Satul dintre neguri IX

Posted on by racoltapetru6

continuare

Invitata păși cu sfială în curte, unde constată că zicala ”afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul” se aplica invers în acest caz. Pe cât de veche și neîngrijită era poarta pe dinafară, pe atât de curate și bine întreținute arătau toate cotloanele de pe lângă căsuța cochetă. Flori din cele mai frumoase și variate se înșirau pe marginile potecuței care ducea spre pridvorul clădirii și apoi dincolo, către acareturile la fel de arătoase. Doar iarba din jur părea ceva mai înaltă decât s-ar cere, dar ăsta părea un amănunt de neluat în seamă. Sanda se pretindea o bună gospodină, având gene de moldoveancă din partea mamei, care o învățase multe secrete ale bucătăriei tradiționale și sănătoase, însă și unele munci necesare în ogradă. Cunoștințele de acest gen le-a completat cu deprinderi ardelenești, primite în timp de la soacră-sa, pentru a răspunde cu succes așteptărilor bărbatului. Trecând peste impresiile inițiale, femeia își aminti de nedumeririle pe care i le insuflase gazda, cu primele ei cuvinte.

– Sfânta Vineri?! Parcă nu-mi vine să cred… și nici să fiu așteptată într-un loc în care nici eu nu știam că voi ajunge.

Bătrâna zâmbi cu indulgență și încercă să-i înlăture nelămuririle.

– Era o vreme când oamenii obișnuiți mă cunoșteau mai bine și mă căutau adesea, dar lumea s-a schimbat și am căzut în uitare. Totuși, Dumnezeu cel bun îmi trimite în fiecare zi de vineri pe cineva care să mă ajute în treburile pe care atunci nu le pot face. De obicei e cineva din sat, dar se întâmplă să apară persoane noi, mai mult sau mai puțin potrivite treburilor casnice. Crezi că poți să-mi ții locul până după-amiază, când mă întorc de la biserică și aduc niște invitați la masă?

Femeia își aminti celebra poveste despre fata babei și fata moșneagului, iar asta îi stârni un zâmbet greu de ascuns. Curiozitatea era atât de mare încât își înăbuși repede expresia de pe chip și încuviință cât se poate de serios. Sfânta o luă atunci de mână și porniră într-o raită pentru a-i arăta tot ce trebuia să vadă, explicându-i pe îndelete pretențiile pe care le are.

– Aici sunt porcii și orătăniile pe care trebuie să le hrănești de două ori până vin, iar dincolo e grajdul cu vaca pe care n-am apucat să o mulg. Produsele pentru mâncarea lor și a noastră le vei găsi în cămară, dar ai grijă să nu rămână flămânde și nici să le îndopi. După prima tură de hrănire, te poți apuca de gătit, cel puțin două feluri de mâncare, plus aperitive și desert. În timp ce preparatele se fac pe sobă și în cuptor, ar fi bine să dai cu coasa prin curte, pentru a nivela iarba așa cum se cade.

– Aveți mașină de tuns iarbă?, îi scăpă Sandei întrebarea care o făcu pe gazdă să se încrunte.

– Nu avem decât ce aveau oamenii de pe vremuri… și era mereu bine. Așa că va trebui să te pui serios pe treabă, să tai lemne cu toporul și să reglezi focul după cum se cere la fiecare fel de mâncare. Ai mare grijă să nu arzi ceva sau să fie făcut mai puțin decât trebuie, iar când oaspeții vor lua masa, bucatele să nu ajungă pe masă prea fierbinți sau prea reci. Ca răsplată vei putea să-ți alegi ce cadou vei vrea, din darurile lăsate de Domnul pentru cei care-mi trec pragul. Spune-mi dacă e ceva neclar, pentru că se aud clopotele care ne cheamă la rugăciune, iar eu nu am întârziat niciodată.

– Trebuie să fac toate astea până la apusul soarelui?, întrebă intrigată femeia.

Bătrâna o privi aprig și îi răspunse cu severitate.

– Mai degrabă până la ujină*, când vor veni invitații flămânzi și cu poftă de bucate alese. Nu te speria de lucru, căci Cel de Sus o să fie cu tine și o să-ți dea putere, dacă ți-e deschisă poarta sufletului. Rămâi cu bine și să ne vedem mulțumiți!

Sf. Vineri a pornit cu pași vioi spre ieșirea din curte, lăsând-o pe Sanda încordată în fața unei misiuni greu de îndeplinit, cel puțin la prima vedere. Dar gândurile au început să i se așeze, cu planul de a încerca să realizeze cât poate, pas cu pas. Prin urmare, prioritar era să mulgă vaca și să ducă mâncarea animalelor, care făceau deja o gălăgie insuportabilă pentru starea ei. De la început a avut ghinion, când vita nărăvașă a dat cu piciorul în doniță, risipind aproape tot laptele muls cu atâta străduință. Apoi a fost atacată de un gâscan nesuferit, tocmai când ducea fiertura porcilor, provocându-i căderea și răsturnarea găleților cu mâncare. Greu a fost și cu crăpatul lemnelor, multe din ele fiind cu cioturi, așa că a durat ceva mai mult până și-a făcut proviziile necesare pentru soba de gătit.

La bucătărie s-a simțit mai aproape de domeniul ei, deși aprinderea focului i-a dat ceva de furcă, până s-a obișnuit cu soba și metodele de întreținere a flăcării potrivite. Regreta că nu a întrebat-o pe gazdă dacă meniul trebuie să fie de post sau de dulce, iar această omisiune îi dădea și mai mult de lucru, trebuind să mulțumească ambele preferințe. Pentru prima variantă a ales să facă ciorbă de zarzavat cu tarhon, sarmale cu ciuperci și plăcinte cu mere, iar pentru cea de-a doua, supă de pasăre – proaspăt sacrificată de ea -, cartofi cu același fel de carne la cuptor și cozonac cu nucă. La aperitive s-a gândit să pregătească o salată de verdețuri și un platou cu slănină, brânză și ouă fierte. Plămădirea aluatului pentru pâine, cozonac și plăcinte i-a făcut plăcere și, după ce l-a pus la dospit, iar pasărea la fiert, s-a gândit că-i momentul să ia coasa în mână. Nu era tocmai ușoară, dar a strâns din dinți și nu s-a lăsat până nu a nivelat iarba, cu mici diferențe pe alocuri. Aici ar fi fost de ajutor o mână de bărbat, constatare care i-a adus aminte de Vasile al ei. Dar degeaba se uita uneori de la poartă către castelul cel măreț, că nu se vedea vreo mișcare sau vreun alt semn care s-o liniștească. Privirea îi stăruia apoi spre depărtări, cu gândul la copiii lor, care probabil răbdau de foame pe undeva, în timp ce ea gătea atâtea feluri  de mâncare pentru străini. Lacrimi se pregăteau atunci să dea năvală, dar știa că nu e timp de dureri… și intra din nou în focul aprig al treburilor.

Timpul se scurgea fără îndurare, însă și munca dădea rezultate nesperate, încât se mira cum reușește să reziste cu atâta succes. La cea de-a doua etapă de muls s-a descurcat bine, la fel și cu hrănirea animalelor, semn că au început să o cunoască, să o respecte. Mai era puțin până la venirea musafirilor, vasele cu mâncare erau fierbinți și așteptau să ajungă la temperatura potrivită pentru servit, la fel ca desertul. Îi rămânea exact timpul necesar pentru a pregăti și aranja aperitivele.

