Tangențial (8)

Posted on by racoltapetru6

Întuneric complet. Doar liniștea nu era totală, pe fondul unui sunet îndepărtat și nedefinit se auzeau respirații sacadate, câte un oftat sau o tânguire involuntară. Era pentru a doua oară, într-un răstimp scurt, când își pierdea cunoștința, iar asta îi dădea lui Săndel noi dureri de cap. Ce se întâmplase și unde erau acuma? Își amintea vag cum s-au hotărât să descopere neapărat și cât mai repede secretul dispozitivului din fundul lacului. O nouă noapte petrecută pe mal ar fi însemnat condamnarea la moarte prin îngheț, soarele micșorându-se tot mai mult în urma planetei migratoare.

Imagini pentru imagini cu intuneric

Călin s-a oferit să verifice îndeaproape aparatul cu pricina, exprimându-și bănuiala că ar fi un indiciu spre găsirea fratelui dispărut. A coborât o dată, apoi a doua oară, după care nu a mai apărut la suprafață. Trecând peste fireasca îngrijorare, misiunea nu trebuia să înceteze, iar Sabina era cea care a urmat să se scufunde. De data asta au înotat cu toții până la locul în care se desfășura operațiunea, deși Georgică a trebuit să fie dus mai mult cu forța. Tânăra a zăbovit minute lungi în adânc, dar a revenit la suprafață cu o figură entuziasmată: găsise modalitatea prin care se deschidea o ușă în cutia misterioasă.

Acum se punea întrebarea dacă merita ca toți să-și riște viața intrând într-o gaură necunoscută și plină cu apă. Erau slabe șanse să ajungă într-un loc mai bun, dar alternativa era moarte sigură. S-a supus la vot și, precum era de așteptat, doar Georgică și-a exprimat dorința să fie lăsat pe mal. Prefera să moară de frig, decât înecat pe fundul întunecat al unui lac efemer. Oricum, nu avea nicio șansă, neputând să-și țină respirația mai mult de treizeci de secunde. Doar că nimeni din ceilalți nu voiau să-l lase singur, iar Sibel și Sabina i-au promis că-l vor ajuta. De altfel, după ce tânăra a explicat tuturor felul în care se deschide ușa dispozitivului, ea și cu Georgică au coborât primii.

Restul a fost un coșmar care s-a derulat rapid, în care viața nu avea un preț mai mare decât un pot la un joc de cărți sau zaruri. O decizie riscantă, precedată de un „Doamne ajută!”, după care totul depinde de soartă sau de factori pe care nu îi poți influența și la care poți doar spera că-ți vor fi favorabili. Imersiunea și credința că poarta se va deschide la timp, intrarea în întunericul inundat, alunecarea în abis și expulzarea într-un tobogan ce-i transporta spre necunoscut. Loviturile inevitabile și senzațiile de nedescris au făcut ca psihicul să cedeze și leșinul să devină anestezic. Atât își amintea Săndel, căpitanul neoficial al echipei.

– Ați ajuns cu toții aici?, încercă el să facă un fel de prezență. Sunteți teferi?

– Eu sunt bine, se auzi vocea lui Titus.

– Ați răzbit și voi?, exclamă o voce ce semăna cu a lui Călin. Mă gândeam eu că o să vă descurcați.

– Puteai să ne aștepți, așa cum a făcut Sabina, îi reproșă glasul lui Sibel.

– Eu cred că mi-am rupt un picior, se tângui Georgică.

– Sabina nu-i lângă tine?, întrebă Titus.

– Bănuiesc că ea e, dar nu mișcă.

– Unde sunteți? Mă duc să văd ce i s-a întâmplat, rosti bărbatul Sabinei, îngrijorat.

A durat ceva până s-au găsit și apoi s-au pipăit pentru a se asigura că sunt aproape unul de altul. Tânăra femeie și-a revenit curând după ce a ajuns în brațele lui Titus.

– Oare unde suntem?, întrebă ea după ce se mai liniști. Nu se poate face cumva lumină?

– Probabil am ajuns în adâncul planetei, după cât am coborât, își dădu cu părerea Călin.

– Măcar nu am murit niciunul, găsi Săndel o consolare.

– În schimb, s-ar putea să murim aici de foame și de sete, completă Călin.

– Să nu ne pierdem speranța, îi încurajă tot Săndel. Trebuie să existe cineva care știe de prezența noastră. Cineva care a construit aparatul de afară și tot sistemul de intrare. Bănuiesc că nici zumzetul ăsta nu vine de la natură, l-am sesizat de când eram pe malul lacului.

Au urmat alte frânturi de dialog, mai mult pentru atenuarea tăcerii și colorarea întunericului. Hainele de pe ei începeau să se usuce, iar temperatura din jur era acceptabilă, la aceasta contribuind pardoseala călduță dintr-un material ce părea plastic dur. Așteptarea le-a fost răsplătită după un timp îndelungat, când parcă a început să se lumineze de ziuă. O lumină albă ce creștea în intensitate și a cărei sursă nu putea fi ghicită, oricât se străduiau. După ce intensitatea ei a atins doza normală, în fața lor a apărut un om, ca ieșind din peretele din față. Uimirea grupului lor a atins cota maximă când și-au dat seama că semăna perfect cu Călin, doar că avea o vânătaie în frunte. Însă au dedus că trebuia să fie fratele lui geamăn, Albert, presupus înecat și dispărut. Era un motiv de mare bucurie să știe că au fost salvați de unul de-al lor și nu de niște ființe ciudate, pentru cine știe ce scopuri obscure.

