Ultimul meu șef era tare ambițios. Desigur că e o calitate utilă celor ce vor să ajungă cât mai sus, dar la el depășea orice măsură. Ne-am dat seama de asta la câteva zile după ce ne-a fost impus ca șef de echipă, deși nici măcar nu cunoștea meseria noastră și nici pe noi nu ne știa. Mic de statură, dar cu o privire ce te sfredelea până la creier, și-a început mandatul cu o ședință în care noi ne-am prezentat, iar el ne-a expus planurile pe care le are. A se citi „ambițiile”.

Din primele zile s-a pus serios pe treabă, fiind foarte atent la fazele de lucru și încercând să asimileze cât mai multe. Iar străduința lui a dat roade într-un timp foarte scurt. Pe lângă coordonarea lucrărilor, completarea și contabilizarea comenzilor, calculul salariilor, își făcea timp pentru exersarea și apoi practicarea meseriei, luându-se la întrecere cu cei mai buni. Asta până când a crezut de cuviință că ne-a demostrat destul și nu mai are ce învăța de la noi. Atunci, a încetat să fie și muncitor, rezumându-se la biroul lui, proaspăt făcut și bine dotat. Dar ambițiile lui răbufneau de fiecare dată când avea ocazia să-și demonstreze performanțele.

Se întâmpla uneori să nu avem comenzi, dar era obligatoriu să fim prezenți la locul de muncă. Atunci pierdeam vremea jucând câte o partidă de șah, table, canastă… Nimeni nu avea curajul să-l bată pe șef. Doar eu am făcut greșeala să câștig la șah, fiind cu mult superior lui în acest joc. După câteva partide pierdute, s-a enervat și a promis că-și ia revanșa la jocul de table, fiind campion de cartier, după cum se lăuda. Având în vedere acest titlu, am fost impulsionat să-l înving în continuare, și am reușit. Spre îngrijorarea colegilor care îmi tot făceau semne s-o las mai moale. Șeful n-a rezistat mult: s-a ridicat, a luat tabla și piesele de joc și le-a aruncat pe foc, decretând:

– În acest atelier, nimeni nu mai joacă șah sau table!

Nu am mai jucat decât canastă, cu mare grijă ca șeful să câștige întotdeauna.

O altă ambiție de-a șefului, era să ne scoată pe toți bărbații la câte o bere. Spunea el: „Trebuie să fim ca o familie, ca niște buni prieteni, iar asta nu se poate decât dacă bem și mâncăm la aceeași masă”. Era vai de acela care îndrăznea să lipsească la o astfel de întrunire, ce putea să dureze câteva ore. Îmi închipui ce probleme puteau să aibă colegii ai căror neveste îi așteptau acasă. O dată ne-a invitat în pivnița lui, bine aprovizionată cu afumături și băuturi de tot felul: vin de coacăze, de struguri, de măcieșe; țuică de prune, de mere, de pere pădurețe. Paharele se goleau la comanda șefului, iar după fiecare rând, rupeam câte o bucată din cârnații care spânzurau deasupra capetelor noastre. Îmi amintesc că am ținut-o așa până dimineață, evadând cu greu din adâncuri după ce gazda a adormit cu capul pe un butoi.

Venea apoi câte o perioadă în care șefului i se năzărea să intre la dietă sau în vreo altă ciudățenie. Pentru a fi mai distractiv, insista să facă rămășag cu cât mai mulți dintre noi. Când a promis că nu se va mai bărbieri timp de trei luni, am fost câțiva care am făcut la fel. Eu n-am rezistat decât o lună, iar el s-a bucurat că a câștigat pariul: o ladă de bere. În alt trimestru ne-a făcut să jurăm că nu ne atingem deloc de băuturi alcoolice. Chiar el umbla pe la casele fiecăruia și îi punea să sufle în fiolă. Așa m-am trezit cu el la ușă, într-o seară, înainte de culcare. Tocmai băusem un suc de zmeură, preparat acasă, din sirop și sifon. Am suflat cu încredere, dar fiola a prins ceva culoare. Șeful a exultat de fericire și se aștepta să-și primească premiul. Eu am insistat să mergem la analiză, știind că n-am pus gura pe alcool. Nu a vrut, iar eu nu i-am oferit satisfacție.

Multă vreme a ținut supărare, dar de atunci n-am mai făcut niciun pariu cu el. Ambițiile șefului au continuat să ne afecteze până în ziua în care echipa s-a dizolvat. Doar amintirile au rămas închegate într-un colțișor al minții, emanând uneori o mireasmă abia sesizabilă de nostalgie.