continuare

Încăperea avea dotări improvizate, dar tocmai asta îi dădea un farmec aparte, amintind de vremuri în care oamenii se mulțumeau cu puțin și se bucurau să împărtășească ce aveau. Se vedea că tot mobilierul era făcut de mâna unui singur om – foarte probabil chiar a locatarului -, redus la strictul necesar și fără pretenții estetice. Începând de la biroul care ocupa locul cel mai important, continuând cu scaunul din spatele lui, patul încropit din câteva scânduri, în jurul unei saltele acoperite de o plapumă veche și două cioturi de lemn pe rol de scaune pentru musafiri. Pe zidul din piatră mai erau fixate câteva rafturi cu borcane pline sau goale, iar din loc în loc câte un suport pentru lumânări, unele aprinse. Prin colțuri se mai putea vedea un cuier rudimentar pentru haine, un lighean și o găleată cu apă, precum și un culcuș pentru câine.

Gazda i-a poftit mai întâi să ia loc pe cei doi butuci, scuzându-se că trebuie să se ocupe întâi de Tomel, prietenul și colegul lui de cameră. Câinele era flămând și a atacat cu poftă bucata de mămăligă primită, completată cu vorbe de alint din partea stăpânului. Abia după aceea au avut și drumeții parte de atenția cuvenită.

– Precis că vă este și vouă foame după atâta drum. Am niște zacuscă proaspătă de ciuperci, din care vă servesc numaidecât.

Tinerilor le era cu adevărat foame, însă simțeau o jenă să accepte de-ale gurii de la un pustnic ce trăia de fapt din milostenia celor care îi pășeau pragul. Acum își dădeau seama că ei ar fi trebuit să-i aducă câte ceva, dacă tot îi solicitau sprijinul, așa cum a procedat ciobanul din autobuz. Bătrânul le-a ghicit gândul și a ținut să le insufle curaj.

– Nu vă sfiiți a primi din ce mi-a dat și mie Domnul, prin intermediul oamenilor de bine. De altfel vă sunt recunoscător că mi l-ați adus acasă pe Tomel, fără de care mi-ar fi mult mai greu. Și pe el l-am primit de pui, în urmă cu șapte ani, iar de atunci e partenerul meu de nădejde, care mă apără de jivine și îmi călăuzește oaspeții.

După aceste cuvinte, cei doi prieteni au lăsat deoparte rușinea, acceptând să împartă o bucată de pâine peste care au întins din zacusca delicioasă. Rătăcirea prin pădure le generase o poftă de mâncare cum nu mai avuseră de mult. Între timp, călugărul îi cerceta cu ochii lui mari, așezat pe scaunul din spatele biroului primitiv. Doar după ce și-au pus blidele din lemn pe raftul de unde le luaseră, le-a adresat întrebarea așteptată.

– Ce vânt vă aduce într-un loc atât de ascuns de lume? Sunteți tineri, dar nu cred că-i vorba de vreo iubire neîmplinită, iar după cum văd, tulburat e cel înalt și mai puternic la trup. Drept îi?

Sosise în sfârșit momentul ca oaspeții să se prezinte și să-și spună păsul. Bătrânul i-a ascultat pe rând, fără să i se poată citi nici de data asta vreo expresie pe chip sau să scoată vreo exclamație. Nici măcar când i-au povestit modul în care s-au întâlnit cu câinele și l-au scos din capcană. După ce au terminat, s-au așternut vreo două minute de tăcere, de-ți venea să crezi că gazda a adormit cu ochii larg deschiși. Dar el cugeta bine înainte de a le spune vorbe cu greutate.

