Trebuia să fie una din cele mai fericite zile din viața lui. Doar a avut șansa să ajungă la vârsta pensionării, după zeci de ani de activitate. Încă de la angajare ne gândim la această realizare, ca la o himeră cu slabe șanse de a deveni realitate. De aceea glumim între noi atunci când suntem datori cu o favoare și promitem că o vom plăti la prima pensie. Adică, aproape sigur, niciodată. Dar iată că timpul s-a scurs și a venit vremea să-și ia rămas bun de la colegi, printr-o masă festivă de despărțire. Și atunci de ce era atât de trist?

Omul contemporan se pregătește de când se naște pentru a-și câștiga singur existența. La început îl educă părinții, în “cei șapte ani de-acasă”, apoi vine rândul școlii, a societății în general. Se consideră că este împlinit atunci când se angajează și-și ia viața în propriile mâini. Dar experiența de abia acum începe să se acumuleze și procesul de învățare nu se oprește niciodată, decât pentru cei care se plafonează și rămân inevitabil în urmă.

Dar el a mers mereu înainte și a fost apreciat de cei cu care lucra și pe care îi considera ca pe a doua lui familie. Munca bine făcută îi producea satisfacție și clienții îl apreciau pentru profesionalismul dovedit. Astfel au trecut anii și nu își putea imagina că va ajunge vreodată să lase totul baltă, să rămână fără ocupație. Când privea în perspectivă, ziua aceea i se părea departe și nu-și făcea grijă pentru ea, la fel cum nu se gândea nici la momentul morții sale.

De aceea era trist. De mâine nu mai era util societății, ci se considera o povară. De mâine nu-și va mai câștiga el pâinea, ci alții vor munci pentru pensia lui. Pentru el era umilitor și de neconceput. Societatea îl dădea la o parte spunându-i indirect că nu mai are nevoie de el, deși experiența lui era la apogeu, iar capacitatea fizică și intelectuală nu lăsau de dorit. Doar că ajunsese la vârsta pensionării și trebuia să lase locul altuia, mai tânăr și mai nepriceput. Ce va face el de acum înainte? Să aștepte lunar pensia, iar în final, moartea? Viitorul i se înfățișa searbăd, ba chiar sinistru.

Era văduv, locuia într-o garsonieră tăcută, unde singura sursă de divertisment erau televizorul și cărțile. Simțea o ușurare când ieșea și mergea la serviciu sau la piață. Nu călătorea, fiindcă nu avea cu cine să împărtășească bucuriile și impresiile unei astfel de delectări. Pentru el, munca a fost o obligație și un divertisment în același timp, iar acum i se răpea totul. Unde să mai găsească un serviciu la vârsta lui și în vremurile acestea de recesiune? Ar fi lucrat și fără retribuție, dacă ar mai fi fost primit undeva, doar să aibă colegi în jurul lui, să simtă că nu e singur.

Dar în zadar! Totul se termina aici și acum, iar ceasul deșteptător nu va mai suna de mâine. Toți cei din jurul mesei încărcate îi zâmbeau cu o ușoară invidie, nebănuind zbuciumul din sufletul său. Doar sticla de șampanie a empatizat cu sentimentele lui interioare și probabil din acest motiv nu a zburat dopul, ci a căzut fără vlagă alături. Semn rău, gândi în sinea lui, dar mesenii nu păreau dezamăgiți. Colegul din dreapta închină cu paharul plin și îi făcu o urare:

– Să ai parte de mulți ani de pensie! Trebuie doar să te adaptezi la noua viață. Să nu pățești ca Pamfil, care nu a suportat noua postură și s-a spânzurat. Dar tu nu ești ca el și te vei descurca de minune. Mai hai pe la noi în vizită.

Pamfil s-a spânzurat! Să vină doar în vizită! Erau cuvinte care îl dureau. Cum ar putea să vadă altă persoană pe scaunul lui? Locul acela era sfânt pentru el, acolo și-a trăit cei mai mulți și mai frumoși ani, acolo se simțise mereu în largul lui. Atunci a perceput cum o lacrimă răzvrătită îi scapă dintr-un ochi. A șters-o repede, dar nici celălalt ochi nu-l asculta. Plângea.

S-a considerat mereu o fire călită, greu de impresionat și nu mai ținea minte de când nu a plâns, cel puțin nu de față cu altcineva. Poate din copilărie. Nu s-a mai întâmplat nici când i-au murit părinții, iar apoi soția, arătând tărie de caracter. Doar era bărbat călit! Acum nu se putea abține și colegii credeau că lăcrimează de fericire. Ei nu puteau să înțeleagă altă cauză și râdeau în continuare bătându-l pe umeri cu apelativul: “Norocosule!”

Paharele se goleau cu hărnicie, farfuriile se umpleau cu diversele feluri de mâncare, iar dialogurile din jur erau vioaie. Doar el, sărbătoritul, nu se atingea de nimic și, de la un timp, nimeni nu-l mai băga în seamă. Se uita pierdut la figurile lor vesele, căutând să și le întipărească bine în minte. De mâine nu o să-i mai vadă și va dispărea din amintirea lor. De mâine… ei nu vor mai exista.

