Îmi plac culorile naturii din fiecare anotimp. Verdele câmpiei din mijlocul verii, ruginiul frunzelor de toamnă, albul imaculat al zăpezii proaspăt căzute, albastrul florilor de liliac ce ne înfioară primăvara. Sunt culori pe care le vedem mereu în jurul nostru și de fiecare dată suntem impresionați de combinațiile lor. Dar nu toți le percepem cu aceiași ochi, nu avem toți norocul să le admirăm în toată splendoarea lor. 900.000 de români sunt discromați, iar eu mă număr printre ei.

În DEX nu exist cuvântul discromat, ci discromazie – tulburare a vederii cromatice prin incapacitatea de a percepe una din culorile fundamentale. O astfel de tulburare poate să-ți schimbe radical viața sau să treacă aproape neobservată, în funcție de împrejurări. Fratele meu era atras de șoferie, dar a picat la examen, tocmai fiindcă nu deosebea roșul de verde. Toată viața lui a suferit din cauza acestui eșec. Și eu am o frică patologică de Planșele Ishihara, pe care oftalmologul mi le pune în față. Anul acesta, când a trebuit să-mi schimb permisul de conducere, am trecut prin același chin și am recunoscut că sunt discromat. „Parcă-i un făcut! Astăzi am avut parte de o sumedenie de discromați!”, a comentat medicul. Dar mi-a trecut pe fișă: „Apt”. Am înțeles că acest test nu este relevant pentru obținerea permisului și mă întreb atunci de ce se mai dă.

Dar nu acesta este cel mai mare necaz pe care-l am din cauza acestei tulburări – că nu pot să-i zic boală -, doar la semafor știu că întotdeauna becul de jos este cel verde. Mi-am dat seama de câtă frumusețe sunt privat atunci când oftalmologul mi-a îngăduit să mă uit prin niște ochelari speciali. Eram uluit când am văzut cum arată cu adevărat culorile! Erau atât de vii și minunate încât aș fi vrut să nu-mi mai dau jos acele lentile fumurii! Parcă aterizasem  într-o altă lume, o lume paradisiacă pe lângă care eu treceam mereu, văzând-o în culori șterse. Cred că dacă aș fi perceput adevăratele nuanțe ale vieții, altul mi-ar fi fost destinul, alte preocupări m-ar fi atras. Iar desenul și pictura ar fi primat între ele.

Dar nu vreau să mă plâng deloc. Viața este frumoasă, chiar privind-o prin ochii unui discromat. Deși nu percep adevărata față a culorilor, tot le caut și le admir. Cu cât sunt mai vii, cu atât mai bine. În sinea mea îmi imaginez cum arată cu adevărat și mă bucur. Știu că ele sunt acolo, iar alții le pot vedea în toată splendoarea lor. Și iarăși mă bucur, pentru ei, pentru voi.