Ceapa… mai scumpă decât aurul!

Posted on by racoltapetru6

A fost odată un om căruia îi plăceau călătoriile și aventurile, pe nume Saul Visătorul. Într-o zi, un înțelept rătăcitor i-a povestit despre o țară în care nu era cunoscută ceapa. „Nu au ceapă?”, a exclamat Saul Visătorul. „Cum pot să se bucure de mâncare fără ceapă? Trebuie să merg într-acolo și să-i fac să afle despre acest minunat aliment”.

Fără să mai stea mult pe gânduri, și-a încărcat căruța cu ceapă și a dat bice calului. După o lungă călătorie, a ajuns în cele din urmă în țara despre care îi vorbise înțeleptul și s-a îndreptat direct către palatul imperial, unde a fost primit de însuși împăratul.
„Maiestate, îți aduc o nouă plantă, care are calitatea unică de a îmbunătăți gustul oricărui fel de bucate. A o gusta reprezintă un deliciu pentru cei cunoscători. Te îndemn să o încerci cât mai repede.”
„M-ai făcut curios”, a răspuns împăratul. „Voi gusta din planta ta, dar te avertizez că dacă este dăunătoare îți vei pierde capul”.

Dineul la care urma să servească ceapa s-a transformat într-un eveniment oficial, la care au fost invitați toți curtenii, miniștrii și nobilii din imperiu. Felurile de mâncare, gustate mai întâi de către Saul Visătorul, au fost puse în fața tuturor invitaților și a aleșilor oaspeți. Reacția față de ceapă a fost nemaipomenită. Gustul, mirosul și suculența cepei au fost ridicate în slăvi de toată lumea. Împăratul i-a cerut imediat lui Saul să îi dea întreaga încărcătură din căruță și i-a dat în schimb greutatea cepei în aur.

Imagini pentru poze cu ceapa

Atunci când Saul s-a întors în satul său, un comitet de cetățeni de seamă l-au primit în mod festiv și l-au felicitat pentru succesul lui. Vreme de mai multe ore, Saul Visătorul a povestit despre splendorile și minunățiile văzute în acea țară îndepărtată, în care aurul valora la fel de mult precum ceapa.

Unui om strecurat prin mulțimea de ascultători, numit Kolbojnik, care visa de când se știa să ajungă bogat, i-a trecut prin cap o idee măreață, despre cum ar putea să câștige o comoară mult mai mare decât Saul Visătorul. Usturoiul! Nu era acesta nu doar mai de preț, dar și infinit mai gustos și mai aromat? De ce să nu strângă câțiva saci cu această delicatesă și să îi ducă în acea țară îndepărtată? Dacă lui Saul îi dăduseră aur în schimbul cepei, el ar fi putut să primească diamante pentru usturoiul său. Kolbojnik și-a încărcat căruța cu usturoi și a pornit în grabă către vestita împărăție.

La fel ca și Saul, de îndată ce a ajuns la destinație, a cerut să fie primit la palatul regal. Și, așa cum se aștepta, usturoiul a fost și mai lăudat decât ceapa. Împăratul s-a sfătuit vreme îndelungată cu consilierii săi despre ce răsplată să îi dea nobilului oaspete. După părerea lor, aurul nu era îndeajuns de valoros pentru o asemenea delicioasă plantă, un fel de mâncare care i-ar fi încântat chiar și pe Dumnezeu și îngerii săi. În cele din urmă, s-au hotărât să îi ofere străinului cel mai prețios lucru pe care îl aveau.
În acest fel, Kolbojnik s-a întors acasă cu… cinci saci de ceapă!!! 😀

Autor necunoscut

Planeta Paradis: Răzbunarea lui Bobo

Posted on by racoltapetru6

Zakala era dispusă să pună în practică sfaturile lui Relu chiar de a doua zi dimineață, când a apărut în fața halanilor într-un costum complet albastru. Discuția dintre Marele Șef, Ucu și ceilalți trei comandanți s-au încheiat printr-o invitație făcută Reginei de a vizita fuiul, de data aceasta în calitate de oaspete onorific și viitor partener și aliat. Iar pentru a le arăta câtă încredere are în neamul omuleților, Zakala a renunțat și la cea mai mică gardă de corp, lăsându-i pe roni să se pună la curent cu tehnica de luptă și armele cu care li s-au opus halanii. Bogdănel era cel care răspundea de această fază a instruirii.

Drumul a fost liniștit și, la întrebările Reginei, veneau de îndată răspunsuri complete din partea lui Relu și Ucu, vâslașii din acea canoe. Când și când, privirile pământeanului se întâlneau pentru câteva clipe cu ale Zakalei și chipurile li se destindeau printr-un surâs sau se înroșeau vinovate de unele gânduri ce nu se doreau rostite.

