Satul dintre neguri II

Posted on by racoltapetru6

continuare

Eliberat de căști și revenit în lumea reală, Adi profită de inocența surorii sale ca să o ia peste picior, așa cum face de obicei un frate mai mare.

– De parcă știi tu cum ar arăta Păcală. Era doar un țăran de la munte, pus pe glume.

– Știu, că l-am văzut într-un film, îl contrazise cu convingere Bianca. Așa cum scrie și în poveștile pe care ni le-a citit mama, când eram mai mici.

Vasile conducea cu precauție și mai mare autoturismul, fiind obligat să o ia și prin iarba de pe margine, unde era posibil. Copiii rezistau fără să se plângă denivelărilor care-i legănau ca pe niște popice gata să se răstoarne, fiind mai preocupați de controversa ivită iarăși între ei. Doar Sanda fierbea în suc propriu și de-abia aștepta prilejul să răbufnească în fața soțului încăpățânat.

– Alea sunt povești de adormit copii mici ca tine, râse cu superioritate fratele mai mare cu trei ani. Și eu credeam în ele, ca în Moș Crăciun sau Moș Nicolae. Peste vreo doi ani, îți vei da seama că sunt doar născociri ale oamenilor mari, ca să ne țină sub control prin daruri promise dacă vom fi cuminți.

– Mama, auzi ce zice Adi?, se plânse fetița. Că poveștile nu-s adevărate… și nici Moș Crăciun.

Femeia se văzu nevoită să intervină în această dispută, uitând pentru moment de problema care o măcina cu adevărat.

–  Adi, ți-am mai spus de atâtea ori să-ți păstrezi convingerile pentru tine. Dacă nu-ți mai plac poveștile, las-o pe sora ta să se bucure de ele. Și dacă nu mai crezi în Moșul, nu vei mai primi nici daruri de la el, ci de la taică-tău, când o să mai aibă bani pentru asta.

– Da, de parcă…

– Te-am atenționat să închei subiectul ăsta, că avem altele pe cap. Nu vezi că tata s-a blocat deja și va trebui să ne întoarcem?, găsi Sanda modalitatea prin care să-și dezvăluie preocuparea.

Mașina stătea pe loc, în timp ce șoferul căuta zadarnic o soluție pentru a înainta. Drumul se îngustase atât de mult încât devenise doar o potecă greu de parcurs și la pas, iar împrejurimile făceau imposibilă înaintarea pe lângă. Sanda își privea mustrătoare soțul, în timp ce acesta îi ocolea căutătura, știind că nu-i deloc a bună.

– Înseamnă că omul acela nu ne-a mințit, deci nici vorbă de Păcală, nu se putu răbda Adi să-și atace indirect sora.

– Ia mai terminați cu glumele astea, își găsi Vasile pe cine să răbufnească. Oricum, trebuia să oprim ca să ne mai dezmorțim puțin și să mâncăm ceva ca lumea, după care vedem noi ce facem mai departe. Uite o casă, pe marginea luminișului, unde am putea intra să întrebăm și, eventual, să stăm la o masă, că oamenii de aici sunt ospitalieri.

– Cabana aceea de pe colină? Crezi că mai locuiește cineva în pustietatea asta?, îl întrebă cu scepticism Sanda. Iarba e necosită și nu se vede urmă de pas prin ea, iar eu nu o să o călăresc cu pantofii ăștia.

Într-adevăr, la o distanță apreciabilă – având în vedere dificultatea terenului de parcurs – se înălța o construcție mai arătoasă față de cele văzute până acum pe traseu, greu de presupus că ar fi pustie. Soarele era încă destul de puternic pentru a-i scoate în evidență gardul înalt și pridvorul care te îmbia parcă să-i calci pragul. Bărbatul se gândi câteva secunde, înainte de a lua o hotărâre curajoasă.

– Cred că ar fi mai bine să mă duc eu în cercetare, iar dacă suntem primiți cum se cuvine o să veniți și voi pe urmele lăsate. Și mai indicat este să nu umblăm sau să rămânem câte unul, de aceea o să-l iau pe Adi cu mine. Ce zici, viteazule?

Băiatul se codi la început, dar când a auzit-o pe soră-sa oferindu-se cu insistență să fie cea aleasă, se hotărî că-i mai convenabil să scape de ea pentru o vreme. Mai ales când și-a dat seama că telefonul era inutil în acel loc, fără internet. Poate acolo, pe colina aceea, o să aibă semnal.

