Rari sunt privilegiaţii sorţii care pot declara oricând, la orice oră şi cu mâna solemn aşezată pe inimă, că sunt pe deplin mulţumiţi de serviciul şi cariera lor. Marea majoritate a furnicilor truditoare la program zilnic, din România sau orice alt loc din lume, sunt departe de a fi fericite cu serviciul lor. Şi au motive cu adevărat întemeiate. Cu toate acestea, ambele categorii de “oameni ai muncii” sunt invitaţi să-şi arunce privirea pe următorul clasament. După parcurgerea acestuia, sunt sigur că vor urma clipe lungi de reflecţie asupra prezentului, viitorului şi chiar al rostului pe pământ…

1o. Miner în minele de argint

În secolele trecute, argintul era mult mai preţuit şi mai căutat decât în prezent. Fascinaţia pentru metalul alb din care erau făurite, cândva, monede, ornamente pentru arme şi mobilier sau cupe, potire şi vase, era una deosebită. Meseria de miner în minele de argint de odinioară, nu pare la prima vedere o ocupaţie scabroasă, umilitoare, murdară sau periculoasă. Cu toate acestea, lipsa uneltelor mecanizate transforma căutarea argintului într-o îndeletnicire de care ar fugi orice individ din secolul nostru.

Minerii săpau direct cu târnăcoapele şi scoteau minereul amestecat cu pământ în saci. Afară, copii care erau selectaţi în prealabil după criteriul mâinilor mici şi abile, erau puşi să scormonească mormanele de steril cu mâinile goale până găseau fragmente infime de argint. În Antichitate, durata medie de viaţă pentru copiii puşi să muncească în mine, era doar de trei luni de zile de la începerea acestei activităţi. Fapt care nu-i deranja deloc pe romani, de exemplu, deoarece atăt adulţii, cât şi copiii respectivi erau sclavi.

Băieţeii cu vârste cuprinse între 4 şi 7 ani erau coborâţi cu frânghii în cele mai înguste şi inaccesibile crevase, unde trebuiau să culeagă sterilul cu degetele. Căldura şi aerul irespirabil duceau la decese zilnice. Mortalitatea era amplificată  de gazele otrăvitoare care sunt asociate locurilor unde se găsesc depozite de minereu de argint.

9. Stercoriariul – colector de excremente

Roma antică era celebră pentru sistemele sale complicate de canalizare; cu toate acestea, în ciuda metodelor avansate (pentru acea vreme) prin care se evacuau excrementele locuitorilor Cetăţii Eterne, mulţi romani nu aveau acces la ele deoarece, fie locuiau pe colinele unde nu se putea face canalizare, fie erau prea săraci pentru a plăti serviciul sanitar. Chiar şi cei care îşi permiteau canalizarea personală, nu o alegeau întotdeauna cu bucurie, deoarece experienţa demonstrase că labirintul de galerii adăpostea cohorte de şobolani, iar mirosul fecalelor cale bălteau sub casa cetăţeanului Romei era deopotrivă, insuportabil şi persistent.

Într-o astfel de situaţie, soluţia venea sub forma lui stercorarius, primul “canar” patentat în istorie. Slujba acestuia era de a bate de două ori pe zi la uşa cetăţenilor, cu scopul de a colecta într-o găleată mare, fecalele produse de aceştia în ziua respectivă. După efectuarea scabrosului troc, stercoriariul îşi conducea liniştit căruţa ticsită cu butoaie doldora de excremente spre periferia Romei. Acolo, la porţile oraşului, stercorariul era aşteptat de ţăranii din împrejurimi care cumpărau excrementele la preţ bun, pentru a le folosi apoi drept îngrăsăminte pe deplin organice pentru culturile lor de legume şi cereale.

În ciuda îndeletnicirii deloc onorabile pentru standardele noastre, istoria ne relatează că mulţi erau aceia care se înghesuiau pentru o slujbă de stercorarius, oferindu-se deseori mite substanţiale pentru ocuparea “pestilenţialului” post.

8. Urinatores – scufundător cu vezica… slabă

Tot istoria ne aduce mărturii despre o tagmă demult dispărută, aceea a urinarilor. Aceştia erau la origine scufundători la adâncime mare în apele care scăldau oraşul Ostia. Scufundătorii se echipau cu un vas umplut cu aer şi ataşat la centură, pentru a se alimenta în tot timpul plonjării în adâncuri, de asemeni, întotdeauna aveau legate greutăţi de plumb, pentru a ajunge cât mai repede la adâncimea dorită.

Sarcina lor principală era aceea de a căuta materiale rare de construcţii. Datorită faptului că scufundarea fără echipament modern provoca o presiune imensă în zona abdomenului, aceşti temerari muncitori urinau în mod excesiv, mult mai mult decât ceilalţi oameni, de unde li s-a tras şi numele. Meseria era foarte riscantă, dar câştigurile financiare se prezentau atât de mari încât mulţi dintre urinatores deveneau cetăţeni influenţi ai Romei, după momentul în care se retrăgeau.

7. Cărăuş de lectică

Cărăuşul de lectică era, după cum îi spune şi numele, un sclav să ridice şi să transporte femei de neam nobil sau, chiar bărbaţi, în lectică. Era o slujbă dificilă, extrem de solicitantă din punct de vedere fizic, şi periculoasă, care implică, deseori, urcatul şi coborâtul pe scări cu lectica pe umeri. Cărăuşii erau obligaţi să se îmbrace cu haine preţioase, împodobite cu numeroase ornamente (total necorcondante unei asemenea activităţi), pentru a evidenţia şi cu această ocazie luxul şi bogăţia stăpânilor.

Mai târziu, lecticile au început, de asemenea, să fie împodobite cu ornamente şi echipate cu ferestre, ceea ce le sporea considerabil greutatea. Documentele vremii relatează că transportul cu lectica, în ciuda emfazei sale, era unul destul de incomod, mulţi patricieni şi senatori plângându-se de stări asemănătoare răului de mare, datorate cel mai probabil legănatului continuu din timpul deplasării.

Îndeletnicirea a supravieţuit până de curând sub forma unui grup de oameni care cărau pe umeri Papal Sedia Gestatoria (tronul pentru deplasarea papei). Sedia a fost folosită pentru ultima dată în anul 1980, dar tot mai multe voci de la Vatican susţin reintroducerea sa.

6. Gymnasiarch – îngrijitor personal pentru atleţi

În perioada Greciei Antice, gymnasiarch-ul avea un program de lucru încărcat în fiecare zi. Era evident, perioada marilor întreceri olimpice, cu mii de atleţi şi războinici care asudau din greu. Gymnasiarch-ul trebuia să ungă cu ulei, să şteargă de transpiraţie şi murdărie, să maseze şi să scarpine atleţii după epuizantele lupte şi sesiuni de ridicat greutăţi din gymnasium.

Cu toate că gymnasiarchia se încadra ca o meserie murdară prin definiţie, poziţia era una foarte căutată, fiind accesibilă, în special, cetăţenilor greci bogaţi. În plus, ocupaţia de gymnasiarch era considerată drept cea mai respectabilă îndeletnicire filantropică din oraşele-state greceşti. Pentru a te califica, trebuia să ai între 30-60 de ani şi o posibilă clientelă bogată. Unul dintre beneficiile ocupaţiei era acela că purtai cu tine tot timpul un băţ cu care aveai voie să-i baţi serios pe toţi adolescenţii care se purtau necuviincios şi sfidau regulile gymnasium.