Halanii și-au întâmpinat dușmanul cu sentimente vădit ostile, neuitând că o bună parte din cei mai buni vânători au murit de mâna celei care-i vizita acum sau de ale oamenilor ei. Doar apelul comandanților la calm și înțelegere a situației îi făcea să nu se revolte și să urmărească tăcuți suita ce o însoțea pe măreața vizitatoare. Primul popas l-au făcut la lăcașul de cult, unde au fost întâmpinți de preotul halanilor. Zakala a fost impresionată de cornul șarpelui Zalu, precum și de povestea care însoțea acest trofeu, redată cu modestie de Relu.

A urmat partea pe care Regina ronilor o aștepta de mult: vizita în visteria halanilor, loc în care nici Relu nu mai intrase până acum. Era o încăpere mare și bine zăvorâtă mereu, dar odată intrat înăuntru ți se tăia respirația. Statui mari și mici, obiecte casnice, cupe și pahare, tăvi și rame, arme felurite, toate din aur galben sau alb, dar și din argint, rubine, perle, pietre prețioase sau alte bijuterii strălucitoare la vederea cărora Zakala a rămas fără grai.

În lumina destul de slabă care se strecura prin cele două ferestre mici, fiecare exponat genera o lucire aparte, ce se reflecta în ochii celor prezenți, dar mai cu seamă în ale femeii avide de astfel de frumuseți. Mâinile i se plimbau pe suprafețele fine, mângâindu-le cu delicatețe ca pe un odor neprețuit. Ucu și ceilalți comandanți îi urmăreau cu atenție fiecare reacție, schimbând apoi priviri pline de înțeles între ei. A urmat o întrebare ce dospea în mintea lor:

– De câtă astfel de strălucire are nevoie Regina pentru a ne fi prieten?

Zakala se întoarse spre interlocutori și-i privi pe fiecare, terminând cu chipul expresiv al lui Relu. Era momentul în care trebuia să țină cont de sfatul primit la cina de aseară.

– Prietenia nu se cumpără cu bogății, ci se obține cu fapte, iar voi mi-ați câștigat-o deja. Recunosc că îmi place să fiu înconjurată de sclipirile divine, eu însămi fiind o divinitate, dar nu le voi lua cu forța de la aliații mei. Eu vă ofer protecția mea, iar voi mă veți răsplăti cum credeți de cuviință.

Lumina era tot mai săracă și nu mai avea rost să zăbovească în depozit, în plus nici nu mâncaseră ceva consistent de dimineață bună. Femeile halane pregătiseră bucate pe masa din centru, în timp ce mulțimea continua să urmărească deoparte evoluția discuțiilor, atenți la fiecare detaliu și gest al controversatului oaspete. Soarele era către asfințit și grupul de elită se așeza la locurile stabilite, când s-a auzit bubuitura. O tresărire mută și o uimire comună arăta că s-a întâmplat ceva neprevăzut, exact în momentul când se așteptau la liniște și judecată. Prima imagine care a atras atenția a fost a lui Bobo, ivit în fața tuturor. A urmat imediat gestul prin care și-a aruncat arma fumegândă și a scos cuțitul din teacă, strigând:

– Moarte pentru moarte!

Apoi, fără ca nimeni să poată interveni, s-a spintecat adânc în burtă, răsucindu-și arma ca într-o ultimă convulsie. Doar după ce a căzut la pământ fără viață, lumea a căutat răspunsuri la această grozăvie, privind în jur și căutând semne. Relu a avut o sumbră presimțire și, instinctiv, a privit spre regina în albastru, aflată chiar lângă el. Privirea ei exprima mirare și surpriză, în timp ce chipul îi devenea palid, iar rochia tot mai roșie. A prins-o în brațe înainte să-și piardă puterile, privind-o în ochii ale căror pleoape se zbăteau. Buzele i se mișcau mai mult în surdină, doar unele șoapte se puteau desprinde pentru cei din apropiere:

– Ce se întâmplă cu mine?… Simt că mă sfârșesc… Am crezut că sunt nemuritoare…, se auzi pe lângă un surâs amar.

– Pentru mine ești nemuritoare, draga mea Zakala, îi răspunse, tot în șoaptă, Relu.

– … Reluuu… și eu… te iubesc… sărută-mă… așa ca… pe planeta ta… Nu vreau să mor nesărutată…

Bărbatul se aplecă și își lipi buzele peste lacrima ce-i căzuse pe gura tremurândă a femeii. O sărută lung și însetat, vrând parcă să recupereze toate sărutările pierdute, din trecut și din viitor. Tocmai când ultimele raze de lumină se ascunseră după orizont, privirea Zakalei se pierdu după pleoapele-i plumbuite.