Vasile, în timp ce încălecau.

Nici nu au apucat să meargă mult, când din spate i-au ajuns alți doi călăreți care s-au oprit din galop în dreptul lor. Amândoi erau îmbrăcați în armuri grele și strălucitoare la lumina torțelor, însă unul era masiv și purta un paloș mare, cum nu se mai văzuse încă. Fostul ciobănaș și însoțitorii lui le dădură binețe și primul îi întrebă cu politețe:

– Încotro sunteți atât de zoriți, nobili cavaleri?

Cel care arăta atât de impunător le-a răspuns cu un glas pe măsură:

– Eu și fratele meu am primit sarcina de la împăratul Roșu să eliberăm soarele și luna care au fost furate de zmei. Vedeți și voi că am rămas pe întuneric, iar asta ne poate duce la pierire pe noi, oamenii.

Mult se minunară Vasile și Sanda la auzul acestei afirmații, iar cel dintâi îndrăzni să-și exprime nedumerirea:

– Dar soarele și luna nu se văd din cauza…

– Din cauza zmeilor, completă femeia, atingându-și cu biciușca omul. Vă admirăm curajul și am fi onorați să ne spuneți cine sunteți.

– Numele meu e Greuceanu, iar acesta e fratele meu. Ne-ați fi de mare ajutor dacă v-ați duce cu o solie la Faurul-pământului.

– Necazul e că noi nu știm unde trăiește acest personaj, se scuză Vasile.

– Calul fratelui meu vă va duce acolo, trebuie doar să faceți schimb și să-i transmiteți întocmai ce vă voi spune.

Zis și făcut, după care cavalerii s-au îndepărtat în galop să elibereze cei doi aștri.

va urma