La ora cinci a după-amiezii, pe poarta casei a intrat un grup de șapte femei în costume de sărbătoare, în frunte cu Sf. Vineri, care i le-a și prezentat. Prima era Sf. Luni, o tânără zâmbitoare, cu o margaretă prinsă în păr; Sf. Marți arăta mai severă din privire, Sf. Miercuri avea un chip misterios, Sf. Joi era o grăsuță mică și simpatică, Sf. Sâmbătă avea un corp subțirel de fecioară, iar Sf. Duminică purta pe cap o cunună din flori de câmp. Toate au fost amabile și i-au adus laude pentru fiecare fel de mâncare din care au gustat, dar numai Sf. Miercuri și Sf. Vineri au poftit din acelea de post.  Ospățul a durat până către seară, când au plecat mulțumite și cu complimente pentru bucătăreasă. Seara, gazda i-a oferit Sandei un pat în care să doarmă, iar somnul a cuprins-o strâns în brațele lui, după o zi de muncă mai intensă ca niciodată.

La răsăritul soarelui, s-a trezit complet revigorată, deodată cu gazda, care a invitat-o în podul casei. Acolo erau înșirate nenumărate cufere de diferite dimensiuni, culori și modele, din care a fost invitată să-și aleagă unul.

– Nu prea te-ai descurcat cu animalele și nici cu cositul ierbii, dar te felicit pentru arta de a găti și inspirația de a alege meniurile, i-a explicat Sf. Vineri. Recompensa ți-o alegi cu mâna ta, iar Dumnezeu te va îndruma după merit. Care din aceste sipete crezi că ți se cuvine?

Sanda era uimită de frumusețile care o înconjurau, dar și-a amintit învățătura din povești prin care alegerile cele mai fericite sunt alea care nu par prea atrăgătoare ca aspect. Pe acest temei a arătat către un cufăr mai modest, pe care a fost invitată să-l deschidă.

– Știu că nu ai casă, așa că e mai bine să vezi aici ce ți se cuvine, poate îți va fi de folos în drumul spre căutarea celor dragi.

Femeia a ridicat cu emoție capacul și o satisfacție mare i s-a putut citi pe chip.

* Ujină – Moment al zilei situat la jumătatea timpului dintre amiază și asfințit; gustare care se ia în acest moment al zilei.

Satul dintre neguri IX

Posted on by racoltapetru6

Sanda și Vasile au parcurs ultima etapă a traseului în ritm alert, dar și cu grijă mare să nu se piardă unul de altul. Femeia își ținea bărbatul de mână, acesta era cu ochii pe Păcală, în timp ce ultimul era cu ochii în patru și urechile ciulite la orice zgomot. Nu era timp de pierdut și nicio deviere permisă, iar această determinare i-a ajutat să ajungă în timpul planificat la ieșirea din atmosfera care-i înfiora. Bucuria părinților a fost anihilată în bună parte de constatarea că acolo nu și-au regăsit copiii, după cum speraseră la fiecare pas și în fiecare clipă a drumului.

– Nu trebuie să disperați, i-a sfătuit ghidul. E foarte posibil să ajungă până la răsăritul soarelui, ori să fie undeva pe aproape, așteptând la rândul lor să se lumineze de ziuă. Oricum, e bine să așteptați aici până răsare soarele, așa cum sunt sigur că o să facă și ei. Eu mi-am îndeplinit misiunea, e timpul să ajung acasă, dar presimt că o să ne mai vedem.

– Cum așa?, s-a răstit Sanda. Ne lași aici, în întuneric, despărțiți în două și într-un loc plin de primejdii?

– Aici nu e niciun pericol și e locul ideal să vă reîntâlniți, s-a justificat Păcală. Pe de altă parte, trebuie să ajung la timp în gospodăria mea și să-mi hrănesc sufletele din ogradă. Nici nu știți cât mă ceartă dacă zăbovesc mai mult decât era planificat. Rămâneți cu bine și bucurați-vă de cel mai frumos sat din lume. Depinde doar de voi cum o să treceți prin experiențele care vă așteaptă la fiecare casă.

Tânărul nu mai așteptă să audă comentariile critice care au urmat din gura ambilor soți, ci se pierdu pe o potecuță strâmtă, numai de el știută. Înciudată, femeia a simțit nevoia să se descarce pe soț, că prea s-au strâns multe în sufletul ei.

– Ei poftim, ăsta e omul pe care l-ai ales să ne conducă spre nicăieri. Și asta n-ar fi mare necaz, dar ne-am pierdut copiii, în timp ce el o zbughește spre căsuța lui. Dacă o fi având așa ceva, ținând cont că mai tot timpul umblă hai-hui.

Vasile era pregătit să se dezvinovățească, însă o voce gravă întrerupse această polemică.

– Buhu-hu-hu, oameni mari și buni de plisc.

Au tresărit deodată, căutând să-și dea seama de unde se au aceste cuvinte, însă nu puteau distinge nimic.

– Degeaba vă uitați, nu aveți cum să mă vedeți. Dar eu vă văd și am ascultat cearta pentru copii.

Tot Sanda a fost cea care și-a exprimat nedumerirea.

– Ne-ai urmărit de multă vreme? Ce vrei de la noi și cine ești? Să știi că nu avem bani și nici mâncare ca să ne jefuiești.

– Asta-i bună, răspunse vocea, de undeva de sus. Mai degrabă aveți nevoie de ajutor, pentru că sunt în măsură să vi-l ofer. Deși sunt o simplă bufniță, pe o ramură din pomul de lângă voi.

Pentru cei doi rătăcitori, această afirmație părea cu totul neverosimilă, mai degrabă un motiv de teamă decât de uimire.

– O bufniță care vorbește?!, interveni Vasile. Lasă gluma și arată-te, străine, dacă pretinzi că vrei să ne ajuți.

Un fâlfâit le atrase atenția și astfel au putut vedea cum o pasăre cu aripi mari se roti o dată în jurul lor, după care a revenit pe locul inițial.

– M-am arătat, dacă asta v-a fost de folos. Dar mai bine să nu pierdem vremea, că imediat se luminează și trebuie să merg la culcare.

Femeia era complet derutată, privea spre acel arbore și apoi spre bărbatul ei, îngăimând:

– Ce tărâm mai e și ăsta? Dacă păsările au grai omenesc, înseamnă că și ielele tale au fost reale.

Apoi se adresă bufniței, încă având o nuanță de neîncredere.

– Ziceai că ne poți ajuta…, cum anume?

– Așa ne mai înțelegem. Bine că ați scăpat de păcăliciul acela care umblă numai după câștiguri mari. Eu, în schimb, mă mulțumesc cu ceva de mâncare, o viețuitoare delicioasă sau altă cărniță pe care o găsiți pierdută prin geanta aceea sclipitoare.

– Ți-am spus că nu mai avem nimic, că venim de departe și am trecut prin multe. Mergem mai târziu în sat și o să-ți aducem ce găsim mai bun, îi promise într-un suflet Vasile. Doar spune-ne dacă ai văzut cumva o fetiță și un băiat, rătăcind prin pădure.

– Văd că sunt urmărit de ghinion în această noapte, însă tot o fire generoasă rămân. Copiii voștri au ieșit din ceață la capătul celălalt al satului.

– Oooh, ce bine! Vai, ce rău!, nu reușea să se decidă femeia. Trebuie să mergem spre ei, neîntârziat.

– Mergem pe lângă pădure… și pornim chiar acum, adăugă Vasile cu înfrigurare.

