Tangențial (16)

Posted on by racoltapetru6

Fața gazdei se schimonosi de furie, iar fotoliul în care stătea începu să leviteze, permițându-i să-și privească interlocutorii de la înălțime.

– Tu îți permiți să mă etichetezi pe mine?!, creatură rebelă și neștiutoare, tună cu o voce mai ridicată ca niciodată. Eu te-am făcut și tot eu te voi extermina. Întâi pe tine și colegii tăi, iar apoi toată seminția ta. V-am dat apă, aer, lumină, o planetă cu condiții optime și mii de ani în care să progresați. Dar voi ce ați făcut cu toate aceste daruri? Mai de folos e un gândac pământului, decât voi, niște egocentriști irecuperabili. Dar destul am pierdut vremea cu explicații, e timpul să trec la preluare.

– Iartă-l, Doamne, că nu știe ce vorbește!, se auzi atunci glasul Sabinei, care se prosternă cu capul până la pământ. E soțul meu și nu a crezut niciodată în tine, iar aceasta a contribuit la ruptura dintre noi. În schimb, eu m-am rugat zi de zi să mă mântuiești și să mă primești alături de tine, pentru eternitate. Știu că nu mi-a venit să cred când te-am întâlnit în carne și oase, altfel mi te închipuiam, dar credința mi-e mai presus decât orice prejudecată, iar acum mă căiesc pentru îndoielile mele. Ba mă ofer să fiu prima care-și dă sufletul nevrednic pentru a sălășlui în Creatorul Înțelept, cel fără început și sfârșit. Doar o dovadă de milostivire și iertare îți cer, înainte de a-mi închide ochii: lasă-mă să-ți sărut mâna dreaptă, ca unui tată iubit și iubitor. Ar fi supremul dar la care poate visa un muritor credincios.

Cel care-și spunea Creator, se arătă impresionat de cuvintele pline de adulație a femeii, precum și de plecăciunea ce reflecta deplina umilință. Chipul i se mai destinse, iar fotoliul reveni în locul de unde se înălțase. Zise:

– Se pare că m-am înșelat în privința ta, Evă. Eu sunt milostiv, dar pot la fel de bine să fiu gelos și răzbunător. Ca un tată, așa cum bine ai spus-o, care își pedepsește sau răsplătește copiii, în funcție de faptele și meritele lor. Nu mi-a plăcut niciodată să mă arăt oamenilor, și cu atât mai puțin să fiu atins de vreunul. Dar voi face o excepție de această dată, pentru a le arăta necredincioșilor din preajma ta cât sunt de bun și iertător cu aceia care merită. Vino să-ți binecuvântez sufletul și să-ți ofer plăcerea de a mă atinge. Dar numai tu!

Titus încercă să o prindă de mână, dar Sabina se smuci din strânsoarea lui. Nici împotrivirea verbală a celorlalți nu o convinse, astfel că se apropie cu pași lenți și ochi aplecați spre conul de lumină unde trona gazda. Ajunsă în dreptul bărbatului, se înclină la fel de spășită și primi cu smerenie mâna care îi atinse întâi creștetul capului.

– Doamne, am fost învățată să apreciez mai mult dreapta, dar văd că îți folosești mâna stângă. Fii bun și lasă-mă să-ți sărut mâna dreaptă, pentru că de-a dreapta ta stau cele mai merituoase suflete, după cum ne-a învățat Scriptura.

Creatorul dădu binevoitor din cap și își desprinse mâna dreaptă de pe mânerul fotoliului, întinzând-o spre buzele în așteptare ale Sabinei. Aceasta o sărută prelung, dar în același timp o prinse strâns cu ambele mâini, trăgând cu putere.

– Ce faci, femeie?!, urlă bărbatul, încercând să-și recupereze brațul.

Dar forța nu îi era atât de mare încât să scape ușor din strânsoarea neașteptată, în timp ce bărbații ceilalți și-au dat seama că era momentul să intervină și se repeziră să-și ajute prietena. Bărbatul se zbătea cu disperare, însă fu imobilizat în câteva clipe și apoi rostogolit din fotoliu.

– Dați-mi drumul, sălbaticilor!, striga el în continuare. Veți fi pedepsiți cum nici nu vă puteți închipui, iar sufletele voastre nu vor avea niciodată odihnă. Nu știți cu cine vă puneți! Dați-mi drumul, vă spun!

Se zbătea de unul singur pe podea, încercând fără succes să se ridice în picioare. Dar oamenii nu-l băgau încă în seamă, fiind preocupați de altceva.

– Deșteaptă fată!, exclamă admirativ Georgică. De unde ai știut că are comenzile încorporate în mânerul din dreapta scaunului?

– Am văzut cum fotoliul se mișca, deși gesticula cu brațul stâng, răspunse femeia, răsuflând ușurată. E drept că am riscat, dacă mă gândesc și la posibilitatea altor comenzi, cum ar fi cele mentale.

– Ai avut o intuiție bună!, o lăudă și Titus, îmbrățișând-o.

– Și acum ce facem cu el?, întrebă Săndel. Cine știe câți mai sunt și când o să ne trezim cu ei pe cap!

– Să-l interogăm!, interveni Sibel. Iar dacă nu ne spune, o să-l torturăm. Precis că nu-i obișnuit cu durerea.

– Vrei să-ți torturezi Creatorul?, se arătă uimit Săndel.

