Planeta Paradis: Răzbunarea lui Bobo

Posted on by racoltapetru6

Zakala era dispusă să pună în practică sfaturile lui Relu chiar de a doua zi dimineață, când a apărut în fața halanilor într-un costum complet albastru. Discuția dintre Marele Șef, Ucu și ceilalți trei comandanți s-au încheiat printr-o invitație făcută Reginei de a vizita fuiul, de data aceasta în calitate de oaspete onorific și viitor partener și aliat. Iar pentru a le arăta câtă încredere are în neamul omuleților, Zakala a renunțat și la cea mai mică gardă de corp, lăsându-i pe roni să se pună la curent cu tehnica de luptă și armele cu care li s-au opus halanii. Bogdănel era cel care răspundea de această fază a instruirii.

Drumul a fost liniștit și, la întrebările Reginei, veneau de îndată răspunsuri complete din partea lui Relu și Ucu, vâslașii din acea canoe. Când și când, privirile pământeanului se întâlneau pentru câteva clipe cu ale Zakalei și chipurile li se destindeau printr-un surâs sau se înroșeau vinovate de unele gânduri ce nu se doreau rostite.

Halanii și-au întâmpinat dușmanul cu sentimente vădit ostile, neuitând că o bună parte din cei mai buni vânători au murit de mâna celei care-i vizita acum sau de ale oamenilor ei. Doar apelul comandanților la calm și înțelegere a situației îi făcea să nu se revolte și să urmărească tăcuți suita ce o însoțea pe măreața vizitatoare. Primul popas l-au făcut la lăcașul de cult, unde au fost întâmpinți de preotul halanilor. Zakala a fost impresionată de cornul șarpelui Zalu, precum și de povestea care însoțea acest trofeu, redată cu modestie de Relu.

A urmat partea pe care Regina ronilor o aștepta de mult: vizita în visteria halanilor, loc în care nici Relu nu mai intrase până acum. Era o încăpere mare și bine zăvorâtă mereu, dar odată intrat înăuntru ți se tăia respirația. Statui mari și mici, obiecte casnice, cupe și pahare, tăvi și rame, arme felurite, toate din aur galben sau alb, dar și din argint, rubine, perle, pietre prețioase sau alte bijuterii strălucitoare la vederea cărora Zakala a rămas fără grai.

În lumina destul de slabă care se strecura prin cele două ferestre mici, fiecare exponat genera o lucire aparte, ce se reflecta în ochii celor prezenți, dar mai cu seamă în ale femeii avide de astfel de frumuseți. Mâinile i se plimbau pe suprafețele fine, mângâindu-le cu delicatețe ca pe un odor neprețuit. Ucu și ceilalți comandanți îi urmăreau cu atenție fiecare reacție, schimbând apoi priviri pline de înțeles între ei. A urmat o întrebare ce dospea în mintea lor:

– De câtă astfel de strălucire are nevoie Regina pentru a ne fi prieten?

Zakala se întoarse spre interlocutori și-i privi pe fiecare, terminând cu chipul expresiv al lui Relu. Era momentul în care trebuia să țină cont de sfatul primit la cina de aseară.

– Prietenia nu se cumpără cu bogății, ci se obține cu fapte, iar voi mi-ați câștigat-o deja. Recunosc că îmi place să fiu înconjurată de sclipirile divine, eu însămi fiind o divinitate, dar nu le voi lua cu forța de la aliații mei. Eu vă ofer protecția mea, iar voi mă veți răsplăti cum credeți de cuviință.

Lumina era tot mai săracă și nu mai avea rost să zăbovească în depozit, în plus nici nu mâncaseră ceva consistent de dimineață bună. Femeile halane pregătiseră bucate pe masa din centru, în timp ce mulțimea continua să urmărească deoparte evoluția discuțiilor, atenți la fiecare detaliu și gest al controversatului oaspete. Soarele era către asfințit și grupul de elită se așeza la locurile stabilite, când s-a auzit bubuitura. O tresărire mută și o uimire comună arăta că s-a întâmplat ceva neprevăzut, exact în momentul când se așteptau la liniște și judecată. Prima imagine care a atras atenția a fost a lui Bobo, ivit în fața tuturor. A urmat imediat gestul prin care și-a aruncat arma fumegândă și a scos cuțitul din teacă, strigând:

– Moarte pentru moarte!

Apoi, fără ca nimeni să poată interveni, s-a spintecat adânc în burtă, răsucindu-și arma ca într-o ultimă convulsie. Doar după ce a căzut la pământ fără viață, lumea a căutat răspunsuri la această grozăvie, privind în jur și căutând semne. Relu a avut o sumbră presimțire și, instinctiv, a privit spre regina în albastru, aflată chiar lângă el. Privirea ei exprima mirare și surpriză, în timp ce chipul îi devenea palid, iar rochia tot mai roșie. A prins-o în brațe înainte să-și piardă puterile, privind-o în ochii ale căror pleoape se zbăteau. Buzele i se mișcau mai mult în surdină, doar unele șoapte se puteau desprinde pentru cei din apropiere:

– Ce se întâmplă cu mine?… Simt că mă sfârșesc… Am crezut că sunt nemuritoare…, se auzi pe lângă un surâs amar.

– Pentru mine ești nemuritoare, draga mea Zakala, îi răspunse, tot în șoaptă, Relu.

– … Reluuu… și eu… te iubesc… sărută-mă… așa ca… pe planeta ta… Nu vreau să mor nesărutată…

Bărbatul se aplecă și își lipi buzele peste lacrima ce-i căzuse pe gura tremurândă a femeii. O sărută lung și însetat, vrând parcă să recupereze toate sărutările pierdute, din trecut și din viitor. Tocmai când ultimele raze de lumină se ascunseră după orizont, privirea Zakalei se pierdu după pleoapele-i plumbuite.