– Nu v-aș sfătui, mai ales că încă-i noapte, veni replica păsărească. Nici ziua nu e bine, pentru că jivinele ies adesea să-și caute prada și prin lizieră. Rămâne să străbateți satul ziua, iar ei vor face la fel. S-ar putea să vă întâlniți cu bine, dacă sunteți vrednici și aveți răbdare. Țin legătura cu voi, oriunde o să vă aflați pe întuneric, pentru ca să ne ajutăm reciproc. Mă mulțumesc și cu un puiuț de găină sau altă orătanie, numai prospătură să fie.

Acestea fiind zise, bufnița și-a luat zborul greoi, ca de pasăre bătrână pe care au început să o lase puterile. Bărbatul și femeia au rămas îngândurați, încercând să înțeleagă sfaturile pe care tocmai le-au primit de la o sălbăticiune.

– Cum adică dacă suntem vrednici și avem răbdare?, întrebă retoric Vasile. Doar nu suntem nelegiuiți și impulsivi, venim de la oraș, unde oamenii sunt amabili și săritori. Slavă cerului că că se vede răsăritul și putem să o luăm din loc.

Sanda nu mai așteptă continuarea retoricii lui Vasile și porni hotărâtă prin iarba care o răcorea cu roua ei fină. Bărbatul nu voia să rămână mai prejos, așa că o urmă fără să pregete, cu gândul că vor găsi curând oameni normali și locuințe obișnuite, în care să poată mânca ceva, aflând și vești care le-ar putea fi de folos. Prima casă care le ieși în cale era una modestă, cu o poartă de lemn învechit și năpădit de buruieni.

– Hai să încercăm aici, pentru a cere găzduire și oarece de-ale gurii, a sugerat femeia. Sătenii săraci sunt de obicei ospitalieri, își împart pâinea cu trecătorii rătăciți, iar îndrumările lor ne-ar prinde bine.

Bărbatul strâmbă din nas, în timp ce ochii îi erau fixați pe o clădire ca un castel, ceva mai departe, dar foarte impresionantă.

– Eu cred că-i mai bine să mergem la vila aceea mare, unde o fi locuind primarul. Acolo putem afla mai multe și vom primi sprijin concret în căutările noastre.

– Ai înnebunit iară, îl mustră nevasta. Îți stă capul numai la proprietăți sofisticate, după cum s-a văzut și când ți-ai cumpărat mașina aceea scumpă. Eu intru aici, orice-ar fi, iar tu te poți duce să bați la porți înalte, cu primejdii pe măsură.

– Hai că nu mai suntem în pădure, draga mea. Ce probleme am putea întâmpina? Dacă nu ne place gazda, ne luăm rămas bun și am plecat, după care ne întâlnim mai încolo și facem schimb de informații.

Era tare încăpățânat omul ei, dar nici Sanda nu se lăsa. Așa că nu l-a mai certat în mijlocul drumului, deși nu se vedea țipenie de om care să-i judece.

– Du-te la castelul acela fandosit, dar dacă nu-ți răspunde nimeni, vino numaidecât aici. Iar dacă ai noroc, ne revedem peste vreo două ceasuri, tot pe drumul ăsta.

Vasile arăta mulțumit de propunere și a pornit hotărât spre măreața clădire, în timp ce Sanda bătea cu nădejde la portița modestei așezări. A durat ceva până a apărut cineva să descuie, după care s-a văzut cu o femeie în vârstă, dar cu ochii vibrând de tinerețe și corpul de agilitate. Era îmbrăcată într-un costum popular ca nou, care-i amintea de cel al lui Păcală, iar vocea i s-a făcut auzită blând, ca o adiere de vânt.

– Intră, draga mea. Te așteptam și ți-am pregătit tot ce ai nevoie.

Musafira a rămas uluită să audă aceste cuvinte, însă și-a găsit prezența de spirit să se prezinte:

– Numele meu este Sanda și nu pricep ce vreți să spuneți.

– Eu sunt Sfânta Vineri și o să-ți explic imediat.

va urma

Satul dintre neguri VIII

Posted on by racoltapetru6

Adi uitase de încercările prin care a trecut și se bucura din toată inima de întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Nu mai conta că se aflau încă în mijlocul pădurii acoperite de ceață, fără vreo idee cum ar putea ieși din ea, era fantastic că și-a găsit sora și niște prieteni uimitori. El, care nu credea până atunci în povești și în minunile pe care le auzise în cuprinsul lor, savura cu intensitate dialogul susținut de cei doi patrupezi. Bianca se arăta foarte încântată de reacția lui și îi lămurea orice nedumerire pe care și-o manifesta.

– Să știi că Maia ne-a vorbit mereu, doar că noi nu eram în stare să pricepem, i-a spus ea cu un aer de persoană avizată.

– Extraordinar! s-a arătat uluit fratele, în timp ce își mângâia prietena blănoasă. Am atâtea să te întreb, draga mea…

– Mai încet cu drăgălășeniile omenești, a intervenit și lupul. Nu uitați că-mi sunteți datori cu o de-aia… dulce, după cum ne-a fost învoiala.

Băiatul și-a amintit de ciocolata pe care o avea, renunțând cu plăcere la ea, numai să-și răsplătească oarecum salvatorul sălbatic.

– Dă-i și partea mea, că are meritul principal în găsirea ta, și-a exprimat Maia generozitatea.

– Ești o fată drăguță, a complimentat-o lupul în timp ce savura pe îndelete desertul. Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim și să vânăm împreună, dacă tot vei găsi găzduire în acest sat.

– Nu știu cât de ocupată o să fiu, dar poate stabilim ceva până ajungem la ivirea zorilor, a răspuns flatată cățelușa. Recunosc că ești un lup de treabă, deși am auzit numai de rău despre voi.

– Avem și noi slăbiciunile noastre, rânji sălbăticiunea. Acum, însă, trebuie să ne despărțim și să mă alătur haitei condusă de Muma Pădurii. Altfel îmi pierd dreptul la ciosvârta de carne cuvenită din vânătoarea celor norocoși. În plus, aș putea fi pedepsit să intru ziua în sat și să vânez de unul singur. E bună bucățica asta de plăcere, dar nu ține mult de foame.

– Și noi cum găsim drumul spre ieșire?, a întrebat cu dezamăgire Bianca.

– Nu-i mare scofală, a ținut să o liniștească jivina. O țineți tot spre nord, orientându-vă după mușchii de pe scoarța copacilor, așa cum am auzit că fac oamenii. Noi avem alte metode, iar mirosul sensibil e cel mai important. Grăbiți-vă să ajungeți înainte de răsăritul soarelui, altfel riscați să vă întâlniți cu parteneri de-ai mei, foarte pofticioși când e vorba de copii ca voi.

– Dar ție cum îți spune, mai întrebă Maia.

– Mi se zice Falcă, a rânjit din nou lupul. Credeam că e evident.

Astfel s-au despărțit de sălbăticiunea binevoitoare, rămânând dezorientați pentru câteva momente. Pentru ea o fi fost ceva normal să creadă că se vor descurca căutând mușchii formați pe copaci, dar întunericul făcea prea dificilă o asemenea metodă. Nici câinele lor nu putea să-și dea seama încotro este cea mai scurtă cale, fiind un loc străin și plin de alte mirosuri necunoscute. Niște bătăi de aripi și câteva sunete le-au atras atenția, ca orice lucru ieșit din comun.

– Buhu-hu-hu, pui de oameni, se auzi o voce groasă.

După clipele de nedumerire și repetarea de două ori a expresiei, Adi a fost cel care s-a învrednicit să-și exprime curiozitatea.

– Cine e acolo și unde te ascunzi?

– Vai da’ orbi mai sunteți voi când e întuneric. Sunt o bufniță și mă aflu chiar în arborele din fața voastră. Vreți să dau o raită, să mă vedeți?

