Când cerul era mai aproape

Posted on by racoltapetru6

Bănuiesc că m-am născut cu ochii deschiși și cu față spre cer. Poate așa se explică obsesia cu care priveam, de mic copil, tot ceea ce plutea în aer, indiferent că erau viețuitoare, nori sau obiecte construite de mâna omului. Chipurile oamenilor păreau la fel, și oricum nu le înțelegeam așa cum credeam că înțeleg semnele cerești, indiferent dacă mi se păreau îmbucurătoare sau de rău augur. Stăteam ore întregi cu ochii ațintiți în sus, bucurându-mă de fiecare nor alb, de zborul îndrăzneț al avioanelor și păsărilor, de dansul și zvâcnirile neprevăzute a zmeielor care umpleau adesea cerul senin. În schimb, mă temeam de norii negrii ce se adunau amenințători, iar fulgerele și tunetele mă făceau să fug îngrozit în casă. Noaptea visam furtuni apocaliptice, inundații catastrofale, avioane mari ce se prăbușeau în jurul meu și luau foc, chipuri dumnezeiești furioase pe mine, pe oameni, pe pământ.

Dar a doua zi dimineață mă trezeam cu o vreme frumoasă, ca o invitație spre o nouă contemplare a înălțimilor. Pe atunci se ridicau multe zmeie deasupra Seiniului, și tare mi-ar fi plăcut să fac parte dintre cei care le mânuiau. Din păcate, nici tata și nici fratele mai mare nu m-au ajutat să-mi construiesc unul, astfel că priveam cu jind la realizările unor copii pe care nu-i cunoșteam decât după felul în care le arăta impresionantul lor zburător. Îmi amintesc și astăzi că, printre ele, era unul mare și albastru, de care era atașat un balon lung și galben. Cred că era cel mai frumos și aproape zilnic prezent la înălțime, pentru a fi admirat și invidiat. Invidia o simțeam și eu, ba chiar am încercat să-l „vânez” cu praștia din dotare, doar că piatra mea nu ajungea atât de sus.

Într-o zi, însă, s-a întâmplat o minune: balonul s-a dezumflat brusc și minunea colorată a aterizat chiar în grădina casei părintești! Am alergat cu toată viteza spre locul în care s-a prăbușit vedeta spectacolului, și am găsit-o în iarbă. Doar că zmeul nu mai arăta deloc atât de mândru, era doar o hârtie colorată, trestie și un balon zbârcit. Nici măcar nu mai zvâcnea, de parcă pierduse și cea mai mică scânteie de viață. Am simțit atunci că și în mine parcă murise admirația pe care o avusesem pentru el. Acolo, jos, magia a dispărut și nici nu-mi mai venea să revendic rămășițele ei. Am privit trist la acea aripă frântă, până a venit un băiețel blond și a cules-o. Deci el era Conducătorul!

Imagini pentru poze cu zmeie

După acest incident, am salutat cu bucurie apariția zmeului albastru cu balon galben, fără să mai fiu invidios. Băiețelul, sau cineva din preajma lui, îl revitalizase și făcea din nou spectacol pe cer. Copii și oameni de diferite vârste îl priveau și zâmbeau, uneori fără să-și dea seama.

Multe am văzut în copilărie, privind spre înălțime. Unele or fi fost reale, altele, închipuiri sau vise. Astăzi, privesc mai rar spre cer și mai mult spre chipurile oamenilor. Mi se pare că cerul nu mai are secrete și nici nu mă mai poate impresiona, decât printr-o ploaie sau o furtună, cu care m-am obișnuit. În schimb, oamenii continuă să mă surprindă, oricât de mult aș crede că-i cunosc. Oare de aceea nu am mai văzut zmeie, de foarte mulți ani?

Șapte cepe la un leu

Posted on by racoltapetru6

Știu… știu că iar vorbesc despre mâncare, dar măcar asta-i de post! Ceapa-i ieftină anul acesta și e bine să profităm de ocazie. Ieri a fost zi de piață în Seini, ocazie cu care am primit șapte cepe pentru un leu. Mai rămâne să fac rost de slănină și/sau jumere, iar apoi să mă ospătez, că eu nu postesc decât miercurea și vinerea. Să mai zică oarecare că nu m-am pricopsit!

Îmi amintesc cât de mult prețuiam ceapa pe vremea când eram la internatul școlii. Aveam un coleg mai răsfățat care primea câte 2-3 colete cu alimente de la părinți și nu prea-i plăcea să împartă cu ceilalți. Odată a primit câteva cepe frumoase, din care a lăsat vreo două să încolțească. Le scotea în fiecare zi și ne lăsa să i le admirăm, dar cei mulți dintre noi le mâncam din ochi și ne gândeam cu ciudă că-i păcat să se zbârcească bunătatea de legumă în timp ce stomacurile noastre chiorăiau de foame. Altă dată, diriginta noastră l-a trimis pe un coleg să aducă o ceapă de la bucătărie, ca să ne arate pe viu din ce e compusă. Tovarășa profesoară de biologie a desfăcut-o tacticos, strat cu strat, explicându-ne caracteristicile și valoarea ei nutritivă, în timp ce nouă ne lăsa gura apă și ne gândeam dacă o să avem norocul la o bucățică.

Eheeei… acasă era raiul pe pământ în domeniul alimentar! Mama ne tăia câte o ceapă întreagă într-o farfurie și, după ce adăuga câteva picături de ulei de floarea soarelui făcut în casă, plus un vârf de cuțit de sare grunjoasă, ne ospătam cu mare poftă toată familia. Parcă era mult mai bună ceapa de pe vremuri și nu ne plângeam niciodată precum că ne-ar ustura. E drept că și tehnica de preparare diferea, leguma fiind bătucită bine într-un tifon înainte de a fi tranșată. Plus că le foloseam numai pe cele din producție proprie. Nici nu era de conceput ca cineva să cumpere ceapă, în acele vremuri; ar fi fost o mare rușine și o dovadă de nechibzuință.

Acum mă uit la cele șapte cepe – câte una pentru fiecare zi a săptămânii – și mă gândesc cu ce să le asortez. Nimeni nu le mai mănâncă goale și au devenit prea banale pentru mulți dintre noi. Le înlocuim chiar și iarna cu roșii ori castraveți de seră sau din import, ca nu cumva să mirosim sau să ne lăcrimeze ochii. E bine, însă, ca în fiecare anotimp să folosim legumele și fructele carateristice sezonului. Iarna e timpul cepei, a usturoiului și a murăturilor. Să profităm de ele, că organismul le așteaptă.