Planeta Paradis: Furtuna

Posted on by racoltapetru6

Doar că norișorii aceia nu erau deloc jucăuși, ci dimpotrivă, prevestitori de o vreme extrem de urâtă. Vântul, devenind din ce în ce mai nebun, a schimbat radical atmosfera și a pus în dificultate planurile – și așa trăsnite – micuței echipe de sinucigași. Cam așa se putea caracteriza incursiunea într-un sector atât de periculos, cu un grup restrâns de luptători. Poate că furtuna era beneficiul lor sau, dimpotrivă, un semn că ceea ce fac nu era bine, dar hotărârea era luată și nu mai puteau da înapoi.

E drept că direcția curenților de aer îi mâna spre țintă, dar valurile deveneau tot mai înalte, punându-i în primejdie. Doar experiența halanilor și ambiția comună i-a făcut să nu abandoneze misiunea. Încă era întuneric și doar fulgerele sporadice brăzdau cerul, când au ajuns cu barca și canoele în apropierea navei Amiral. Pe o astfel de vreme nimeni nu mai stătea de strajă pe puntea vasului și de aceea aruncarea cârligelor de abordare a fost lipsită de orice risc, la fel ca și urcarea. De aici intervenea capacitatea de coordonare și eficacitatea fiecărui luptător.

Așa cum se așteptau, străjile erau numeroase și s-au mobilizat la primul semn, doar că halanii nu puteau fi observați ușor, adaptându-și culoarea pielii după împrejurări. Laca nu avea această capacitate și de aceea a fost observată și ucisă prima. Asta l-a făcut pe Bobo și mai sălbatic, trimițând săgeți otrăvitoare în toate țintele ivite. Bogdănel și Ucu luptau umăr la umăr, doar că cel din urmă se comporta ca un înger păzitor pentru bravul tânăr. A intrat în luptă și garda Zakalei, însă săgețile ucigașe veneau din toate părțile, pe întuneric, prin ploaia nărăvașă și vântul sălbatic, printre tunetele explozive ce alternau cu focurile de armă venite din ambele tabere.

La urmă a apărut Zakala, neînfricată și la fel de fermecătoare ca un crin de primăvară. Sabia-i sclipea la lumina fulgerelor, iar chipul ei te încremenea dacă-l priveai mai mult de-o clipă. Din această cauză au sfârșit Hita și Șivu, nefericiții iviți primii în calea zeiței războinice. Nici măcar n-au apucat să se apere, fiind parcă hipnotizați. Relu a intervenit prea târziu și fără mare succes. Îndemânarea lui nu era suficientă pentru o confruntare atât de pretențioasă și a rămas fără sabie din câteva mișcări. Zakala a ezitat doar o jumătate de secundă, înainte să-l decapiteze, timp suficient pentru Bobo pentru a o nimeri cu o săgeată bine țintită. Mirată de lovitura mișelească, prințesa nu a mai avut puterea loviturii fatale, ci a căzut lent pe puntea scăldată de ploaie. Era ultima victimă și dovada că au avut mult noroc sau că destinul i-a ajutat.

Cel puțin, Relu știa că a scăpat cu viață datorită piticului, dar acum era îngrijorat de soarta Zakalei. Asta până când Bobo l-a asigurat că n-a folosit o săgeată otrăvitoare, ci una îmbibată în somnifer. Pământeanul îndrăgostit a putut, în sfârșit, să-și privească iubirea îndeaproape, chiar dacă era doar la lumina fulgerelor. Admirația lui era atât de mare, încât a fost nevoie de Ucu și Gavrilă pentru a-l opri din contemplare. Dacă ar fi rămas pe vas, riscau să fie depistați de ronii de pe celălalte vase sau din bărcile care se încăpățânau să facă naveta, cu oameni și mărfuri. Singura soluție era întoarcerea pe aceeași cale, înainte de ivirea zorilor.

Cu trupurile eroilor căzuți și al Zakalei, au coborât pe scara din frânghii, luând din nou valurile în piept. Furtuna nu dădea semne că s-ar îmblânzi, iar ei erau mai puțini vâslași, dar mai grei. Valurile și vântul neobosit îi mânau după voia lor și, în cele din urmă au învins. Ambarcațiunile au eșuat pe rând, fiecare în altă zonă. Ploaia făcea imposibilă lansarea de săgeți luminoase, iar furtuna nu avea rival în sunete. Relu și Gavrilă s-au trezit pe o plajă îngustă, mărginită de pădurea sălbatică. Alături de ei era Zakala, frumoasa, încă, adormită.

Relu o privea mereu cu admirație și ar fi continuat s-o facă mult și bine, doar că l-a adus la realitate o lovitură de picior, bine țintită. Prințesa se trezise brusc și nu avea deloc gânduri pașnice. Degeaba a încercat bărbatul să ignore imensa durere dintre picioare, că femeia s-a mișcat rapid și i-a mai aplicat o lovitură în bărbie. Deja era o luptă pierdută pentru pământean, fiindcă sângele îi șiroia din gură, iar imaginea îi juca feste. Ar fi sfârșit fericit dacă nu intervenea Gavrilă cu patul puștii, trimițând-o din nou pe prințesă în lumea viselor. Era a doua oară când Relu putea muri de aceeași mână – ce-i drept, minunată -, dar a fost salvat la timp. Oare va continua să fie la fel de naiv?, se întreba, pe bună dreptate, prietenul său.

Pentru a preveni o nouă violență a Zakalei, Gavrilă a legat-o strâns la mâini și la picioare, chiar dacă Relu nu era de acord. Ar trebui să se învețe minte că dușmanul, oricât de frumos ar arăta, poate fi fatal pentru oricare dintre cei implicați în război.