Tangențial (5)

Posted on by racoltapetru6

Bucuria regăsirii celorlalți naufragiați a fost umbrită în curând de constatarea că unul dintre ei n-a reușit să se salveze. Era vorba de Albert, fratele geamăn al lui Călin. După spusele celui din urmă, confirmate de ceilalți martori, Albert își pierduse cunoștința ca urmare a unei lovituri la cap, fapt pentru care nu a reușit să se prindă de platforma plutitoare. Călin s-a scufundat de mai multe ori în căutarea lui, dar trupul îi dispăruse în adâncuri, lăsând o durere profundă în inima și pe chipul fratelui său. După ce au ajuns cu bine la mal, i-au transmis cu toții condoleanțe și cuvinte de îmbărbătare, exprimându-și speranța într-un miracol prin care poate că omul nu s-a prăpădit, mai ales că nu există un cadavru. Minune a fost și faptul că ei au scăpat cu viață după o furtună năpraznică.

Titus și Sabina s-au îmbrățișat cu patimă, iar Săndel a făcut la fel cu fiecare dintre noii veniți. Aveau nevoie de asta, înainte de a le aduce la cunoștință veștile rele. Pentru că, sub apăsarea emoțiilor firești, niciunul dintre cei patru nu observaseră încă faptul că peisajul nu semăna deloc cu cel dinaintea cataclismului. Situația i-a făcut să-și piardă entuziasmul și puterea de a mai sta în picioare. Chiar și Sibel, un munte de om, care îl salvase pe firavul Georgică de la înec, cu toate împotrivirile acestuia, se lăsă deznădăjduit pe nisip, cuprinzându-și capul în mâini. Sabina privea împrejur, nevenindu-i să creadă, iar Călin repeta întruna aceeași expresie: „Asta-i imposibil! E imposibil!” Doar Georgică părea la fel de impasibil și își căuta cu meticulozitate prin buzunarele pantalonilor uzi. Doar când găsi pachetul de țigări se întristă, văzând că nu poate să-l folosească.

– Și cât credeți că mai avem de trăit?, întrebă Sabina cu privirea pierdută.

– Dracu’ știe, răspunse Titus așezându-se aproape de ea. Nu avem mâncare, iar apa din lac scade văzând cu ochii. În două ore, apa s-a retras cu mai bine de un metru. Nici nu-i de mirare la temperatura asta. Cred că sunt peste 45 de grade Celsius.

– 44!, îl corectă Săndel, uitându-se la ceasul performant de pe mână. Mâncarea nu e cea mai gravă problemă, dar mă tem că soarele o să ne vină de hac. Parcă stă pe loc și crește încontinuu, în ritmul ăsta o să ne prăjească de vii, foarte curând. Ar trebui să ne adăpostim.

– Unde?, întrebă Călin cu necaz. Că nu găsim nici măcar un fir de iarbă care să facă umbră.

– În apă, veni tot Săndel cu ideea. Dezbrăcați-vă de haine și intrați cu toții în lac.

Sfatul fu urmat fără reținere chiar și de Sabina, care nu avea costum de baie, dar nici jenă în această circumstanță. Georgică era mai încet în mișcări, dar reuși să ajungă în grup, supravegheat îndeaproape de Sibel. Acolo, în apa salvatoare, au petrecut mai bine de opt ore. Sibel îl invoca pe Alah, Sabina se ruga lui Dumnezeu, Călin trăgea câte o înjurătură, Georgică tăcea ca peștele, iar Titus și Săndel mormăiau câte ceva uitându-se cu coada ochiului spre mingea de foc de pe cer.

– Mi se pare mie sau soarele s-a mișcat de la apogeu?, întrebă Titus, cu speranță în glas.

– Hmmm, să știi că ai dreptate, îi ținu Săndel isonul. Dacă merge tot așa, ziua de aici o să țină cât două pe Pământ, dar măcar o să vină noaptea. Oameni buni, vedeți pata aceea de pe cer? Nu seamănă a nor?

Ochii tuturor se ațintiră spre locul arătat de navigator.

– E un norișor, ce poate fi altceva!?, exclamă Călin. Oare o să vină ploaia?

– La câtă apă s-a evaporat din lac, era normal să se formeze nori, explică Titus. Cum vântul nu bate, sunt mari șanse să se strângă mai mulți și să se descarce tot aici, iar lacul să se umple din nou.

– Doar cu o parte din apa pierdută, îl corectă Săndel, cea mai multă fiind absorbită de deșertul din jur. Astfel că, în câteva zile, n-o să mai fie nici lac și nici ploaie.

 

Imagine similară

Norii s-au strâns cu spor și au creat o draperie benefică în fața soarelui, după care, în câteva ore, ploaia mult așteptată a început să cadă în aversă. Acum puteau ieși pe plajă și să se îmbrace tot cu haine ude, dar asta nu mai era o problemă, cum nu era nici foamea care începuse să-și arate colții. Se bucurau de răcoarea picăturilor grele și găseau puterea să zâmbească. Nu a ținut mult, dar pe când norii s-au epuizat, soarele nu mai avea puterea dinainte, dându-le ocazia să se usuce, în cele din urmă. Georgică a reușit să-și încropească o țigară și să o aprindă cu satisfacție.

Asfințitul i-a prins sporovăind despre mâncarea la care visau pentru a doua zi. Atunci s-a așternut din nou o liniște îndelungă, fiind fermecați de un spectacol nemaivăzut până atunci. Stelele erau atât de vii și de aproape de ei, încât le dădea impresia că le pot atinge cu mâna. Erau acolo toate, și altele în plus, iar printre ele, mic ca o boabă de piper, Pământul le transmitea cea mai emoționantă strălucire. Dorul de planeta natală i-a copleșit, făcându-i să-și șteargă câte o lacrimă.