continuare
Zâna Zorilor era măritată cu Petru Împărat, care mai domnea și peste împărăția lăsată de tatăl său. Ar fi fost împăcat dacă moștenitor rămânea unul din frații lui mai mari, Florea sau Costan, dar aceștia și-au dovedit invidia când l-au omorât, aruncându-l apoi într-o fântână secată. Noroc cu zâna lui, care l-a găsit și, după ce l-a înviat, s-a îndrăgostit de el și a acceptat să-i fie alături într-o iubire nețărmuită. Acum, trebuia să facă adesea drumul dintre cele două domenii, pentru a-și mulțumi supușii dintâi, dar și pe frumoasa lui zână, care nu putea să-și părăsească palatul. În grădina minunată de acolo se întâlneau, o dată pe săptămână, toate zânele tărâmului: Zâna Apelor, Zâna Munților, Zina-Doamna, Zâna Zânelor și altele mai puțin cunoscute, dar la fel de importante.
În acea zi, s-a întâmplat să revină în cuibușorul lor Împăratul Petru, însoțit de garda lui, din care nu lipseau cei doi frați. Se obișnuise să stea cu ochii pe ei, ca să nu mai facă vreo boroboață, năravul din fire fiind greu de lepădat. Ajuns în dreptul celebrei fântâni, mare mirare s-a arătat pe chipul suveranului când a văzut cele trei statui apărute între timp. Această noutate l-a făcut să descalece și să le cerceteze îndeaproape, în timp ce fratele Florea zâmbea satisfăcut.
– Ia te uite ce frumuseți au răsărit ca din pământ!, rosti și Costan. Se pare că acești copii au vrut să fure din apa domniei tale, dar au găsit ce meritau. Dacă vrei să scapi de stanele astea din piatră, le ducem în împărăția noastră, să le admire poporul și să ia aminte dacă ar vrea să ia ce nu le aparține.
Petru nu a binevoit să le răspundă, fiind nerăbdător să-și întâlnească nevasta și să o îmbrățișeze cu mult dor. Încă nu aveau copii și nici speranțe nu se înfiripau, după ce consoarta i-a explicat că zânele nu pot rămâne însărcinate. Așa a auzit și de la Zâna Zânelor, cumnata lui, care locuia cu ei în palat. De aici și părerea de rău de pe chipul său, pe care un ochi râdea pentru că avea o nevastă cum nu mai era alta, iar celălalt ochi îi plângea din lipsă de urmași.
– Iubita mea, i-a spus el în timp ce o săruta și o strângea în brațe, ai văzut cele trei ființe împietrite?
Zâna lui era o femeie miloasă și săritoare, așa cum sunt toate zânele, deci știa ce sentimente îl încearcă pe bărbat.
– Le-am descoperit de dimineață, dar nu pot să fac nimic. Blestemul care s-a abătut asupra lor vine de la Vîlva Pădurii, și numai ea poate să ridice vraja.
– Trebuie să facem ceva, a rostit cu tristețe Petru Făt Frumos. M-am uitat atent la ochii copiilor, din care se prelingea câte o lacrimă de părere de rău. Sufletul lor e prins înăuntrul pietrei și se vede că le pare tare rău pentru greșelile făcute. Ar merita încă o șansă, așa cum au primit și frații mei, deși fapta lor a fost mult mai gravă.
Zâna Zorilor s-a întristat, la rândul ei, și după ce a cugetat o vreme, i-a împărtășit gândurile.
– Iubitule, ești dispus să te lupți pentru acești copii, pe viață și pe moarte? Nu mai ești la fel de tânăr, calul ți-a îmbătrânit și el, iar sabia nu ai mai folosit-o în lupte crâncene. N-aș rezista să dispari încă o dată, așa cum s-a întâmplat după ce m-ai sărutat la prima întâlnire.
Petru și-a amintit cu fiori pătrunzători de acele vremuri, sărutând-o iarăși cu pasiune nestinsă. O asigură că puterile nu l-au lăsat și va învinge iarăși, deoarece simte ceva deosebit pentru acei copii. Zâna l-a scăldat în raze matinale de soare, l-a binecuvântat cu dragostea ei și i-a întinerit calul credincios, după care împăratul a plecat spre locul în care sălășluia vrăjitoarea. Trecuseră câțiva ani de când învinsese balaurul cu șapte capete care o păzea, iar acum l-a întâmpinat un căpcăun uriaș cu două capete de câine înfricoșătoare. Baba l-a asmuțit asupra voinicului, iar lupta a început cu strășnicie. Toată ziua și toată noaptea s-a luptat Petru cu namila neobosită, însă începea să simtă cum îl părăsesc puterile. Dimineața i-a prins tot în bătălie, doar că razele zorilor l-au făcut pe bărbat atât de strălucitor, încât căpcăunul nu mai putea să deslușească de unde veneau loviturile. Curând și-a pierdut ambele capete, retezate de sabia tăioasă a viteazului, după care baba s-a îngrozit și a căzut în genunchi, cerând îndurare.