– Doar nu te gândești să cărăm cu noi bagajele și să lăsăm mașina în pustiul ăsta?, îl atenționă Sanda.

– Nu o să avem nevoie decât de geanta cu hrană rece și câteva hăinuțe, o liniști Vasile. Nimeni nu o să vandalizeze autoturismul în aceste locuri neumblate, iar mâine o să vedem ce facem mai departe. Dar, pentru orice eventualitate, ai în torpedou un spray lacrimogen și un binoclu cu care să ne vezi când vă facem semn să veniți. De asemenea, Maia rămâne cu voi să vă păzească. Promit că nu durează mult.

Bărbatul a pornit cu hotărâre să înfrunte iarba care-i ajungea până la brâu, urmat cu reticență de fiu, al cărui păr blond strălucea în soare, în contrast cu verdele persistent. Tatăl era mândru de ambii lui copii și îi plăcea să spună că seamănă cu el la fire, în timp ce la păr și ochi se văd genele transmise de mama lor. Acum avea ocazia să-i confrunte cu natura, lucru pe care-l tot amânase din lipsă de timp, dar pe care-l socotea foarte important în educația lor. Normal că va fi greu la început, însă trebuia să recupereze lecțiile pierdute din anii care au trecut în confortul orașului. Privea din când în când înapoi și se bucura văzând că bărbățelul în devenire se ambiționa să țină pasul, deși pe chip i se citea sila de a se lupta cu terenul ostil.

Au ajuns în fața porții, transpirați și gâfâind după efort, dar mulțumiți că au lăsat cărare în urmă, ca pionierii într-o expediție. Zăvorul era lăsat pentru a împiedica animalele sălbatice să intre, însă ușor de deschis pentru oameni. În curte, iarba crescuse aproape la fel de înaltă ca în afară, semn rău pentru musafirii inopinați. Un cocoș măreț și furios a fost cel care i-a întâmpinat, înfoindu-și amenințător aripile. Probabil că erau și găini prin preajmă, iar ăsta trebuia să fie semn bun. Ușa de la intrare era închisă – un alt semn care le-au cam redus din speranțe – doar că au găsit cheia sub un ghiveci cu flori ofilite.

Înăuntru, aerul era stătut și lumina zgârcită din cauza obloanelor lăsate aproape complet. În schimb, toate camerele arătau de parcă gazda locuia încă acolo, cu masa și scaunele așezate la locul lor, peretare pe pereți, covorașe pe jos și așternuturi curate pe cele două paturi din dormitor. Bucătăria era complet echipată, cu farfurii ornamentale agățate și scoase în evidență de ștergarele lucrate de mână care le încununau, vase și tacâmuri în dulăpioare și sertare, ba chiar și conserve în borcane de diferite dimensiuni și culori, găsite în cămară. Judecând după praful depus, se putea deduce că locuința fusese părăsită de multă vreme, dar o pisică prietenoasă care intră în urma lor le demonstra că aici mai era viață, iar inima casei bătea încă. Pentru ei, cel puțin, iar asta îl convinse pe Vasile că e un loc cum nu se poate mai bun pentru a se bucura de ospitalitatea oferită de soartă. De aceea nu le-a mai făcut semn fetelor să vină, ci s-au dus amândoi după ele pentru a le ajuta la căratul bagajelor.

Astâmpărarea foamei devenise o prioritate pentru toți, în ciuda gustărilor pe care le-au mâncat pe drum, mai mult în fugă și fără să se bucure pe îndelete de gustul lor. Sanda a găsit o lampă veche de gătit cu petrol funcțională, pe care au prăjit din cârnăciorii și șunca aduse cu ei, adăugând din murăturile luate de pe rafturile cămării. Tot acolo au observat și câteva sticle de băutură, din care s-au servit cu una de vin făcut în casă. Oboseala și-a spus cuvântul pe când se întuneca și trebuiau să aprindă lumânări, iar paturile îi așteptau cu îmbrățișarea lor promițătoare. Au adormit curând și adulții, urzind planuri pentru zilele care vor urma, fără să-și mai facă prea multe griji. Deocamdată, se simțeau ca într-o vacanță la munte.