– Ăsta-i Alah?! Sau Dumnezeul vostru? Voi nu vedeți că nu-i în stare nici să se deplaseze fără tehnologie?

– Cine știe? Poate că tehnologia a ajuns să facă totul și pentru Dumnezeu. Ea te ajută, dar poate la fel de bine să te distrugă, atunci când abuzezi de ea.

Imagine similară

 

Primul predicator

Posted on by racoltapetru6

Pe vremea când oamenii erau puțini pe pământ și aveau nevoie de multă vreme de mers și așteptare ca să se întâlnească unul cu altul, pe acea vreme de început și începuturi în toate cele, în acele timpuri îndepărtate și prea puțin cunoscute nouă, din legende și mituri… Trăiau pe atunci doi frați, Oa și Oe, cu familiile lor. Deși aveau același sânge și educație și locuiau relativ aproape unul de altul, caracterul le era foarte diferit.

Oa a fost mereu harnic în toate și săritor la nevoia celui de lângă el, în timp ce Oe era copleșit de lene și stăpânit de invidie. Ca urmare, primul și-a ridicat o casă mare și solidă, cu acareturi și animale din cele mai frumoase. Cel de-al doilea stătea toată ziua cu burta la soare, iar seara mergea să ceară de-ale gurii de la fratele lui. Casa lui Oe era de fapt un bordei, iar copiii umblau mai mult dezbrăcați prin noroaie.

După ani de zile în care prăpastia dintre cei doi s-a tot mărit, pe măsură ce diferențele materiale creșteau văzând cu ochii, nevasta lui Oe a răbufnit și i-a impus bărbatului să ia măsuri. Ce era de făcut?, că doar nu putea să-i dea în cap fratelui și să-i ia averea, mai ales că era mai puternic ca el și avea câini credincioși. A gândit el o zi, două, trei… până i-a încolțit în minte un plan diabolic. Astfel s-a prezentat într-o zi la Oa și i-a explicat o viziune pe care cică ar fi avut-o de curând. Cam așa a vorbit:

– Frate dragă, mă uit la tine și mă cuprinde mila. Ai muncit o viață întreagă și crezi că ai de toate, dar de fapt ești foarte sărac.

– Cum așa?, s-a arătat uimit omul. Am unde locui, am ce mânca și îmbrăca, suntem fericiți și sănătoși cu toții. Ce mi-ar mai trebui?!

– Tu crezi că averea pe care o ai aici e cea care contează? Crezi că viața asta e importantă? Te înșeli rău de tot și de aceea sunt aici: să te previn până nu-i prea târziu. În ultima vreme, am avut un vis care s-a repetat de câteva ori. Apoi au apărut niște semne cerești ce mi-au dat a înțelege că-i vorba de o viziune foarte importantă.

– Hai, nu mă speria! Despre ce-i vorba?, că m-ai făcut curios, frate.

– Am văzut o lumină strălucitoare și am auzit o voce puternică, ce-mi spunea întruna: ”Du-te la fratele tău și spune-i că averea lui nu-i văzută cu ochi buni de mine, Creatorul vostru. Dacă nu o împarte celor săraci, va fi la rândul lui sărac aici, în Viața Veșnică. Cu cât dă mai mult, cu atât va fi răsplătit mai bine. De asemenea, dacă nu începe să se căiască pentru averea strânsă, voi trimite boli familiei sale, iar viața lor va fi scurtă”. Asta am auzit și am văzut de mai multe ori, de aceea m-am gândit că-i bine să te avertizez.

– Nu fi îngrijorat, frate, că-s doar niște vise urâte. Eu nu cred în altă viață, ci vreau să o ducem bine în asta care ne e dată. După cum vezi, suntem cu toții sănătoși și fericiți. Dar dacă tot ai venit, hai să bem și să mâncăm împreună. Apoi ți-oi da să duci și familiei tale câte ceva.

A trecut ceva vreme și, nu se știe cum, unul din copiii lui Oa s-a îmbolnăvit. Oe a profitat de ocazie ca să-i amintească de viziunea și pedeapsa promisă. Cu frica în suflet și cu prea puține alte speranțe, omul s-a gândit să asculte sfatul fratelui său, și i-a dat jumătate din animale, cu acareturile aferente. Se părea că darul a avut efect, fiindcă băiatul s-a înzdrăvenit, iar familia lui Oa era din nou fericită.

Oe venea tot mai des în vizită, cu mesaje de la Creator, și pleca mereu încărcat cu de toate. După o vreme, și-a adus familia în casa Oa , iar acesta a acceptat să se mute în bordeiul părăsit de fratele său. Dar era fericit când acesta îi dădea vești bune despre viața de apoi. Muncea în continuare cu sârg, alături de toată familia, însă aproape tot ce câștiga, dona fratelui său, ca să nu se pună rău cu Creatorul. Doar o întrebare îl măcina, de la o vreme:

– Dar tu, fratele meu drag, nu te gândești la viața de apoi? De ce nu dai mai departe bogățiile, oamenilor sărmani?

– Poate că aș da, dar nu cunosc pe nimeni care să merite. În plus, eu mă mulțumesc cu viața de aici, și nu am pretenția la o viață veșnică.

”Ce prost poate să fie Oe, dacă nu se gândește la viitor”, cugeta Oa, în timp ce-i ducea un cerb proaspăt vânat.