E de înțeles că nici cele două pământene rămase acasă nu au pus toată noaptea geană pe geană. Știind că familia lor e plecată într-o misiune atât de riscantă și văzând apoi cum se umflă valurile mării, îngrijorarea lor creștea pe măsură ce vântul ațâța furtuna. Până și Guță, credinciosul capan, urla în serii lungi în direcția înspre care și-a văzut dispărând prietenii, iar femeile priveau atunci și mai insistent pe fereastră, așteptând parcă un semn.

Pe când s-a luminat de ziuă și furtuna a încetat la fel de brusc precum a început, Carmen era hotărâtă să plece în recunoaștere și nicio vorbă de-a Floricăi nu o putea împiedica. De altfel, femeia nici nu a insistat mult să rămână cu ea, având în suflet speranța că fata îi va aduce vești bune. Astfel că, după ce și-a luat armele, fata a încălecat pe zifarul nerăbdător să zboare, și au luat-o spre nord, zarea spre care se îndreptau speranțele tuturor. Soarele își lua revanșa cu raze călduroase, luminând cu dărnicie malurile continentului și apele tot mai domolite ale oceanului.

Ochii fetei cercetau cu atenție fiecare punct mai deosebit peste care trecea, dar nu scăpa din vedere nici orizontul, de unde se puteau ivi călăreți inamici. Nu a durat mult până a zărit o ambarcațiune eșuată pe plajă și inima a început să-i bată mai cu putere. Era barca familiei, însă niciunul dintre ai ei nu se afla prin preajmă. Doar după ce a făcut un ocol, căutând un loc pentru aterizare, a avut fericirea să-l vadă pe Gavrilă făcându-i semne de la sol. Apoi a apărut și Relu, îndemnând-o parcă în continuare la zbor. Carmen a înțeles că trebuia să-i caute pe ceilalți și a plecat mai departe.

Nu mai era mult până la corăbiile ronilor, când o săgeată fumegândă i-a atras atenția. Venea de la liziera pădurii ce se întindea până la mal, iar acolo i-a descoperit pe Bobo, Ucu și Bogdănel. Fericirea regăsirii a fost la fel de mare pentru toți, dar pentru a se regrupa cu toții era nevoie ca trioul de la sol să marșeze spre sud. Se părea că rămăseseră fără canoe și nici loc pentru aterizare nu era în acea zonă. Doar după ce s-au înțeles asupra locului de întâlnire a plecat Carmen înapoi, pentru a-și îmbrățișa tatăl și unchiul. Zâmbea de bucurie și grijile erau uitate, iar Relu și Gavrilă erau la fel de încântați la aflarea noilor veștilor.

– Cine-i această femeie frumoasă, tati?, întrebă mirată Carmen, la vederea războinicei legate și sprijinită de un arbore. Și ce ai pățit la buză?

Zakala își revenise din a doua amețeală și privea cu dispreț către cei trei inamici. Relu îi răspunse zâmbind:

– E regina ronilor și e prizoniera noastră. Trebuie s-o tratăm ca atare.

– Ba e bine să nu te apropii de ea, că e cea mai rea și periculoasă muiere. Ea l-a însemnat pe taică-tău, interveni Gavrilă.

– Dezlegați-mă acum și moartea vă va fi mai ușoară!

Erau primele cuvinte pe care Zakala le adresa agresorilor ei, șuierând de ură. Continuă pe aceeași notă:

– Voi nu știți că sunt o zeiță și n-aveți dreptul nici să mă priviți în ochi? Darămite să mă atingeți!!! Voi, niște pitici nevolnici și scârboși!

– Ce zice?, întrebă Carmen, care, la fel ca și Gavrilă, nu era familiarizată cu limba ronilor.

– Nu-i place că e legată, o lămuri scurt Relu.

– Tu ești șeful, urâtule?, se adresă prințesa direct traducătorului. Ești acela care mi-a sabotat prima incursiune pe acest tărâm? Tu trebuie să fii, după cum te-a descris Țamorul. El a plătit în chinuri eșecul, așa cum îl vei plăti și tu. Armata mea e numeroasă și bine pregătită. În curând vor da foc pădurii și vă vor găsi și în cei mai înalți munți. Pe tine te voi ucide încet, cu mâna mea, pitic împuțit și prost!

– Nu ești cu mult mai înaltă ca mine, prințeso, se oțărî Relu iritat de atâtea injurii. Și nu suntem chiar atât de proști dacă am reușit să te capturăm.

– Bucură-te până mai poți, „deșteptule”! Nu vei avea multă vreme pentru asta. Deocamdată am nevoie de intimitate pentru necesități.

– Ce tot sporovăiți acolo?, se interesă și Gavrilă.

– Cred că vrea să-și facă treburile, îi spuse Relu.

– Treburi? Ce treburi?!

– Știi tu: treaba mică, treaba mare, ca orice om.

– Aaaa, acu-i ca orice om, nu mai e prințesă!, zâmbi sarcastic vânătorul.

– Serios, cum facem? Că-i ceva firesc și nu m-am gândit la asta.

– Lasă, tati, că mă ocup eu de ea, doar e femeie ca mine. Sau… aproape, se oferi Carmen cu entuziasm.

– Nu ți-am zis că-i periculoasă rău, fato?, se enervă Gavrilă. Asta-i în stare să-ți frângă gâtul cu mâinile și picioarele legate.

– Dar nici n-o putem lăsa să facă pe ea!, veni replica hotărâtă a lui Relu. Trebuie să găsim o soluție.

După o îndelungă chibzuință și încă o discuție purtată cu Zakala, au obținut promisiunea solemnă că nu-i va face niciun rău copilei care o va ajuta la aceste treburi. Nu au dezlegat-o, ci doar i-au slăbit puțin legăturile, dar s-a ținut de cuvânt. „Măcar nu era mincinoasă”, se gândea Relu ceva mai ușurat.