continuare

Și cum mergeau ei așa, băiatul cu capul plecat și însoțitorii șoptind între ei cum ar putea să cruțe bebelușul fără să se afle în împărăție, au ajuns parcă prea repede pe malul râului cu apă cristalină. Radu ținea bebelușul în brațe, cu grija de parcă ar avea o plasă cu ouă proaspete, dar s-a oprit cu puțin înainte de atinge cu piciorul firul lin al apei. Chiar în fața lui se zbătea pe uscat un ghigorț*, încercând zadarnic să se reîntoarcă în mediul lui, după ce un val stârnit de vânt îl aruncase pe pământ. Tânărului i se făcu milă de el, se plecă cu atenție, îl luă în mână și îl aruncă în apa izbăvitoare. Apoi mai făcu un pas și se opri cu șovăială, negăsind curajul să-și continue misiunea odioasă. Lângă el s-au aliniat Sanda și Vasile, gândind cu strângere de inimă la felul în care avea de gând să acționeze.

– Băiete!, se auzi un glas care venea din apă. Băiete… eu sunt peștișorul pe care tocmai l-ai salvat de la sufocare. Poate nu-ți vine să crezi, însă am puterea să-ți îndeplinesc o dorință. Spune-mi iute care îți este aceasta.

Oamenii de pe mal au fost tare mirați să audă un pește vorbitor, capabil să îndeplinească dorințe ca în poveștile cele mai fantastice. Radu își reveni primul din uimire și se gândi că acesta o fi ajutorul pe care-l aștepta în această situație grea.

– Te rog să-mi spui cum aș putea să scap împărăția de acest copilaș, fără să-l înec, cum mi s-a poruncit.

– Sunteți trei oameni, deci puteți face repede un pat din crengi în care să-l așezați și să-l lăsați în voia apei. Voi avea grijă să nu pățească nimic până ajunge la cineva care se va bucura de el.

Cei de pe mal l-au ascultat și nu a durat mult până și-au luat rămas bun de la băiețel, trimițându-l în aval. După care se auzi din nou vocea peștișorului:

– Văd că nu ai cerut nimic pentru tine, deși se vede că duci o viață grea. Pentru sufletul tău bun, ai dreptul la încă o dorință.

Radu nu știa ce-ar mai putea să ceară, doar avea de toate, însă cei doi însoțitori l-au înghiontit, arătându-i boala cea urâtă. Doar atunci s-a trezit ca dintr-un vis, exclamând:

– Cred că mi-ar fi mai bine dacă m-ai scăpa de bubele de pe piele… dacă se poate.

– Sigur că se poate.

Imediat, pielea tânărului a devenit netedă și catifelată, de nu se mai sătura să o mângâie, iar Sanda cu Vasile să o admire. Un ”mulțumesc!” puternic răsună din pieptul lui, adresat celui care i-a schimbat înfățișarea, dar niciun răspuns nu mai veni. Minunea se încheiase și autorul ei nu mai avea glas.

– Noi credeam că peștișorul care îndeplinește dorințe este din aur, a remarcat Sanda, iar Vasile a încuviințat din cap.

– Peștișor de aur?!, răspunse uluit Radu. Despre așa ceva nu a auzit încă nimeni.

Mare a fost și uimirea celor care-i așteptau la curtea împărătească, văzând ce schimbare incredibilă s-a produs cu băiatul cel bubos. Soacra a intervenit din nou, încercând să-i convingă pe toți că-i vorba de unul din blestemele băiatului de aur, deci și tânărul acesta trebuie ucis sau măcar surghiunit din împărăție. Atunci și-a pierdut cumpătul Harap Alb și i-a spus fostei împărătese:

– Ia mai taci dumneata din gură și retrage-te în iatac, unde vei fi încuiată dacă te mai văd prin preajmă. Se vede treaba că ne-ai sfătuit mereu greșit, dar până aici ți-a fost. Ba că nevasta mea trebuie să mănânce mere de aur, ba că băiatul născut astfel datorită lor trebuie înecat, iar acum îi vrei moartea și acestui tânăr harnic și generos. Văd asta nu numai în ochii lui, în cuvintele pe care le rostește, dar și în privirile cumnatei mele, care îl cunoaște mai bine și de aceea îl iubește.

