– Ce caută o copilă ca tine cu sălbaticii ăștia prin preajmă? Care dintre ei îți sunt părinți?

Întrebarea era pusă de Zakala și îi era adresată lui Carmen, care profita de orice prilej pentru a intra în încăperea ei. Bogdănel a înțeles mai bine cuvintele și le-a tradus fetei.

– Vreau să ajung o războinică mare și frumoasă ca și tine, i-a răspuns bucuroasă Carmen.

Regina s-a simțit flatată când a aflat spusele tinerei și chiar a schițat un zâmbet.

– Pentru asta ai nevoie de multă pregătire din partea unor profesioniști și nu de la niște amatori ca ăștia.

– Marele Șef e tatăl meu și e cel mai curajos războinic. M-a învățat multe…

– Dar nu destule. Cum de sunteți de înălțimi și culori diferite? Nu sunteți din același neam?

– Nu, noi am venit cu o navă extraterestră, cam de vreo doi ani, a răspuns Bogdănel în locul fetei.

– Și tu zici asta, ca și tatăl tău?!, se miră Zakala.

– Nu e tatăl meu, dar suntem ca o familie. Celălalt pământean mi-e părinte, iar femeia care te-a îngrijit e mama.

– Pământean? Ce neam e acela?

– Planeta noastră se cheamă Pământ, dar pe ea sunt mai multe neamuri. Oameni negri, albi ca noi sau galbeni. Iar ei călătoresc cu aparate mari și complexe, prin aer, pe sub apă și, în curând, între planete. Au arme mult mai periculoase, pe care nici nu le vezi, dar pot ucide armata ta într-o clipă.

– Ce tot vorbești acolo, băiete? Dacă ar fi fost adevărat, nu ați fi venit aici, printre primitivi.

– Tocmai de aceea am venit. Planeta asta ne-a fost oferită cadou de către un extraterestru pe nume Eiua, drept compensație pentru moartea mătușii mele, Diana. Am vrut să ne schimbăm stilul de viață, într-un loc frumos și curat. De aceea am botezat-o Planeta Paradis.

Zakala îl privea uimită pe băiat, în timp ce gândurile îi erau tot mai covârșitoare. Un resort se declanșase și o serie de întrebări își găseau acum răspunsul. Fața i se lumină vizibil și încă un zâmbet se putu detecta într-un colț al gurii. Nu mai întrebă nimic, iar cei doi tineri tăcură privindu-se curioși și intrigați de schimbarea survenită.

Un fluierat puternic, venit de afară, le atrase atenția, urmat de vocea poruncitoare a lui Relu. Ceva important se întâmpla acolo și Regina se duse la fereastra cu gratii. Bogdănel și Carmen au ieșit curioși, lăsând-o pe prizonieră în grija gărzilor. De departe, se zărea deja avangarda ronilor, iar câțiva zifari se avântau cu curaj până aproape de tabăra halanilor. Mai era puțin până la marea bătălie și pregătirile parcă erau insuficiente.

Un foc de armă tras de Gavrilă îi atenționă pe ronii călare să nu se apropie prea mult dacă țin la viața lor. Încet, încet apărea și grosul armatei, cu bivolii ce trăgeau tunurile grele și amenințătoare. Se părea că unul sau două dintre ele căzuseră în capcanele săpate de halani, de aceea erau mai atenți și înceți în deplasarea lor. După o regrupare completă și o discuție cu cercetașii reveniți la sol, comandanții au dat ordinele necesare pentru amplasarea gurilor de foc. Cu ajutorul binoclului se vedea clar că sunt opt tunuri în stare bună de funcționare.

În curând avea să înceapă bombardamentul și casa era obiectivul cel mai expus. Relu ceru ca aceasta să fie părăsită de toți, inclusiv de Zakala, pe care au legat-o din nou și au adus-o lângă el. Poate că astfel ronii se vor gândi de două ori înainte de a-i pune viața în pericol. Dar aceștia ori n-au văzut-o, ori nu le mai păsa decât de victorie, pentru că au tras curând prima salvă. E drept că nu și-a atins ținta, dar aceasta se putea regla. Atunci a trimis Marele Șef semnalul pentru flancul înaintat de ghilotine. Și aceștia au trimis o ploaie cu roiuri de albine și șerpi veninoși, deasupra sau în preajma tunarilor, care au luat-o la goană îngroziți.

Au fost momente de satisfacție și amuzament pentru cei din tabăra halanilor, care și-au mai revenit puțin după exploziile puternice ale obuzelor. Relu a ținut să-i împrumute Reginei binoclul, pentru a vedea și ea deruta din rândul propriilor oșteni. Bineînțeles că n-a fost deloc încântată, dar se vedea că apreciază aparatul cu mult mai performant decât ocheanul lor de navigație. Cel puțin o perioadă de timp, ronii nu vor putea folosi tunurile și trebuiau să apeleze la alternative, dacă vroiau să riposteze. Iar ei nu se puteau abține.

Au pornit imediat la urmărirea celor care au aruncat năpasta asupra lor, dar au fost întâmpinați de o ploaie de săgeți otrăvite, ce veneau din pădurea apropiată și dintre stâncile golașe. Au încetat atacul când și-au dat seama că era un loc înțesat de capcane și prea mulți dintre ei cădeau victime. Atenția li s-a îndreptat apoi spre platoul de unde se presupunea că primeau comenzile. Dacă vor reuși să ajungă sus, bătălia era pe jumătate căștigată. Țamorul a format echipele de atac și au pornit în valuri, patru mii de oșteni antrenați, contra patru sute de vânători de animale sălbatice.