Copiii s-au mai liniștit, în schimb i-a cuprins din nou mirarea.

– Nu e nevoie, doar spune-ne cum să ieșim mai repede din această pădure. Aveam o călăuză, dar ne-a lăsat…

– Bine că ați scăpat de lup, deși nu știu cum ați reușit fără să vă facă rău. Am văzut că i-ați dat ceva bun, dar tot mă mir că s-a ținut de cuvânt. Pot să vă ajut eu în continuare, dar cu ce mă aleg?

Bianca și Adi au dat din umeri, conștienți că nu mai au nimic de oferit, în timp ce Maia a preluat funcția de negociator.

– Și ce ți-ai dori de la doi copii rătăciți, pasăre profitoare? Voi nu sunteți obișnuite să faceți fapte bune, așa cum se întâmplă printre oameni?

– Lasă vrăjeala, câine alintat. Ar trebui să știți că totul se plătește, chiar dacă nu pare la prima vedere. M-aș mulțumi cu un șoricel fraged, că sunt bătrână, m-a cam lăsat vederea și e tot mai greu să pun ghearele pe o asemenea delicatesă. Poate aveți vreunul prin buzunare, omuleților.

– Câh, ce scârboșenie!, se oțărî fetița. Cum să purtăm așa ceva în buzunare?! Nu mai avem nimic de mâncare, dar dacă ne arăți drumul, promit că nu o să-ți rămânem datori. Precis că Bunicul are ceva bun pentru tine… și noi ne ținem întotdeauna de cuvânt.

A urmat o liniște ceva mai lungă, care i-a făcut pe cei trei rătăciți să creadă că pasărea nu era interesată de promisiunea lor, dar răspunsul a venit în cele din urmă.

– Bineee… o să risc de data asta, dar dacă îmi înșelați încrederea o să mă auziți noaptea cum vă blestem casa și familia. Și puteți fi siguri că urgiile mele se împlinesc, deci nu vă jucați cu mine. Sunteți de acord?

– Sigur că da, au răspuns într-un glas frații, convinși că va fi ușor să o răsplătească.

– Eu voi zbura sub clar de lună către cea mai apropiată intrare în sat, iar voi nu trebuie decât să-mi urmați direcția. Nu vă fie teamă, voi fi cu ochii pe voi și atentă la orice posibilă amenințare. Oricum, nu sunteți așa de mici precum șoriceii.

O pasăre de dimensiuni apreciabile și-a luat zborul de pe o ramură alăturată și s-a înălțat în înaltul cerului, pentru a fi luminată de strălucirea astrului nopții, singurul care putea penetra întrucâtva omniprezenta negură. Plutea încet în aceeași direcție, iar cei trei rătăcitori îi foloseau orientarea ca pe o busolă vie. Cu ochii spre cer, uneori se împiedicau sau se încurcau în vreun tufiș, dar își reveneau imediat și își regăseau calea alături unul de altul. Se grăbeau pe cât se putea, de frică să nu-și piardă noua călăuză sau să fie ajunși din urmă de lupii care-și făceau din nou auzite urletele. Au avut noroc și s-au văzut ieșind din pâcla cea întunecată, înainte de răsăritul soarelui. Acum, puteau vedea și stelele, parcă întâmpinându-le eliberarea din ghearele pădurii plină de neprevăzut. Mai aveau de coborât doar o colină lină pentru a intra în satul ce dormea încă, așa că n-au socotit de cuviință să intre în el pe întuneric. S-au așezat pe iarbă, privind cum bufnița se rotea tot mai aproape de pământ, până a aterizat pe cel mai apropiat pom.

– După cum vedeți, mi-am făcut treaba, iar voi ați ajuns cu bine unde ați vrut, le-a transmis ea de sus. De-acum e rândul vostru să vă achitați de datorie, însă nu v-aș sfătui să întârziați prea mult. Eu vă doresc mult noroc, că o să aveți nevoie, mai ales că sunteți tineri și fără experiență.

– O să fie bine când o să ajungă și părinții noștri, a răspuns cu încredere fetița. Dar și mai bine ar fi dacă le-ai lua urma și i-ai ajuta să ne găsească.

– Răsplata noastră ar fi și mai mare, o asigură Adi.

– Încă o promisiune în care trebuie să cred, s-a auzit glasul păsării. O să văd ce pot face.

S-a auzit un fâlfâit greoi și călăuza lor a început să se înalțe iar spre cer, pierzându-se în negura cu care era obișnuită.

Satul dintre neguri VII

Posted on by racoltapetru6

Sunt unii oameni care și-au reglat creierul să se trezească din somn la o anumită oră, cu doar câteva minute diferență. Păcală făcea parte dintre aceștia, reușind să se deștepte oricât de obosit ar fi fost sau de adânc ar fi dormit. Evident că și-a format acest instinct de-a lungul timpului, dormind bine și de data asta, până când ceasul interior i-a transmis că a venit timpul să treacă prin pâcla care-l despărțea de satul de dincolo. Dar nu se ridică brusc pe orizontală, ci mai întâi se întinse de-i trosneau oasele, rememoră ce s-a întâmplat în ziua trecută, apoi privi la lună și la achiziția strălucitoare de pe mână. De-abia apoi se săltă pe picioare, aruncând o privire mulțumită în jur și pregătindu-se sufletește pentru misiunea nocturnă. Mulțumirea i-a dispărut de pe chip când a observat că doar Vasile și Sanda erau alături, adânciți în lumea viselor.Tânărul avea, totuși, o fire liniștită, din care niciun eveniment nu putea să-l scoată și să-i provoace îngrijorări insurmontabile. Ticlui imediat în minte cum să-i abordeze pe cei doi soți, după care a procedat la scularea lor, cu blândețe și cu un surâs scos în evidență de astrul nopții.

– Ce… e dimineață?, a răspuns întâi bărbatul, făcând un efort să-și amintească unde este.

– Este, pentru noi. Poți să o trezești și pe domniță, că-i timpul să plecăm, a venit îndemnul, odată cu lămurirea.

– Sando, scoală că-i miezul nopții, a strigat Vasile, scuturând-o binișor, să fie sigur că nu-i nevoie de altă încercare.

Femeia s-a dezmeticit imediat și a privit în jur, căutând reperele pe care le-a lăsat de cu seară. Tocmai cele mai importante dintre ele lipseau, iar asta i-a sărit în ochi imediat.

– Unde sunt copiii?, a exclamat ea ca un trăsnet menit să-i lovească pe ceilalți doi.

Doar ei erau sus înaintea ei, deci trebuiau să vină cu explicații. Spaima s-a transmis imediat și la Vasile, care, după ce se ridică în picioare și cercetă cu privirea împrejurimile, își îndreptă nedumerirea către cel care l-a trezit.

– Chiar așa, unde sunt Bianca și Adi?!

Păcală adoptă o atitudine calmă, încercând să le transmită încrederea că dispariția copiilor nu e ceva grav, ci doar o schimbare de plan.

– Acum am observat și eu că lipsesc, probabil nu au avut somn și curiozitatea i-a mânat înaintea noastră. Toată admirația în ce-i privește, înseamnă că le-ați insuflat curajul și setea de cunoaștere. Nu vă faceți griji, că-i ajungem noi din urmă, pădurea are și spirite binefăcătoare, iar ei sunt descurcăreți.