Satul dintre neguri II

Posted on by racoltapetru6

Adi a fost și mai greu de convins că trebuie să-și lase în urmă pentru totdeauna camera, școala, colegii și orașul. La zece ani e greu să accepți că lumea e nedreaptă și trebuie să plătești pentru judecățile strâmbe ale celor mari. Iar când și-a dat seama că motivele invocate de el nu au efecte concrete în fața hotărârii părinților, a căzut într-o stare de lehamite, ameliorată prin singura activitate pentru care manifesta interes: jocurile de pe telefon, o lume în care erau reguli clare și nimeni nu îl putea nedreptăți.

Cu acest anestezic și-a luat locul în mașină, în acea dimineață de vară cu un soare care se anunța generos și impasibil în fața necazurilor mărunte pe care le au furnicarul de ființe insignifiante. Chiar și Bianca era preocupată mai mult de imaginile și melodiile găsite pe internet, deși gândul la aventura lor de căutare a bunicului necunoscut îi răscolea emoții plăcute. Granița dintre cei doi copii era bine reprezentată de trupul masiv și negru al Maiei, cățeaua dornică mereu de mângâiere și cuvinte de afecțiune. Ea era singura care-i putea întrerupe pe cei doi frați, prin strecurarea capului pe sub mâinile lor, determinându-i astfel să-i ofere atenția meritată. Sanda mesteca vârtos din guma cu gust de zmeură și își lua adio, în gând, de la toate reperele cunoscute pe care le lăsau în urmă. Vasile și-a încălcat promisiunea că nu va mai fuma vreodată și trăgea cu nerv din țigara al cărei fum era absorbit de curentul format între geamurile portierelor din față. Adulții erau în doliu după trecutul care murise pentru ei și nu știau cum să le prezinte condoleanțe celorlalți membri ai familiei, ei înșiși fiind neconsolați.

– Tată, îmi mai dai puțin internet, că mi s-a terminat?, s-a auzit vocea rugătoare a Biancăi.

– Cere-i mamei, că eu am nevoie să consult harta, i-a explicat cu blândețe Vasile. Drumul se îngustează și întâlnim intersecții din care lipsesc indicatoare.

Era bucuros că cineva a spart încleștarea rece a tăcerii, pe care o simțea până pe șira spinării. Își dădea seama că era perceput ca principalul vinovat pentru acest dezastru și nu știa cum să încălzească puțin atmosfera, să insufle speranțe și interes în ce privește viitorul apropiat. De aici și întrebarea pe care a pus-o, adresată fetiței care aștepta să-i fie înapoiat telefonul, dar cu nădejdea că Adi se va lăsa antrenat și el în discuție.

– Știi că Munții Poiana Ruscă sunt foarte căutați de turiști din toată Europa? Iar noi eram atât de aproape și încă nu am avut ocazia să-ți arătăm ce sate frumoase și peisaje de poveste se găsesc în aceste locuri ascunse de păduri seculare.

Bianca aruncă o privire pe geamul din dreapta ei, încercând să surprindă acele frumuseți, dar încă nu i se păru nimic demn să o impresioneze. Singura reacție a constat tot printr-o întrebare:

– Mai avem mult până la Bunicu?

Tata zâmbi dezamăgit, în timp ce mama îi aruncă o privire în care se citea mustrarea, astfel că nu mai suportă tăcerea.

– Nu mai e mult, dar o să mergem încet, pentru că drumurile de pe munte nu sunt asfaltate și au gropi. Aveți răbdare, că ajungem noi până diseară, iar dacă vreți să facem o pauză de masă sau de odihnă, nu trebuie decât să ne spuneți. De asemenea, dacă trebuie să iasă Maia pentru pipi.

– Ești sigur că știi unde mergi?, l-a întrebat Sanda, cu evidentă preocupare. Am început să urcăm pe munte, iar localitățile par lipsite de viață.

– Sunt cât se poate de atent la fiecare detaliu. Scrisoarea Bunicului e veche și ștampila puțin lizibilă, dar se poate vedea numele de Poiana… și nu mai știu cum. Câte localități pot fi cu numele ăsta?

– Multe, i-a răspuns femeia. În munții ăștia sunt aproape cincizeci de așezări care au sub o sută de locuitori și încă vreo duzină sunt părăsite. O fi un cătun cu numele de Poiana Ruscă, după muntele pe care e așezat, sau Poiana Soarelui, Poiana Verde, Poiana din Deal și tot așa.

Vasile clătină din cap a neîncredere, în timp ce căuta argumente prin care să-și liniștească familia.

