Planeta Paradis: Marea bătălie (II)

Posted on by racoltapetru6

Fiecare grupă de câte o sută de războinici avea un comandant în frunte și arme distinctive. Prima era formată din pușcași, și mai multe serii de împușcături s-au abătut imediat asupra platoului, majoritatea oprindu-se în sacii cu nisip. Gavrilă și Relu, ca niște adevărați lunetiști, nu risipeau niciun glonț, fiecare cauzând moartea sau rănirea gravă a unui inamic. Primul era întotdeauna comandantul, care, în ciuda armurii metalice, lăsa loc suficient pentru proiectilul letal. Dar și Bogdănel, cu o duzină de halani, foloseau puști artizanale cu care băgau spaima printre roni.

Nimeni nu a fost rănit grav în tabăra Marelui Șef, în timp ce pe partea cealaltă au fost scoși din luptă mai bine de jumătate din pușcași. Dar distanța dintre inamici se micșora și au intrat în luptă arcașii. Norii de săgeți erau mai periculoși decât gloanțele, fiindcă veneau de sus și puteau să cadă oriunde. Doar scuturile de lemn, acoperișul casei și a acareturilor îi puteau feri de răni. Singură Zakala ignora acest fapt și stătea dreaptă în picioare privind cu atenție desfășurarea ostilităților.

Replicile se succedau la fel: o dată trăgeau ronii, după care urmau halanii și tot așa până ce a fost decimat și grupul arcașilor atacatori, în timp ce doar doi halani au fost răniți grav. De mare ajutor erau vânătorii din flancul drept, care atacau pe neașteptate cu săgeți mortale, după care se retrăgeau rapid în pădure, unde erau în siguranță.

Al treilea val era și mai aproape, dar comandantul n-a mai avut curajul să se poziționeze în fața oamenilor săi. Văzuse cum sfârșiseră ceilalți doi omologi și nu vroia să riște. Era rândul sulițașilor, care alergau cu arma în mână, căutând s-o arunce până în tabăra inamică.Puțini au reușit însă, fiindcă arcașii halani mai aveau un cuvânt de spus, la fel și cei cu puștile. Nicio suliță nu a rănit pe cineva, în timp ce zeci de roni au căzut și de această dată. Nici comandantul nu a scăpat de glonțul ce-i era destinat.

Au urmat alte grupuri de roni, tot mai aproape și tot mai periculoase. La momentul potrivit, au intrat în acțiune catapultele cele mari, prăvălind spre vale bușteni groși și bolovani mari, cu efecte zdrobitoare asupra trupurilor și moralului atacatorilor. Acum se putea citi pe chipurile lor groaza și chiar dorința de a o lua la sănătoasa, de câte ori aveau parte de o nouă surpriză din partea adversă. Cum a fost cea provocată de grenadele artizanale, arme cu care nu mai avuseseră de-a face și care au făcut ravagii printre ei.

Dar oricât de viteji și inventivi ar fi fost, halanii conduși de Relu nu puteau să țină la distanță o oștire atât de numeroasă, hotărâtă să învingă cu orice sacrificii. Tot mai aproape erau trupele inamice, apărătorii tot mai puțini și obosiți, iar muniția de orice fel pe terminate. În curând s-a ajuns la lupta corp la corp și micuții vânători erau vizibil copleșiți. Gavrilă și Florica s-au retras în casă, de unde primul își folosea cu chibzuință cele câteva cartușe rămase. Marele Șef și Bogdănel luptau umăr la umăr, fiind înconjurați de ronii uriași și pregătiți să le dea lovitura de grație. Țamorul o dezarmase cu ușurință pe Carmen și urma să o străpungă cu sabia, când se auzi o voce puternică:

– Lasă fata!!!

Era Zakala, care fusese eliberată și asista la spectacolul final.

– Dar e inamicul și am promis că nu iertăm nimic!, se miră tânărul conducător care vru să-și continue acțiunea.

– Lasă fata, am zis!, și Regina se interpuse între ei cu sabia-i întinsă. Te știi bate cu copiii, dar n-ai fost în stare să te bați cu oamenii mai mari! Ai făcut de rușine neamul ronilor în această bătălie. O mână de oameni erau cât pe ce să te îngenunche, incapabilule!

Țamorul își ridică privirea și o privi pe Zakala în ochi, cu îndrăzneală. Știa că era un moment hotărâtor pentru viața lui, iar la milă era absurd să apeleze.

– Cel puțin eu nu am fost luat prizonier! Te-ai dat de partea lor de când ai fost răpită?

A fost butoiul cu pulbere ce a făcut-o pe Regină să explodeze. Nu prin vorbe, ci prin atac direct. Paloarea din obraji îi dispăruse, fiind înlocuită de sângele ce-i inundase obrajii. Se mișca din nou ca o felină prădătoare, iar Țamorul era asaltat de lovituri greu de parat. În jurul celor doi se formă un cerc larg și nimeni nu mai continuă lupta, esențial fiind doar rezultatul duelului dintre cei doi lideri roni. Carmen se ridicase și acum era între Relu și Bogdănel, dar cu inima alături de salvatoarea ei, Zakala.

Văzându-se încolțit, Țamorul apelă la ajutorul oștenilor săi:

– Ce mai așteptați, bravii mei? Doar nu vreți să vă conducă această trădătoare! Cine vine alături de mine acum, va conduce alături de mine.

Însă nimeni nu a avut curajul să ridice mâna împotriva Reginei, iar aceasta l-a răpus în curând pe sărmanul nesocotit. Apoi, ridicându-și privirea cu semeție, întinse sabia primului oștean din apropiere, care o șterse umil de sânge.