– Pe ce lume trăiești tu, omule!? Ieri ne-ai spus că în ceața aceea au pierit mulți oameni care nu știau drumul și secretele ei, iar acum vrei să te cred că niște copii or să scape nevătămați. Numai tu ești de vină și ar trebui să-ți scot ochii după câte minciuni ne-ai îndrugat. Nici nu poți să-ți dai seama prin ce trece o mamă, dacă nu ai avut copii ca să înțelegi pe pielea ta.

Păcală se simți ofensat, dar continuă pe același ton.

– E drept că nu am copii și nici familie, dar asta nu înseamnă că-s lipsit de sentimente. Poate chiar din această cauză țin la unii oameni ca la frați, la bătrâni ca la părinți sau bunici și la toți copiii ca și cum ar fi ai mei. I-aș îmbrățișa pe toți dacă nu ar părea ciudat și aș face orice să-i feresc de necazuri. Pentru că, așa cum sunt unii părinți denaturați, care nu au dragoste naturală pentru ei, există și oameni care nu au parte de această binecuvântare, dar pot fi la fel de iubitori ca și cum ar fi sânge din sângele lor. Ar fi bine ca, în loc de acuzații, să pornim cât mai repede pe urmele tinerilor. Cred că știu calea pe care ar fi putut-o urma, iar câinele o să-i apare de jivinele ivite pe parcurs.

Încă o morală pe care familia Chindriș a trebuit să o înghită din partea acestui tânăr la făptură, dar cu înțelepciunea unui bătrân. Era nevoie, într-adevăr, de acțiune cât mai urgentă și bine planificată.

– Mergem numaidecât, a mai intervenit femeia cu ochii în lacrimi, dar nu legați cu funia, doar nu suntem copii să ne rătăcim unul de altul. Pășim aproape în urma ta și ar fi bine să nimerești drumul cel bun, altfel nu scapi de mine până nu-mi văd copiii nevătămați.

Nu mai era loc de teamă, gândurile celor trei fiind acaparate de grija față de micuții rătăciți și nerăbdarea de a-i găsi înainte să li se întâmple ceva. Păcală îi ghida pe drumul bătut de atâtea ori, transmițându-le impresia că știe precis pe unde ar fi luat-o Bianca și Adi, dar în realitate posibilitățile erau nenumărate și se baza mai mult pe noroc. Imediat după el pășea Vasile, urmat la fel de aproape de Sanda, cea mai îngrijorată dintre toți.

Nu se mai auzea niciun urlet de lup, iar celelalte zgomote pe care le percepeau, mai degrabă îi motivau să se grăbească decât să șovăie. Doar ceva mai târziu, când le-a ajuns la urechi un clinchet ca de clopoței și niște voci tinere, s-au oprit puțin să-și dea seama de unde vin și despre ce poate fi vorba. Păcală le-a făcut semn să păstreze tăcerea, iar femeia privea în jur, intrigată. Putea fi vocea Biancăi, a lui Adi? Sau un semn prin care erau îndrumați către ei? Au rămas un moment să-l asculte mai bine, iar când să pornească mai departe, Vasile dispăruse pe nesimțite.

Adevărul e că bărbatul n-a mai avut răbdare și s-a precipitat de unul singur spre locul de unde se auzeau sunetele acelea misterioase. Luându-se după ele, nu a durat mult și pașii l-au dus într-un luminiș feeric, unde luna învingea pe deplin negura și își dubla strălucirea oglindindu-se într-un iaz limpede precum cristalul. Dar spectacolul cu adevărat mirific se desfășura pe malul ochiului de apă, unde șapte fete tinere și îmbrăcate doar în văluri transparente dansau într-o horă amețitoare și cântau cu voci irezistibile.

Suntem fecioare
nemuritoare,
cine ne vede,
capul și-l pierde.

Corpul lor perfect, cu nuri care te vrăjeau pe loc, cu părul lung și răsfirat de o adiere imperceptibilă, l-a făcut pe Vasile să rămână înmărmurit, dar cu toate simțurile de bărbat excitate la maxim. Numai când fecioarele s-au oprit pentru câteva clipe din plutirea lor, încetând astfel și sunetul clopoțeilor legați la picioare, omul s-a mișcat puțin și o crenguță s-a rupt sub piciorul lui. Suficient ca personajele fermecătoare să-l depisteze și să dispară ca un fum alb, trecând pe lângă el și risipindu-se printre arbori.

Partenerii l-au găsit zăcând fără cunoștință, dar cu fața luminată ca de o revelație minunată. Sanda era speriată și îl întreba întruna ce a pățit și de ce nu răspunde, însă Păcală a venit cu o explicație.

– E doar adormit, pentru că a văzut ce nu trebuia. Lasă-l un timp și o să-și revină aproape complet, dacă nu cumva o să rămână orb pentru totdeauna.

– Orb?!, a întrebat femeia speriată. Dar ce putea să vadă?

– Acesta e Iazul Ielelor. Nimeni nu scapă dacă se apropie să le pângărească privindu-le când se adună și dansează. Se pare că noaptea asta a fost cea hărăzită, iar Vasile nu și-a putut înfrâna curiozitatea.

– Ei las că-i arăt eu curiozitate!, s-a enervat Sanda și a început să-l pălmuiască. Iele îți trebuie ție, om însurat și cu copii?

Palmele au avut efect și Vasile a deschis ochii, păstrând însă același surâs pe chip. S-a uitat la ei mirat și, după ce s-a ridicat, a explicat inocent:

– Nu știu cum am adormit, dar am avut un vis tare frumos! Se făcea că…

– Nu se făcea că ai primit niște palme?, l-a întrebat nevasta. Bine că n-ai rămas orb, că te lăsam aici, printre mândrele pe care le-ai admirat în ”visul” acela.

– Dar de unde știi…?

– Lasă vorba și hai la drum, că n-avem vreme de prostii, a primit el replica.

Și astfel au pornit mai departe, cu speranța că își vor găsi curând copiii și vor ieși cu bine din pădurea plină de surprize incredibile.

Satul dintre neguri VI

Posted on by racoltapetru6

Pădurea părea și mai întunecată ca atunci când au făcut primul pas prin ea, deci cu atât mai înfricoșătoare. Luna nu prea reușea să-și reverse lumina printre ramurile arborilor, iar Adi se orienta mai mult după sunetele sinistre pe care le percepea. Dacă auzea un urlet de lup sau un fâlfâit de aripi rău prevestitoare, o lua imediat în direcția opusă, către o zonă iluzorie a liniștii și siguranței. A durat un timp destul de îndelungat până și-a dat seama că nu mai percepea de mult nicio șoaptă sau alt semn venit din spatele lui, acolo unde o știa pe Bianca, urmărindu-l îndeaproape. Degeaba s-a uitat în jur și i-a șoptit numele, răspunsul ei nu mai venea, iar asta l-a făcut să-și piardă ultima rezervă de curaj.

S-ar fi întors în fugă de unde au plecat, dar nu mai știa în ce direcție să o ia. Poate că surioara lui fricoasă a renunțat la timp, găsind drumul înapoi, dar tot atât de probabil era ca și ea să se fi rătăcit în blestemata asta de pădure, cu o ceață malefică. Parcă și copacii complotau împotriva lui, bolborosind între ei din scorburile ca niște guri mari sau șușotind printre ramurile care-l urmăreau din înălțime ca pe un cobai rătăcit într-un labirint complex. Până și pământul pe care călca îi punea piedici, prin denivelări sau crenguțe menite să-l împiedice, să-l irite și să-l rănească, dacă nu era atent. Dar cel mai mult îl înfiora urletul ascuțit al lupilor, tot mai prelung și mai apropiat. Trebuia să fugă, nu era timp de pierdut, altfel ajungeau la el și îl vor sfârteca precum pe un miel.