– Nu poate fi vorba de un cătun, ci de o comună cu oficiu poștal, deci cu oameni mai mulți, primărie și tot ce e nevoie pentru a ne informa. Bănuiesc că nu mai e mult până o să apară în fața noastră o pancartă pe care să fie scris numele de Poiana… Atunci vom întreba pe cineva de Bunicul.

Toată lumea voia să creadă că așa se va întâmpla, în timp ce mașina trecea prin sate tot mai mici și prin gropi tot mai mari. Uneori dura câte un sfert de oră până dădeau de câte o așezare semănând a casă pustie, fără semne recente că ar fi locuit vreun om în ea. Departe, pe dealuri abrupte și îndepărtate, se puteau vedea alte construcții din lemn îmbătrânit, dar nimeni nu erau încrezător că în ele ar fi vreo viață. O mare bucurie le-a inundat fețele când au văzut un bărbat viguros care cobora la vale, trăgând cu funia de o vacă. Până și Adi și-a scos căștile din urechi, atunci când s-au oprit în dreptul lui pentru ca tata să-i pună câteva întrebări.

– Bună ziua, bade!, l-a salutat cu entuziasm Vasile. Dar de unde vii și încotro mergi cu văcuța?

– Ziua bună, oameni buni!, a răspuns el plin de vervă. Iaca, vin de-acolo și merg încolo.

Au zâmbit cu toții la auzul răspunsului evaziv. Omul era îmbrăcat într-un costum național impecabil, de parcă atunci l-ar fi scos din cutie, iar în pălărie avea o pană faină de păun. Se vede treaba că era și glumeț, iar asta i-a îndemnat pe orășeni la răbdare și înțelegere.

– Foarte adevărată și aproape completă lămurire, interveni Sanda, cu zâmbetul pe buze. Poate ne spui și numele localității ”de-acolo”, pentru ca să știm ce ne așteaptă.

Bărbatul s-a uitat în spate, apoi în față și după aceea la chipurile fiecărui pasager din mașină. Și-a ridicat pălăria de paie, a răsucit-o puțin la 180° și, după ce a reașezat-o pe cap, le-a răspuns cu aceeași notă șăgalnică.

– Nu-i nimic înapoi, în afara urmelor mele și ale Voichiței pe care o duc la târg. Mai bine vă întoarceți, altfel îi pericol să vă prindă noaptea în pustietăți.

Răspunsul în doi peri a început să-l irite pe Vasile, care a încercat să-l testeze cu o întrebare mai simplă.

– Dar cum te cheamă, bade?

– Cum m-a botezat mama de la naștere, cum altfel!

Șoferul s-a încruntat, Sanda și-a arătat mirarea, Adi a zâmbit pentru prima oară în acea zi, iar Bianca a râs pur și simplu.

– Păi bine, om misterios, chiar nu vrei să ne spui nimic concret? Te plătesc, dacă asta vrei, doar să fii explicit cu câteva informații necesare unor turiști care caută o localitate cu numele de Poiana…

– Ei, așa mai vii de-acasă, s-a arătat bucuros de colaborare bărbatul. Dar nu-mi trebuie bani pe cuvinte, ci doar să-mi cumpărați văcuța, ca să fie o afacere cinstită.

– Ce să facem noi cu o vacă pe drumurile astea, omule?, și-a arătat uimirea Vasile. Crezi că o putem lega de mașină, când de-abia urcăm așa?

– Doar nu credeți că puteți merge cu mașina mai departe?, i-a avertizat străinul. La vreo două sute de pași va trebui să coborâți și să o luați pe jos, cu tot ce aveți. Apoi o să intrați în nori, dar Voichița mea știe drumul și v-ar fi de folos. Îmi dați motorul ăsta la schimb și suntem chit.

– Dar știu că ai tupeu, bade, i-a răspuns ironic Sanda. Dacă nu vrei să ne ajuți, mergi în drumul matale și nu ne mai lua peste picior.

Bărbatul a salutat ridicând pălăria, făcând chiar și o reverență, după care și-a continuat coborârea lină. Copiii s-au amuzat din nou, iar Bianca a venit cu o remarcă:

– E atât de drăguț… de zici că-i Păcală!

va urma

Satul dintre neguri

Posted on by racoltapetru6

Atmosfera din familie era tot mai încinsă, iar ultima înștiințare de evacuare a făcut să se topească și fragila fărâmă de înțelegere. Sanda a fost cea care a inițiat cearta aceea inevitabilă, cu motivații și acuzații greu de stăvilit.

