Nu știu cum se făcea, dar aproape de fiecare dată când am cunoscut un viitor prieten, prima impresie pe care mi-a făcut-o era dezastruoasă. Probabil că și el avea aceeași părere despre mine. Tocmai mă despărțisem de badea Gheorge, cu care am închegat o relație frumoasă, dar tot cu năbădăi începută, când am dat de un alt bătrân, la fel de arțăgos la prima vedere. M-am oprit cu Trabantul în fața noului bloc de garsoniere și căutam locul cel mai potrivit pentru parcare, lăsând motorul să meargă. Deodată aud o voce ambalată la maxim:

– Măi, boule, oprește tractorul ăla, că aici stau oameni cu copii!

Mă uit în sus să văd de unde venea complimentul și indicația. Atunci am observat capul unui bătrân uscățiv și cu părul nins, ițit pe de la o fereastră situată la etajul doi, din scara din mijloc. „O, ce atitudine! Slavă Domnului că nu stă pe scara mea!”, mi-am zis eu și m-am grăbit să trag mașina aproape de intrare, ca să mă conformez cât mai repede cererii atât de politicos făcute. Cu toate acestea, tot n-am scăpat de încă o muștruluială:

– Ce Mama Dracului vă mutați toți derbedeii în blocul ăsta? Ai grijă, mă, că am să fiu cu ochii pe tine!

N-am zis nimic, că eram nou sosit și nu știam cu cine mă pun. Dar zilele trec, vecinii se întâlnesc, încep a se saluta și a se cunoaște. Pe bătrânul scorțos îl chema nea Tudoran, și nu era chiar așa de rău pe cât voia s-o arate. Probabil că-l prinsesem într-un moment neprielnic, după câteva pahare de tărie și o ceartă cu nevasta. Așa mi-a zis și el când ne-am întâlnit la o cantină-restaurant din apropiere. Auzisem că acolo se servește mâncare bună și la un preț convenabil, iar eu voiam să mai schimb atmosfera bucătăriei strâmte și singuratice. El m-a văzut și mi-a făcut semn să merg la masa lui.

– Da’ ce faci matale aici, nea Tudoran? Te-ai sfădit cu femeia și nu ți-o mai făcut mâncare?, am glumit eu în timp ce-mi aranjam scaunul.

– Ba face, Țăcănita, mâncare, dar s-o mănânce ea!, răspunse bătrânul cu ciudă.

– Nu-i bună sau ce?

– Ba-i bună, da’ nu mănânc d-alea. Că-i vegetariană și nu pune o bucățică de carne. Apăi io am lucrat la mină aproape douăzăci de ani, după aia ca pădurar, alți zăce. Nu pot să trăiesc cu iarbă și nici fără pălincă. Știi vorba aia: „Nu beu bere, nu beu vin, / Doar cu pălincă mă țin”.

Și începu nea Tudoran să râdă ca un copil. Un râs sănătos și molipsitor, la care nu puteai să rămâi doar spectator.

– Ia uite ce-mi mai place, îmi dezveli el o coșarcă pe care o avea sub masă.

Era plină cu pitoi mari și frumoase, numai bune pentru o tocăniță de ciuperci cu smântână.

– Astăzi le-am cules, așa cum îmi stă în obicei vara.

– Și de ce nu le-ai dat nevestei să le pregătească?

– Că nu vrea! Ea zice că nu gătește ciuperci, că nu le cunoaște. Da’ io le cunosc cu ochii închiși, doar am umblat mult pân pădure. Măi… și ce păduri aveam! Da’ le-o furat nenorociții ăștia de la conducere, iar acolo unde am lucrat io nu-s amu decât cioturi.

– Și-apoi ce faci cu ele?, îl întreb eu curios.

– Văd că ai o plasă goală. Ia dă-o-ncoace, să vedem câte încap.

Nu l-am refuzat, că-mi plăceau mult ciupercile și nu era o filosofie prepararea lor. În schimb, m-am oferit să achit eu ce vom consuma la masă. Câte o porție de cartofi pai, cu cârnați trandafir și, neapărat, câte o sută de grame de pălincă. Mi-a spus bătrânul că au din aia bună, dar nu dă oricui, neavând acte pe ea.

– Eu vin de mult aici, îmi povestea nea Tudoran între două îmbucături și după câte o înghițitură de tărie.

– Și nu se supără nevasta?

– Țăcănita aia-i seineancă, ca și tine! Am crezut că aveți gospodine bune p-acolo, și chiar așa a fost la început. Apoi s-o sucit și-o zâs că ea nu mai mâncă niciun fel de carne. Odată am găsit la măcelărie niște fudulii frumoase de taur și le-am dus acasă. Ce bune-s alea, făcute în sos de ceapă! Îți vine să crezi că mi le-a aruncat la gunoi? D-aia-i zic eu Țăcănită.

Și iar începe să râdă cu poftă bătrânul. Am zăbovit cu plăcere și după ce am terminat de mâncat, ascultându-i spovedania condimentată și veselindu-ne împreună. Din acea zi, nu trecea o săptămână în care să nu ne întâlnim și să luăm măcar o dată masa împreună. La cantină sau la mine acasă, când pregăteam ciupercile pe care nea Tudoran le aducea. Zece ani a durat relația noastră, până a trebuit să mă mut din Baia Mare. Dar nu mi-am uitat prietenul, ci îl vizitam de câte ori aveam ocazia. Apoi am auzit că a murit, intoxicat de ciupercile pe care și le gătise singur. Lumea vorbea că nu puteau fi otrăvitoare, că omul era expert în cunoașterea lor, dar nu le-a fiert înainte, așa cum se recomandă. Astăzi, îmi amintesc cu dulce nostalgie acele momente de desfătare petrecute alături de nea Tudoran cel hâtru și pus mereu pe cârcoteală.