Panica l-a făcut să treacă peste orice rațiune și să o ia bezmetic la fugă, uitând de orice precauție și călcând haotic pe unde îl mâna instinctul. Ramurile îi zdreleau fruntea și mâinile, cioturi și crengi uscate i se agățau de picioare, provocându-i căderi repetate, din care se ridica în pripă și își continua goana bezmetică. Până când a ajuns la marea prăbușire, ca într-un mormânt pregătit să-l înghită pentru totdeauna. A rămas așa o bună bucată de timp, trăgându-și sufletul și încercând să-și dea seama dacă își poate mișca toate membrele. Noroc că pământul era moale, ca o zăpadă neagră și pufoasă care i-a atenuat căderea și l-a răcorit, redându-i capacitatea de gândire. Nu putea să vadă decât un ciob de lumină deasupra lui, așa că se bază mai mult pe pipăit.

Prima constatare a fost menită să-i provoace repulsie, chiar greață, când a realizat că lângă el se afla stârvul putrezit al unui animal de mărimea unui câine sau… lup. Groapa putea fi o capcană făcută tocmai pentru a prinde astfel de vânat, din care nu-l putea scoate decât cel care știa de ea. Degeaba se chinuia să se cațere pe peretele înalt de vreo doi metri, era prea sfărâmicios ca să-l susțină. Ar fi putut aștepta ajutor, cu speranța că vânătorul o să-și verifice curând cursa săpată, dar și-a amintit de mortăciunea de lângă el și groaza l-a cuprins din nou. Atunci, a început să strige în neștire după ajutor, poate va fi auzit de cineva: un străin, Bianca, Maia sau părinții de care îi era deja dor cum nu îi mai fusese vreodată.

Le-a strigat numele tuturor, chiar și al lui Păcală, până a obosit și a început să plângă cu lacrimi dese și fierbinți. Măcar ele erau calde și îi spălau fața pe care și-o simțea murdară de pământ. Tăcerea durerii i-a permis să perceapă o voce stranie care venea de deasupra.

– De ce plângi, copile?

Poate era doar o halucinație, și-a zis el, doar că întrebarea se repeta cu obstinație, mai clară.

– Hei, mă aude cineva?, a răspuns el cu o rază nouă de speranță. Am picat în groapa asta și nu pot ieși.

– Aha!, se auzi în continuare vocea groasă. Și cum te numești tu, copile?

– Eu sunt Adi, strigă cu și mai multă nădejde băiatul. Mă ajuți să ies?

– Sigur că te pot ajuta, dar mai întâi trebuie să-mi spui ce cauți tu în această pădure, veni clarificarea de sus.

– Păi, am vrut să ajung în satul de dincolo, dar m-am rătăcit.

– Ai pornit tu, de unul singur, într-o călătorie atât de periculoasă?

– Sigur că da, doar sunt băiat mare și curajos.

– Îmi pare rău, dar nu te pot ajuta cu nimic dacă nu-mi spui adevărul, se auzi vocea dezamăgită.

– Cum așa?, se miră Adi. Ce contează cum am ajuns aici? Scoate-mă și îți voi spune tot ce vrei.

– Numai adevărul te poate ajuta. Dacă vrei să ieși, trebuie ca mai întâi să fii sincer cu tine și cu mine.

– Ok, se înduplecă copilul. Am venit cu părinții, dar am profitat că dorm și le-am luat-o înainte. Recunosc că am greșit. Așa îți convine?

– Tot nu e suficient, dacă vrei cu adevărat să ieși de acolo. Altfel or să ajungă lupii aici și vor sări la tine să te rupă în bucăți.

Plânsul lui Adi se înteți la auzul celor ce îl așteptau, dar mai cu seamă pentru spovedania prin care trebuia să-și câștige libertatea. Era prea mândru din fire să-și recunoască greșelile, considerând acest gest o dovadă de slăbiciune, o rușine pentru cel care ajunge să o facă. Băieții tari ca el au întotdeauna dreptate și niciodată nu trebuie să arate păreri de rău pentru ce au făcut, ca să nu-i macine regretele și să ezite în viitoarele încercări. Dar acum, viața îi depindea de acel Adevăr pe care-l modela după plac și îl credea supus dorințelor sale. De data asta trebuia să se analizeze obiectiv și să scoată din conștiință ceea ce părea atât de ascuns, încât nimeni nu putea ajunge la el. Și nici măcar nu știa cine îi pretinde acest supliciu, însă își dădea seama că n-are de ales și începu să se descarce printre sughițuri.

– E drept că am o soră mai mică, de șapte ani, pe care am încurajat-o să intre cu mine în ceața asta deasă. Am vrut să-i arăt cât sunt de neînfricat, doar am cu trei ani mai mult. E adevărat că nu i-am purtat de grijă, tocmai pentru că-mi era și mie teamă, iar ea s-o fi rătăcit ca și mine. Îmi pare tare rău, căci o iubesc cum nu mi-am dat seama până acum. Întinde-mi un băț să mă prind de el și să ies pentru a o căuta și a-mi cere iertare îndeaproape. Sunt sigur că ești un om bun dacă m-ai ascultat și îți promit că-ți voi fi recunoscător mereu…

Vocea i s-a stins prin ultimele cuvinte, izvorul de lacrimi i-a secat, iar tăcerea s-a așternut la loc, ca și cum ea ar fi fost răspunsul. Băiețelul se credea părăsit și de vocea aceea care-l interogase atât de profund, când se simți atins pe umăr de o ramură care coborâse nevăzută până la el. Deodată a prins speranțe noi și s-a agățat cu toată forța de acea legătură cu suprafața, proptindu-se totodată cu picioarele de pământul lateral. Ramura nu a cedat, ba parcă îl trăgea și ea spre gura gropii, astfel că nu a durat mult și s-a văzut ieșit din capcana mortală. Acolo, deasupra, nu exista nicio ființă care să-l întâmpine și căreia să-i adreseze mulțumiri. Până și ramura de care se agățase devenise mai scurtă, pierzându-se printre celelalte pe care le avea arborele din apropiere. Doar nu cumva…!? Era imposibil, dar tot îi venea să îmbrățișeze copacul acela bătrân și ciudat.

N-a avut ocazia să-și ducă gândul până la capăt, căci un lup mare și fioros a apărut de după trunchiul lui. Trupul i-a înghețat de spaimă și poate ar fi leșinat pe loc dacă nu se auzea glasul cunoscut al Biancăi:

– Nu te teme, frățioare, că lupul ăsta ne-a ajutat să te găsim.

Era surioara lui dragă, care s-a ivit alături de Maia și l-a făcut să se simtă mai bucuros ca niciodată. S-au îmbrățișat cu multă dragoste, vorbind toți trei despre pățaniile prin care au trecut și jurându-și că nu se vor mai despărți vreodată.

Satul dintre neguri V

Posted on by racoltapetru6

continuare

Vrând-nevrând, părinții au adormit buștean, afectați de drumul greu și încordarea la care au fost supuși de-a lungul lui. Păcală a început să sforăie puternic, fără nicio grijă, de parcă ar dormi în patul lui comod, deși nu avea sub el decât iarbă, iar în loc de pernă, o piatră. Pe Bianca o încercau prea multe emoții pentru a putea închide ochii, mai ales după ce a început să audă urletele prelungi ale lupilor. Îi era frică, iar gândul că în miezul nopții va trebui să înfrunte un teritoriu stăpânit de jivine necruțătoare o ținea încordată.