– Peste trei zile suntem oameni ai străzii, respectabile soț și tată! De data asta vin executorii și ne scot cu forța din apartamentul pentru care am investit toate economiile. Uite-aici!

Zise în timp ce i-a aruncat în față acea hârtie rău-prevestitoare, de care s-au temut în ultimele luni. Vasile a primit lovitura ca pe o palmă usturătoare, hărăzită să-l trezească din tăcerea care-l măcina ca o boală pe dinăuntru. Avea și el reproșurile lui față de lume, față de banca aceea care le lua acoperișul de deasupra capului, față de sentința judecătorească, față de nevastă în ultimă instanță.

– Și de ce-mi scoți mie ochii pentru asta?, se burzului omul în timp ce ridica actul deasupra capului, ca pe o piatră cu care a fost lovit și cu care voia să riposteze. Doar am făcut tot ce am putut să evit această situație, iar asta o știi foarte bine.

Nevasta, o femeie micuță de statură, dar cu o energie debordantă în tot ce făcea sau susținea, l-a privit cu niște ochi cuprinși de flăcările învinuirilor.

– Firește că știu tot ce ai făcut, mai ales când ai pus apartamentul ca garanție pentru un împrumut care nu era absolut necesar. De acolo a pornit totul, dacă îți mai amintești…

Bărbatul avea o statură similară cu a nevestei și un vulcan interior care erupea foarte rar, însă acum era cazul să-și reverse lava acumulată. Deși privirea îi era ușor ascunsă de ochelarii fumurii, vocea i-a căpătat o tonalitate ridicată, cu șanse mari de a echilibra duelul de care se temuse atâta vreme.

– Normal că îmi amintesc, mai ales atunci când m-am lăsat convins de lipsurile pe care mi le-ai enumerat: o mașină nouă de spălat rufe, una de spălat vase, un aragaz încorporat într-un mobilier nou de bucătărie, robot pentru aspirat și telefoane pentru copii.

– Nu-i include pe Adi și Bianca în această mizerie, a replicat la rândul ei Sanda. Sunt la vârsta la care trebuie să aibă tot ce au ceilalți colegi de școală, să nu fie marginalizați. În schimb, tu te puteai lipsi de o mașină nouă, doar nu mureai dacă mergeai la servici cu cea veche sau cu autobuzul. În felul acesta puteam plăti aproape toată datoria, înainte să ajungi șomer fără bani de șomaj, ci doar cu ce câștigi din meditații.

– De mașină ne folosim cu toții, se răsti cu aceeași tărie Vasile. Iar despre servici n-ar fi trebuit să aduci vorba, din moment ce nici tu nu mai lucrezi decât cu jumătate de normă.

Cearta nu era caracteristică în familia Chindriș, dar situația de față nu era una prin care poți trece fără să te descarci cumva, chiar dacă se sacrifica liniștea obișnuită și uitau temporar de dragostea pe care și-o poartă. În mod sigur ar fi continuat așa încă o lungă perioadă de timp, dacă în sufragerie nu ar fi intrat fetița lor de șapte ani. Copiii sunt adesea un motiv de revenire la calm, iar cei doi adulți îi iubeau mult și încercau pe cât posibil să-i ferească de problemele prea complicate pentru vârsta lor.

– Ce s-a întâmplat, draga mea?, a sărit mămica în întâmpinarea ei. De ce nu stai cu Adi, să vă jucați pe telefon sau să vă faceți temele?

– Adi mi-a spus că o să ne pierdem casa, a răspuns cu o voce aproape plângăcioasă Bianca. E adevărat?

Sanda a luat-o în brațe și i-a așternut un pupic pe părul ei blond și strălucitor ca floarea soarelui, așa cum era și al ei când își mai permitea să-l împrospăteze. Apoi, în timp ce o strângea la piept, căută cuvintele potrivite pentru a o liniști fără să mintă. Însă a intervenit tăticul cu idee care părea o glumă de prost gust într-un astfel de moment.

– Ne mutăm la țară, se auzi vocea lui cu nuanțe de întrebare și sondaj.

– Ți-ai pierdut mințile, măi omule!, veni răspunsul plin de reproș al femeii. Trebuie să ne gândim la o soluție pragmatică, măcar pentru o vreme.