Planeta Paradis: Furtuna

Posted on by racoltapetru6

Doar că norișorii aceia nu erau deloc jucăuși, ci dimpotrivă, prevestitori de o vreme extrem de urâtă. Vântul, devenind din ce în ce mai nebun, a schimbat radical atmosfera și a pus în dificultate planurile – și așa trăsnite – micuței echipe de sinucigași. Cam așa se putea caracteriza incursiunea într-un sector atât de periculos, cu un grup restrâns de luptători. Poate că furtuna era beneficiul lor sau, dimpotrivă, un semn că ceea ce fac nu era bine, dar hotărârea era luată și nu mai puteau da înapoi.

E drept că direcția curenților de aer îi mâna spre țintă, dar valurile deveneau tot mai înalte, punându-i în primejdie. Doar experiența halanilor și ambiția comună i-a făcut să nu abandoneze misiunea. Încă era întuneric și doar fulgerele sporadice brăzdau cerul, când au ajuns cu barca și canoele în apropierea navei Amiral. Pe o astfel de vreme nimeni nu mai stătea de strajă pe puntea vasului și de aceea aruncarea cârligelor de abordare a fost lipsită de orice risc, la fel ca și urcarea. De aici intervenea capacitatea de coordonare și eficacitatea fiecărui luptător.

Așa cum se așteptau, străjile erau numeroase și s-au mobilizat la primul semn, doar că halanii nu puteau fi observați ușor, adaptându-și culoarea pielii după împrejurări. Laca nu avea această capacitate și de aceea a fost observată și ucisă prima. Asta l-a făcut pe Bobo și mai sălbatic, trimițând săgeți otrăvitoare în toate țintele ivite. Bogdănel și Ucu luptau umăr la umăr, doar că cel din urmă se comporta ca un înger păzitor pentru bravul tânăr. A intrat în luptă și garda Zakalei, însă săgețile ucigașe veneau din toate părțile, pe întuneric, prin ploaia nărăvașă și vântul sălbatic, printre tunetele explozive ce alternau cu focurile de armă venite din ambele tabere.

La urmă a apărut Zakala, neînfricată și la fel de fermecătoare ca un crin de primăvară. Sabia-i sclipea la lumina fulgerelor, iar chipul ei te încremenea dacă-l priveai mai mult de-o clipă. Din această cauză au sfârșit Hita și Șivu, nefericiții iviți primii în calea zeiței războinice. Nici măcar n-au apucat să se apere, fiind parcă hipnotizați. Relu a intervenit prea târziu și fără mare succes. Îndemânarea lui nu era suficientă pentru o confruntare atât de pretențioasă și a rămas fără sabie din câteva mișcări. Zakala a ezitat doar o jumătate de secundă, înainte să-l decapiteze, timp suficient pentru Bobo pentru a o nimeri cu o săgeată bine țintită. Mirată de lovitura mișelească, prințesa nu a mai avut puterea loviturii fatale, ci a căzut lent pe puntea scăldată de ploaie. Era ultima victimă și dovada că au avut mult noroc sau că destinul i-a ajutat.

Cel puțin, Relu știa că a scăpat cu viață datorită piticului, dar acum era îngrijorat de soarta Zakalei. Asta până când Bobo l-a asigurat că n-a folosit o săgeată otrăvitoare, ci una îmbibată în somnifer. Pământeanul îndrăgostit a putut, în sfârșit, să-și privească iubirea îndeaproape, chiar dacă era doar la lumina fulgerelor. Admirația lui era atât de mare, încât a fost nevoie de Ucu și Gavrilă pentru a-l opri din contemplare. Dacă ar fi rămas pe vas, riscau să fie depistați de ronii de pe celălalte vase sau din bărcile care se încăpățânau să facă naveta, cu oameni și mărfuri. Singura soluție era întoarcerea pe aceeași cale, înainte de ivirea zorilor.

Cu trupurile eroilor căzuți și al Zakalei, au coborât pe scara din frânghii, luând din nou valurile în piept. Furtuna nu dădea semne că s-ar îmblânzi, iar ei erau mai puțini vâslași, dar mai grei. Valurile și vântul neobosit îi mânau după voia lor și, în cele din urmă au învins. Ambarcațiunile au eșuat pe rând, fiecare în altă zonă. Ploaia făcea imposibilă lansarea de săgeți luminoase, iar furtuna nu avea rival în sunete. Relu și Gavrilă s-au trezit pe o plajă îngustă, mărginită de pădurea sălbatică. Alături de ei era Zakala, frumoasa, încă, adormită.

Relu o privea mereu cu admirație și ar fi continuat s-o facă mult și bine, doar că l-a adus la realitate o lovitură de picior, bine țintită. Prințesa se trezise brusc și nu avea deloc gânduri pașnice. Degeaba a încercat bărbatul să ignore imensa durere dintre picioare, că femeia s-a mișcat rapid și i-a mai aplicat o lovitură în bărbie. Deja era o luptă pierdută pentru pământean, fiindcă sângele îi șiroia din gură, iar imaginea îi juca feste. Ar fi sfârșit fericit dacă nu intervenea Gavrilă cu patul puștii, trimițând-o din nou pe prințesă în lumea viselor. Era a doua oară când Relu putea muri de aceeași mână – ce-i drept, minunată -, dar a fost salvat la timp. Oare va continua să fie la fel de naiv?, se întreba, pe bună dreptate, prietenul său.

Pentru a preveni o nouă violență a Zakalei, Gavrilă a legat-o strâns la mâini și la picioare, chiar dacă Relu nu era de acord. Ar trebui să se învețe minte că dușmanul, oricât de frumos ar arăta, poate fi fatal pentru oricare dintre cei implicați în război.