– Buhuhuuuu!, auzi ea la ureche șoapta sinistră a fratelui său. Te-ai speriat, fricoaso!

Se speriase cu adevărat, dar nu voia să-i dea satisfacție băiatului încrezut și lăudăros. Mereu o tachina și o considera prostuță, iar acum voia să se arate viteaz în fața ei și a celorlalți.

– Prostule, nu m-am speriat deloc, a răspuns ea cu un curaj suficient de convingător. Abia aștept să intrăm în pădure și să descopăr animale interesante, cum numai în poze am văzut.

– Haaa-ha, ce interesanți o să ți se pară urșii și lupii când te vor mușca de gât, o înfricoșă mai departe Adi.

De fapt și lui îi era la fel de frică, dar încerca să-și insufle curaj printr-un transfer răutăcios de temeri. Poate spera că sora lui va claca și îi va împiedica pe părinți să continue această călătorie, devenită primejdioasă. Nicidecum nu ar fi vrut să fie el acela care dă înapoi, mai ales înaintea surorii lui, care în mod sigur îl credea neînfricat.

– Lupii or să fie în pauza de masă, iar urșii nu ne atacă dacă nu-i provocăm, a răspuns cu o urmă de ezitare fetița.

– Tu crezi ce zice Păcală?, ripostă cu mirare fratele. Hellooo…, de aceea are numele ăsta, pentru că umblă cu păcăleli. Poate ne duce tocmai în mijlocul haitei și scapă de noi, cum o fi făcut și cu bunicul. Astfel va rămâne cu mașina, așa cum a rămas cu ceasul de aur.

– Minți, ca de obicei, se supără Bianca. El nu-i păcălește decât pe oamenii răi, așa cum scrie și în poveste.

– Nu mint, dar eu nu mai cred în povești pentru copii mici, ca tine. Fii sinceră și recunoaște că ți-e frică, de aceea nu poți să adormi.

– Nu-i adevărat! Ce trebuie să fac ca să-ți demonstrez curajul? Poate ție îți e teamă să intri în pădure.

– Mie?! Sunt în stare să merg chiar acum, fără nicio reținere. Întrebarea este dacă poți veni și tu cu mine.

Fetița se ridică în fund și privi spre întunecimea scoasă în evidență de lună. Inima îi bătea mai tare ca niciodată, însă era vorba de un examen pe care trebuia să-l treacă neapărat, să-i închidă gura fratelui cel încrezut. La urma urmei, nu-l credea nici pe el în stare să înfrunte pericolul, poate doar câțiva pași, după care s-ar fi întors la locul lui.

– Sigur că pot, iar asta o să vezi când vrei tu să încercăm, a spus ea cu speranța că testul va înceta curând.

– Mergem acum, dar ai grijă să nu-i trezești pe somnoroși, veni aproape imediat răspunsul lui Adi. Haide încet după mine și vezi să nu te piși pe tine de frică.

Asta era culmea batjocurii pentru Bianca. Sări instinctiv în picioare, uitând de orice alte emoții, dornică neapărat să arate că poate face față provocării. Doar Maia a simțit că se întâmplă ceva important, ceea ce o determină să se ia după prietenii ei. Adi a parcurs repede distanța până la ceața densă, unde a așteptat-o pe Bianca cu câinele. Văzând că sora lui a ajuns în aceeași poziție, decise că-i nevoie să o supună testului cel mare, așa că făcu primii pași prin pâcla lacomă să-i înghită. Fata nu s-a lăsat mai prejos, urmându-l îndeaproape, deși simțea că merge pe un drum al pierzaniei. Așa au continuat să înainteze câte puțin, fiecare sperând să-l audă pe celălalt că e destul și ar fi bine să se întoarcă. Dar ambiția era o moștenire de familie pentru ei, o calitate în multe situații și un nărav afurisit în altele.

Urletele lupilor, buhăitul bufnițelor și alte zgomote înspăimântătoare îi făceau să tresară și aproape să fugă înapoi, dar gândul la rușinea pe care ar fi trebuit să o îndure toată viața îi determina să reziste. Își puneau speranța în Maia, doar era o cățea mare și în putere să se lupte chiar și cu un urs, deși se dovedise un animal blând, care a fost pus la punct și de motanul Pufi. Poate acel motan ar fi fost un sprijin mai bun, doar că pisicile te pot lăsa baltă când ți-e lumea mai dragă. Preocupați de asemenea griji, niciunul din copii nu și-a dat seama când s-au pierdut unul de altul. Bianca mai avea alături câinele, dar Adi nu se mai vedea și nici vreun sunet al pașilor lui nu se mai auzea. L-a chemat în șoaptă, apoi cu glas mai îndrăzneț și, în cele din urmă, i-a strigat numele, dar nu-i răspundeau decât sunete sinistre, pe care nu le putea înțelege. Poate l-a răzbit frica și s-a întors, s-a gândit Bianca, iar această posibilitate îi dădea motivația să facă la fel. Prea târziu, însă, pentru că în fața ei a apărut ca din pământ un lup mare și fioros, cu ochii strălucind în lumina lunii.

– Ia te uite ce avem noi aicea, s-a auzit miraculos din botul lui, dotat cu dinți ca niște cuțite.

Fetița se sprijini de Maia, înspăimântată de moarte și și uimită, totodată, de cuvintele venite din partea unui animal. Cel din urmă sentiment îi învinse oarecum teama și-i transmise curajul de a răspunde.

– Tu ai vorbit!? Dar ești un lup…

– Și tu ești un pui de om cu carne fragedă, o pradă tocmai bună de împărțit cu haita mea.

Bianca prinse curaj, văzând că are portița comunicării cu o jivină, cât o fi ea de lacomă.

– N-am întâlnit încă lupi care să vorbească.

– Toate animalele vorbesc, ca și potaia de lângă tine, însă oamenii nu-s învățați să le asculte. Ce căutați voi în pădurea mea?

– Am plecat cu fratele meu în căutarea Bunicului, dar ne-am rătăcit. Poate s-a întors la părinții noștri sau a luat-o pe altă cale.

– Ahaa, deci sunteți două prospături și o potaie la fel de gustoasă. Ce noroc pe mine!

Fetița știa că-i era viața în joc, așa că trebuia să o apere cu toate argumentele care-i veneau în minte.

– O cheamă Maia și e un prieten foarte curajos, îl avertiză ea pe lup. Te poate învinge oricând, pentru că a mâncat ciocolată și are puteri pe care nici nu le bănuiești.

– Ciocolată?!, se miră jivina. Nu am gustat niciodată, dar am auzit că e bună.

Copila scoase din buzunărelul rochiei o tabletă ademenitoare și o arătă, promițând:

– Dacă ne lași să trecem, îți dau și ție din această bucată. Mama îmi spune să am mereu la mine și să gust din ea când sunt supărată. De fiecare dată mă face fericită și neînfricată.

– Să iau ciocolata sau să mă lupt pentru carne?, se întrebă lupul cu glas tare. Chiar ești priceput în lupte, câine păzitor de oameni?

– Încearcă numai… și vei vedea pe blana ta, se făcu auzită Maia.

– Și tu vorbești acum!?, întrebă uluită Bianca.

– Cum de mă înțelegi, de data asta!?, ripostă tot cu mirare câinele. Dă-mi mie ciocolata și-l fugăresc pe acest prădător necioplit.

Ca să fie convingător, își arătă și el colții bine întreținuți. A fost suficient ca prădătorul să se decidă:

– Accept ciocolata aceea magică, dar să nu spuneți nimănui de afacerea noastră.