– Vorbesc cât se poate de serios, insistă mai hotărât Vasile. Mai ții minte scrisoarea Bunicului, prin care ne invita în satul lui? Ne spunea că-i singur și tare i-ar plăcea să aibă alături pe cineva din familie, iar mama a fost unica lui fiică. Mergem departe de lumea asta nebună și vom intra în cea rurală, acolo unde ne sunt obârșiile neamului, nealterate și atât de frumoase.

Sanda se apropie de biroul din colțul camerei și se așeză pe scaunul din fața omului, ținând în continuare fetița în brațe. Voia să fie foarte explicită în combaterea aberației pe care mintea buimăcită a soțului o emitea ca pe ceva firesc. Îl cunoștea bine și îi aprecia logica, de aceea l-a ales de partener pentru o viață promițătoare, dar de data asta depășea orice judecată realistă.

– În primul rând, scrisoarea aceea ne-a venit înainte de a muri biata soacră, deci în urmă cu vreo șase ani. În al doilea rând, noi nici nu știm unde e satul acela despre care nimeni nu a auzit, iar tu nu l-ai văzut pe Bunic de când erai copil; nici numele lui nu ți-l amintești cu siguranță: ba îi spui Gheorghe, ba Ion sau Petru. În cel de-al treilea rând, copiii au nevoie de școală adevărată, iar în acele sate s-ar putea ca nici măcar un profesor să nu mai fie, cum nu sunt nici doctori.

Vasile dădea din cap că a înțeles toate motivele expuse împotriva propunerii sale, dar când găsi pauza așteptată, veni cu completările găsite pe loc.

– Nu contează câțiva ani pentru un bătrân de la țară, acolo trăiesc până la o sută de ani fără doctor, doar cu aer curat, mișcare și ceaiuri. O să-l recunosc de cum îl voi vedea, iar fotografiile cu mama și scrisoarea pe care am păstrat-o o să-l convingă că-i sunt nepot. Omul nu mai are pe nimeni și chiar ar fi datoria noastră să-l ajutăm în ultimii lui ani de viață. Știm că satul e situat undeva pe crestele Munților Poiana Ruscă, doar la vreo două sute de kilometri de orașul ăsta. Iar de școala de aici chiar nu o să-mi pară rău, după ce ne-au făcut amândurora și calitatea învățământului care lasă mult de dorit.

– La școala aceea ai fost tu director, dar trebuia să vii cu ideile tale democrate în fața inspectorului școlar. Normal că ți-au luat postul și te-au repartizat la dracu-n praznic, după ce ai afirmat că politica e un cancer și nu vrei să intri în partidul lor. Știau ei că nu vei accepta să conduci o școală de la sat, după cât de mândru și încăpățânat ești. Dacă nu aveam copii, îmi făceau vânt și mie sau mă transferau în județul Harghita. Eu nu mă duc cu Adi și Bianca într-o văgăună fără pic de civilizație modernă, foarte importantă pentru viitorul lor. Îți dai seama cât de mult or să le lipsească viața normală, cu televizor, tabletă și telefon?

Fetița se răsuci în brațe pentru a-și putea privi mama în ochi și a o întreba:

– Mamă, avem un bunic? Mi-ar plăcea să-l vizităm.

Femeia îi aruncă priviri acuzatoare omului din fața ei și răspunse:

– Poate că a plecat la ceruri, dar noi nu vom afla niciodată dacă nici nu știm unde locuiește.

– Preferi să locuim în mașină sau sub cerul liber?, continuă Vasile să o convingă. Marta nu ne poate primi în apartamentul ei mic și aglomerat, iar primăria ne va trimite în blocul acela părăsit, fără curent și apă.

Cearta s-a transformat într-o discuție cu motive pro și contra propunerii lui Vasile, până cu o zi înainte de evacuare. Femeia a cedat în fața realității crude care se întrevedea, scutind copiii de scene și situații crude, inerente în asemenea situații. Au pornit la drum într-o dimineață senină, dar cu sufletele îndoliate după confortul pe care îl lăsau în urmă, poate pentru totdeauna. Sanda i-a propus surorii sale, Marta, să-și ia ce are trebuință din electrocasnicele rămase în apartament, în schimb au primit câinele pe care copiii îl îndrăgeau. ”Numai de el mai aveam nevoie!”, a gândit înciudat Vasile.