 

Trebuia să fie una din cele mai fericite zile din viața lui. Doar a avut șansa să ajungă la vârsta pensionării, după zeci de ani de activitate. Încă de la angajare ne gândim la această realizare, ca la o himeră cu slabe șanse de a deveni realitate. De aceea glumim între noi atunci când suntem datori cu o favoare și promitem că o vom plăti la prima pensie. Adică, aproape sigur, niciodată. Dar iată că timpul s-a scurs și a venit vremea să-și ia rămas bun de la colegi, printr-o masă festivă de despărțire. Și atunci de ce era atât de trist?

Omul contemporan se pregătește de când se naște pentru a-și câștiga singur existența. La început îl educă părinții, în “cei șapte ani de-acasă”, apoi vine rândul școlii, a societății în general. Se consideră că este împlinit atunci când se angajează și-și ia viața în propriile mâini. Dar experiența de abia acum începe să se acumuleze și procesul de învățare nu se oprește niciodată, decât pentru cei care se plafonează și rămân inevitabil în urmă.

Dar el a mers mereu înainte și a fost apreciat de cei cu care lucra și pe care îi considera ca pe a doua lui familie. Munca bine făcută îi producea satisfacție și clienții îl apreciau pentru profesionalismul dovedit. Astfel au trecut anii și nu își putea imagina că va ajunge vreodată să lase totul baltă, să rămână fără ocupație. Când privea în perspectivă, ziua aceea i se părea departe și nu-și făcea grijă pentru ea, la fel cum nu se gândea nici la momentul morții sale.

De aceea era trist. De mâine nu mai era util societății, ci se considera o povară. De mâine nu-și va mai câștiga el pâinea, ci alții vor munci pentru pensia lui. Pentru el era umilitor și de neconceput. Societatea îl dădea la o parte spunându-i indirect că nu mai are nevoie de el, deși experiența lui era la apogeu, iar capacitatea fizică și intelectuală nu lăsau de dorit. Doar că ajunsese la vârsta pensionării și trebuia să lase locul altuia, mai tânăr și mai nepriceput. Ce va face el de acum înainte? Să aștepte lunar pensia, iar în final, moartea? Viitorul i se înfățișa searbăd, ba chiar sinistru.

Era văduv, locuia într-o garsonieră tăcută, unde singura sursă de divertisment erau televizorul și cărțile. Simțea o ușurare când ieșea și mergea la serviciu sau la piață. Nu călătorea, fiindcă nu avea cu cine să împărtășească bucuriile și impresiile unei astfel de delectări. Pentru el, munca a fost o obligație și un divertisment în același timp, iar acum i se răpea totul. Unde să mai găsească un serviciu la vârsta lui și în vremurile acestea de recesiune? Ar fi lucrat și fără retribuție, dacă ar mai fi fost primit undeva, doar să aibă colegi în jurul lui, să simtă că nu e singur.

Dar în zadar! Totul se termina aici și acum, iar ceasul deșteptător nu va mai suna de mâine. Toți cei din jurul mesei încărcate îi zâmbeau cu o ușoară invidie, nebănuind zbuciumul din sufletul său. Doar sticla de șampanie a empatizat cu sentimentele lui interioare și probabil din acest motiv nu a zburat dopul, ci a căzut fără vlagă alături. Semn rău, gândi în sinea lui, dar mesenii nu păreau dezamăgiți. Colegul din dreapta închină cu paharul plin și îi făcu o urare:

– Să ai parte de mulți ani de pensie! Trebuie doar să te adaptezi la noua viață. Să nu pățești ca Pamfil, care nu a suportat noua postură și s-a spânzurat. Dar tu nu ești ca el și te vei descurca de minune. Mai hai pe la noi în vizită.

Pamfil s-a spânzurat! Să vină doar în vizită! Erau cuvinte care îl dureau. Cum ar putea să vadă altă persoană pe scaunul lui? Locul acela era sfânt pentru el, acolo și-a trăit cei mai mulți și mai frumoși ani, acolo se simțise mereu în largul lui. Atunci a perceput cum o lacrimă răzvrătită îi scapă dintr-un ochi. A șters-o repede, dar nici celălalt ochi nu-l asculta. Plângea.

S-a considerat mereu o fire călită, greu de impresionat și nu mai ținea minte de când nu a plâns, cel puțin nu de față cu altcineva. Poate din copilărie. Nu s-a mai întâmplat nici când i-au murit părinții, iar apoi soția, arătând tărie de caracter. Doar era bărbat călit! Acum nu se putea abține și colegii credeau că lăcrimează de fericire. Ei nu puteau să înțeleagă altă cauză și râdeau în continuare bătându-l pe umeri cu apelativul: “Norocosule!”

Paharele se goleau cu hărnicie, farfuriile se umpleau cu diversele feluri de mâncare, iar dialogurile din jur erau vioaie. Doar el, sărbătoritul, nu se atingea de nimic și, de la un timp, nimeni nu-l mai băga în seamă. Se uita pierdut la figurile lor vesele, căutând să și le întipărească bine în minte. De mâine nu o să-i mai vadă și va dispărea din amintirea lor. De mâine… ei nu va mai exista.