Ai declarat că nu ești frumoasă,
Pentru că oglinda nu minte,
Și nici ochii celor care te privesc,
Mi-ai cerut să nu te mint susținând contrariul,
Iar eu mi-am pus stavilă cuvintelor.
Dar tu nu știai că ți-am descoperit frumusețea interioară,
Imposibil de găsit pentru cei superficiali
Și de perceput pentru cei care o posedă.

Ea s-a arătat când pașii tăi s-au ferit să calce pe firele de iarbă proaspăt răsărite,
Când ai adoptat un câine vagabond fără un picior,
Când ai plâns pentru o pisică accidentată pe șosea,
Când ai râs deși erai rănită după o căzătură
Sau când ai renunțat la înghețată pentru o fetiță cu ochi pofticioși.
De asemenea, te-am admirat la Planetariu, pierdută printre miliardele de stele,
Dar te-ai bucurat când te-ai regăsit la pieptul meu
Și te-am asigurat că tu-mi ești cel mai atrăgător univers.

Frumusețea ta interioară e tot mai abundentă,
Ea continuă să se reverse zilnic,
Cu fiecare gest pe care-l faci
Și cuvinte nerostite care înfloresc;
Știu că nu se poate ofili niciodată,
Simt cum ai însămânțat-o în grădina inimii mele,
Precum și a celor cu teren roditor.