– Dragii mei, mărturisesc că n-am auzit încă de un asemenea blestem… și nici nu-mi vine să cred că ar putea exista. Să condamni mila la o pedeapsă fatală e o sfidare la adresa lui Dumnezeu, cel care e plin de generozitate și iubire. Există tot felul de vrăjitori și vrăjitorii, dar niciunul nu a mai făcut un rău atât de groaznic. Deși e greu de crezut, s-ar putea ca, totuși, aceste morți să fie o mare coincidență după faptele tale miloase. Eu nu pot decât să te binecuvântez, Cornele, și să mă rog pentru sufletul tău bun. Am înțeles că mi-ai salvat prietenul, care a apelat la mila ta, ceea ce ar trebui să mă îngrijoreze, însă dacă mă uit la el…

Aici se frânseră vorbele călugărului Dumitru, care a observat trupul câinelui prăbușit pe-o parte. Au sărit toți trei în picioare, iar stăpânul lui a fost primul care a ajuns să-l ia în brațe, încercând să detecteze semne de viață. Zadarnic însă, Tomel nu mai respira și nici bătaia inimii nu i se simțea. Bătrânul a avut puterea să-l ridice și a pornit spre o pătură care era atârnată de zidul din spatele biroului. Atunci s-a văzut că în spatele ei era o încăpere în care tinerii au apucat să zărească câteva lumânări aprinse în jurul unei cruci.

Rămași singuri, cei doi prieteni s-au privit vinovați în ochi, iar macaragiul își dorea ca pământul să-l înghită, scăpându-l astfel de acuzația întemeiată care avea să urmeze. Aproape un sfert de oră au rămas în tăcere, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul, ca niște copii neascultători în așteptarea pedepsei meritate. Călugărul a ieșit singur din cămăruța de rugăciune – după cum a ajuns la urechile celor doi -, s-a așezat tăcut pe scaun, împreunându-și mâinile și șoptind alte rugăciuni. Cornel și Ionel i-au urmat exemplu, murmurând un Tatăl Nostru pentru sufletul celui dus dintre cei vii. Au rămas așa, continuând să repete „Doamne ajută”, până când s-a auzit vocea blândă a sihastrului.

– Tomel! Tomel, vino între noi.

Tinerii au crezut că bătrânul își exprimă astfel durerea pierderii, adresându-se sufletului trecut în neființă. Dar chemarea s-a repetat cu încă o rugăminte:

– Tomel! Te așteptăm să ieși de acolo. Tomel…

Deodată, s-a văzut cum se mișcă pătura, iar pe lângă ea a intrat blănosul mare și alb, viu și la fel de viguros cum îl știau. Cei doi prieteni au rămas efectiv cu gura căscată, nevenindu-le să creadă cum patrupedul răspundea bucuros mângâierilor primite de la stăpân. Într-un târziu, Ionel îndrăzni să zică:

– Deci…, nu a fost mort cu adevărat…

– Ba da, doar ați văzut. Ați mai văzut, de asemenea, cât de mare poate fi puterea lui Dumnezeu dacă ai credință.

Tinerii arătau derutați, iar singura explicație li s-a părut că au asistat la una din minunile realizate de călugăr, pentru care era căutat și respectat de oamenii ce-i treceau pragul. Pe de altă parte, bătrânul și-a revizuit părerea despre blestemul ce se abătuse asupra lui Cornel.

– E foarte posibil ca această întâmplare să fie un semn prin care se adeverește necazul tău, i-a spus el. Voi face tot ce-mi stă în putere să te ajut, însă e necesar să port o mică discuție cu Ionel, între patru ochi. Te rog să ne aștepți afară.

Macaragiul s-a supus fără să crâcnească, nu înainte de a-i șopti ceva prietenului. Ploaia încetase, iar pelerinele erau curate, a observat el în timp ce făcea presupuneri despre ce ar putea vorbi cei doi. A trecut o bună bucată de timp până când au ieșit și ei din grotă, ocazie cu care i-au mulțumit gazdei, luându-și rămas-bun și promițând că vor reveni.

– I-ai dat banii?, l-a întrebat Cornel pe micuțul prieten, după ce s-au îndepărtat.

– Am încercat, dar i-a refuzat categoric, cu argumentul că n-au nicio valoare aici. Eventual, dacă ne întoarcem, să-i aducem ce ne lasă inima. Vestea bună e că ar putea să te scape de necaz.

– Când… și cum?

– Prin mai multe zile de rugăciune.

– Și de unde vom ști că blestemul a dispărut?, se interesă macaragiul, tot neîncrezător.

– O să primim un semn, la timpul potrivit.