Bătrâna s-a speriat rău de ieșirea nemaiîntâlnită a ginerelui, dar a înghițit în sec și s-a retras sub paza străjerilor. Tânărul împărat îi răbdase destul toanele, răutatea cu care-și trata supușii și familia, dar acum paharul se umpluse. El glăsui în continuare, adresându-se celor doi tineri îndrăgostiți:

– Dacă vă iubiți cu adevărat, aveți binecuvântarea mea pentru căsătorie și un loc în dreapta mea în conducerea împărăției.

Îndrăgostiții s-au îmbrățișat pentru prima oară și au mulțumit cu lacrimi de bucurie domnitorului și doamnei sale, care-i felicită la rândul ei.

– Îmi pare rău că v-am supus unei încercări atât de dure, glăsui în continuare Harap Alb, adresându-se oaspeților care-l însoțiseră pe Radu la râu. Ca răsplată vă pot oferi un rang mare la curte și o moșie pe care să trăiți fără lipsuri.

– Îmi pare rău, frățioare, dar de vitejii aceștia nu voi a mă despărți, după ce m-au ajutat și pe mine în mai multe rânduri, interveni Prâslea cel Voinic. Ne întoarcem acasă și așteptăm să ne cauți, alături de împărăteasă. Sunt sigur că zânele bune vă vor ferici cu un alt moștenitor, demn de dragostea voastră.

Vasile și Sanda făcură câte o plecăciune, după care primul dintre ei le spuse domnitorilor:

– Și nouă ne pare rău, dar nu putem rămâne nicidecum și nici la unul dintre domniile voastre. După cum v-am mărturisit, suntem în căutarea copiilor noștri, rătăciți și ei în drumul spre casa Bunicului. Poate ne ajutați cu un sfat în ce privește drumul pe care ar fi bine să-l urmăm, doar sunteți de pe același tărâm și trebuie să cunoașteți multă lume. Poate micuții au ajuns deja acolo și ne cred pierduți pentru totdeauna, iar asta ne macină sufletele în fiecare zi.

Amândoi împărații s-au întristat, dar Harap Alb a înțeles primul că despărțirea e inevitabilă și de aceea l-a chemat pe bătrânul sfetnic. Omul a venit sprijinit într-un toiag, i-a ascultat pe cei doi călători cu atenție și le-a mai pus o întrebare.

– Bunicul acela e împărat?

– Nu, a răspuns Sanda. E un om obișnuit, ca noi, tatăl soțului meu, proaspăt sosit din alt sat. Pe toți ne-a îndrumat unul care-și spune Păcală.

Înțeleptul a dat din cap cu părere de rău pentru vestea neplăcută care a urmat.

– Dacă nu e împărat, un Făt Frumos sau zmeu, nu avem cum să-i cunoaștem. Știu doar că oamenii obișnuiți locuiesc în mijlocul tărâmurilor renumite, locul acela fiind păzit de Zâna Bunei Credințe, care nu lasă să intre acolo decât pe cei care merită. Nu vă rămâne decât să o implorați cât mai des și din tot sufletul să vă arate drumul.

Oaspeții s-au bucurat și de această informație, fiind totuși un pas înainte, și le-au mulțumit binefăcătorilor. La despărțire, Harap Alb a vrut să le dea o caleașcă și doi străjeri pentru pază, dar ei au refuzat politicos. În schimb au acceptat cei doi cai oferiți de Prâslea cel Voinic, știind că îi așteaptă încă drum lung și obositor. Au mai primit merinde și îmbrățișări din partea fiecăruia, însă cel mai mult i-a mișcat cea venită din partea fostului bubos, ajuns acum un fel de Făt Frumos. Lacrimile lui de recunoștință se rostogoleau din belșug de pe obrajii lui pe umerii lor, limpezi și generoase ca râul care i-a oferit un dar nesperat. Dar care nu era nici pe departe atât de valoros precum cele avute dinainte, însă neobservate de cei din jur, prea ocupați să-l eticheteze după felul în care arăta la prima vedere.

ghigorț – pește mic de apă dulce, porcușor