De aseară, timp de două săptămâni, nu mai sunt singur. Am ocazia să experimentez din nou viața de familie, datorită vizitei nepoatei, nepotului și nepoțelei, Emilia. De aseară, vedeta în jurul căreia gravităm toți trei este o micuță blondă de numai un an și patru luni. Programul fiecăruia dintre noi depinde de orele ei de somn, de orele mesei și de cheful ei joacă. Dar când îi vedem zâmbetul și îi auzim gângurelile, ni se pare că e un sacrificiu prea mic pentru un premiu atât de mare. Mai mult, când folosește cuvinte întregi, cum ar fi MAMI, TATI, PETE sau MIMI, simțim că ni se topește inima. Mimi le spune la toate păpușile pe care le are, inclusiv la cea pe care i-am dăruit-o ieri. „Pete” sunt eu.

A durat doar câteva minute până m-a recunoscut, după vizita de la Paște. Fața i s-a destins din ce în ce mai mult și a început să cerceteze fiecare ungher al apartamentului. A trebuit să ascundem tot ceea ce putea fi periculos: cuțite, scobitori, obiecte mici. Mă uitam la ea cum încerca să danseze după muzica de la TV și nu-mi venea să cred. Era blondă și frumoasă ca o păpușă nemțească. Mă miram, pentru că n-am avut niciun caz de păr blond în familia noastră. Probabil că îl moștenește de la bunica din Austria, ea fiind cu păr de această culoare aurie. Tot de la ea învață și germana, mama Veronica având misiunea s-o învețe românește, așa cum a făcut-o și cu Tati.

La ora aceasta, sunt plecați toți trei în vizită la rude, iar eu profit de ocazie pentru a așterne aceste câteva rânduri. Trebuie să mă adaptez și să renunț la planificări, atâta timp cât sunt unchi în exercițiul funcției. Dacă stau să mă gândesc, e o nimica toată pe lângă calitatea de a fi tătic cu normă întreagă. E nevoie de timp și răbdare, dar și satisfacțiile sunt pe măsură. Știu deja din experiență că atunci când or să mă lase iarăși singur, o să le simt puternic lipsa, până mă voi reacomoda. Dar, deocamdată, sunt și eu familist.