– Îți cruț viața numai dacă ridici blestemul abătut asupra celor doi copii și câinele lor, care au trecut prin pădurile tale.
– Care copii? Eu nu i-am văzut și nici n-am auzit de ei, s-a tânguit Vîlva Pădurii.
– Nu contează. Chiar dacă ar fi așa, tot trebuie să-i readuci la viață din stanele de piatră.
– Așa voi face, dacă asta ți-e voia, Petrule. Ia de aici aceste ramuri și folosește-le după cum îți spun.
Vrăjitoarea i-a întins ramurile și împăratul a cruțat-o, știind că are și ea rostul ei. Apoi a încălecat pe calul lui năzdrăvan și nu s-a oprit până în dreptul fântânii, unde a fost surprins să vadă cum Costan și Florea voiau să încarce statuile într-o căruță. Mirare a fost și din partea fraților nesăbuiți.
– Am crezut că te-ai prăpădit în luptă și n-am vrut ca pietrele astea să-ți întristeze doamna miloasă, s-au scuzat ei.
– Dispăreți din fața mea, oameni fără milă și credință!, s-a răstit Petru la ei.
Rămas singur în fața celor trei suflete prizoniere, împăratul a luat pe rând câte o crenguță de aur, apoi de argint și la urmă de aramă. I-a atins pe fiecare cu cea care se potrivea cu coroana lor și a rostit cuvintele: ”Vîlva Pădurii vă dăruiește iertare, să reveniți la viață și vigoare”. După ce a făcut la fel de trei ori, copiii și câinele și-au revenit ca dintr-un somn adânc în care au visat urât. Plânsul i-a cuprins pe cei doi frățiori, dar Zâna Zorilor a sosit la timp să-i liniștească.
– Bucurați-vă că sunteți bine și mulțumiți-i împăratului Petru care v-a scăpat de coșmar, le-a spus ea în timp ce-i strângea în brațe.
Până și Maia s-a închinat cu recunoștință viteazului domn, care i-a poftit în palat să se odihnească și să-și spună povestea. Au mâncat bunătăți și au băut fără frică apă din fântâna miraculoasă.
– Dacă nu veți mai lua ce nu vă aparține, apa aceasta e o binecuvântare pentru trup și suflet, le-a mai spus zâna. Rămâneți cu noi și o să întâlniți numai oameni buni, de la care aveți ce învăța. Chiar mâine vin prietenele mele și va fi o zi de sărbătoare, la care sunteți invitați.
Așa s-a și întâmplat a doua zi, după ce tinerii oaspeți au dormit un somn lung și odihnitor. Abia de-au apucat să ia micul dejun, căci au și apărut fecioare frumoase care i-au poftit în poiana plină de flori înmiresmate, din care au făcut cununi în toate culorile, s-au jucat și au râs cu voie bună necontenită, de parcă erau în Paradis. Bianca și-a găsit o prietenă cam de aceeași vârstă, Adi a fost impresionat de căprioarele care-i mâncau din mână, iar Maia fugea după iepuri, doar să se distreze. Nici nu și-au dat seama cum a trecut vremea și s-a așternut seara, iar fecioarele și animăluțele s-au retras.
În cea de-a doua dimineață, Zâna Zorilor și împăratul le-au sugerat să rămână cu ei pentru totdeauna, dar copiii le-au răspuns cu tristețe că trebuie să-și găsească părinții. Suveranii au înțeles că nu-i vor putea convinge să renunțe, i-au îmbrățișat pentru ultima oară și le-au urat mult noroc. Împăratul le-a dat doi măgăruși ascultători, să le fie mai ușor de bătut cărările, iar zâna le-a spus:
– Uitați-vă în fiecare dimineață la răsăritul soarelui. Prima rază care se ivește de-a lungul pământului vă va arăta direcția în care trebuie să mergeți în acea zi. Așa veți ajunge la Zâna Bunei Credințe, pe care ai cunoscut-o ieri și v-ați jucat împreună.
– A fost aici?!, exclamă cu uimire Bianca. De ce nu mi-a spus nimic?
– Toate fetele de ieri erau zâne, dar e posibil ca Zâna Bunei Credințe să nu vă fi crezut încă destul de vrednici. Ați trecut un examen, dar mai aveți de învățat și de pătimit. Vă dorim drum bun și să nu uitați că suntem alături de voi!
Cu lacrimi în ochi s-au despărțit copiii de cei care au fost atât de buni cu ei și la care se vor gândi de câte ori își vor face apariția zorii zilei.