– Trebuie să o împărțim în trei, l-a atenționat fetița. Așa se face pentru ca să aibă efect mai mare.

A desfăcut delicatesa și au savurat fiecare câte o bucățică de fericire, după care gândurile lor au fost mult mai bune.

– A fost o gustare minunată, a recunoscut lupul în timp ce se lingea pe bot. Păcat că s-a terminat atât de repede.

– Nu-ți face griji, că o să mai primești dacă ne conduci la Bunicul sau la părinți.

– Precis nu-i vorba de bunică?… Căreia trebuia să-i duci un coșuleț cu mâncare.

– Nu, e bunic… dar stai așa. Dacă l-am întâlnit pe Păcală, iar el ne-a vorbit de Muma Pădurii, tu ai putea fi lupul cel rău din Scufița Roșie!?

– Ce tot vorbești acolo? Nu am auzit de nicio scufiță. Hotărăște-te odată: vrei să-ți găsești Bunicul, părinții sau fratele?

Satul dintre neguri V

Posted on by racoltapetru6

Priveau ca hipnotizați spre acel fenomen extrem, pe care cu indulgență l-ar fi putut numi ceață, mai ales că era așternută ca o pătură delimitată exact, fără ca grosimea ei să crească gradat, așa cum se întâmplă în mod normal. De parcă ar avea o graniță bine trasată pe care o respecta perfect, transmițând un avertisment celor care au ajuns aici: ”ferește-te, străine, că de aici intri într-un tărâm periculos!”. Pentru prima oară după ce au pornit în această călătorie, Maia și-a arătat calitățile de paznic al familiei, printr-un lătrat insistent și prelungit îndreptat spre pericole numai de ea simțite. A fost nevoie ca Adi și Bianca să o liniștească prin chemări repetate și mângâierile cu care era alintată de obicei. Vasile a socotit de cuviință să reacționeze mai pragmatic, ignorând pe cât putea emoțiile care-l încercau.

– Durează mult ceața asta?, că se apropie asfințitul.

Tânărul ghid îi privi cu o oarecare compasiune, înainte de a le divulga adevărul.

– Asta nu-i ceea ce pare la prima vedere și nici nu dispare vreodată. Este ultimul și cel mai dificil obstacol pe care trebuie să-l trecem pentru a ajunge în sat. Încă vă puteți răzgândi, iar eu sunt dispus să vă ajut la întoarcere.

– Ești un om tare… alunecos, ca să nu spun mai mult, i-a spus-o Sanda în față. Ne-ai promis că drumul nu-i periculos, dar aproape că ne-am prăbușit în prăpastie, iar acum ne înfricoșezi cu o încercare și mai grea.

– Eu am spus doar că nu e cazul să vă speriați, atâta vreme cât sunteți cu mine. Foarte periculos este pentru cei care se aventurează pe pielea lor, aproape toți dispărând fără urmă în această centură de apărare împotriva intrușilor.

Curiozitatea celor patru excursioniști de ocazie a învins teama, iar femeia se arătă hotărâtă să afle tot adevărul ascuns de această persoană misterioasă.

– Dar cine ești dumneata, că umbli de unul singur pe acest drum, inclusiv prin negura plină de primejdii pentru alții?

Țăranul izbucni iar într-un râs generos, iritându-i pe cei mari și înveselindu-i pe cei mici.

– Dați-mi voie să mă prezint încă o dată: numele meu e Păcală și locuiesc în satul ăsta de peste un veac.

Soții Chindriș îl priveau ca pe un țăcănit, Adi zâmbea neîncrezător, iar Bianca izbucni:

– V-am spus eu că-i Păcală, dar nimeni nu a vrut să mă creadă.

Sanda își dădea seama că toate necunoscutele trebuiau lămurite, altfel nu puteau să-și riște în continuare viețile. Și erau multe întrebări de pus, adunate de-a lungul drumului și stârnite acum de afirmațiile celui care se dădea personaj de poveste.

– Să zicem că te cheamă Păcală, după cum te-o fi botezat cineva, continuă femeia să-l descoase. Cum poți doar tu să treci prin această negură, pentru a ajunge mereu teafăr acolo unde trăiesc mai mulți săteni izolați?

– Bună întrebare, doamnă de la oraș, a răspuns cu mândrie tânărul. Dar ai uitat iarăși cum mă cheamă, altfel realizai că pot păcăli orice graniță care mi se impune. Mi-a trebuit ceva vreme până mi-am dat seama cum să fentez piedicile, dar în cele din urmă am reușit. Cu timpul s-a aflat, iar unii dintre mai-marii satului au vrut să mă expulzeze din comunitate. Însă i-am convins că e spre binele lor să existe un curier între lumea lor și cea dinafară. De atunci le aduc câte un lucru de care au nevoie și ultimele știri despre oamenii pe care i-au cunoscut îndeaproape cândva.

Sanda a rămas cu gura căscată la propriu, astfel că Vasile avea ocazia să-și exprime o nedumerire.

– Și ”mai-marii” aceia știu că tu introduci în localitate și alte persoane, ca un traficant?

A fost o afirmație care l-a deranjat evident pe Păcală, provocându-l la o replică vehementă.

– Să vă fie limpede: eu nu sunt traficant de persoane și nici de mărfuri, ci mai degrabă un mijlocitor între cele două lumi, total diferite. Am salvat multe vieți, prin sfaturi și ajutor atunci când se aventurau prin acest loc necunoscut, ușurând trecerea doar acelor care merită cu adevărat, fără să regrete sau să dăuneze modului de a fi a personajelor care trăiesc în acest sat unic. Am eu un fler prin a-i alege, dar recunosc că-i pentru prima dată când călăuzesc o familie întreagă. Mă acuzați fără să știți cu adevărat despre ce-i vorba, la fel cum aș putea să vă învinuiesc și eu pe voi. Pentru că sunteți doi oameni mai ”ciudați” ca mine, din moment ce nu v-ați vizitat bunicul niciodată, dar acum sunteți în stare să treceți peste munți și văi pentru a-l întâlni. O fac mai mult pentru acești copii frumoși, care merită să-l cunoască pe bătrân și să-i asculte poveștile pline de învățăminte. Un copil care nu are parte de bunici e un suflețel neîmplinit, fără o parte importantă din amintirile care-i pot influența benefic viața care îl așteaptă și îl pune la încercare. M-a impresionat plăcut și câinele vostru inteligent și afectuos, mi-am dat seama fiindcă nu a lătrat niciodată la mine și s-a dovedit curajos în drumul greu pe care l-am parcurs. Aici a simțit că în etapa viitoare e nevoie de sprijinul lui și a arătat-o printr-un avertisment firesc, așa cum face un necuvântător credincios și precaut.

Morala ținută de tânărul însoțitor i-a luat prin surprindere pe cei doi adulți, în schimb le-a plăcut celorlalți. Până și cățeaua dădea semne că a înțeles, apropiindu-se de el și privindu-l cu ochi prietenoși. Sanda nu putea, totuși, să fie de acord cu o caracterizare venită din partea unui om care-i cunoștea de mult prea puțină vreme, de aceea socoti că-i cazul să-l pună la punct.

– Ia te uite unde era psihologul, a spus ea cu sarcasm. Apelezi la atac, pentru a-ți apăra năravurile și a te etala ca un binefăcător pentru oamenii rătăcitori. Nu cred că-i cazul să continuăm această polemică, mai ales că avem nevoie de calm dacă e nevoie să trecem prin cel mai greu test. Ar fi momentul să ne explici când și cum e mai bine să intrăm în această nebuloasă, că suntem epuizați, mai ales copiii pentru care zici că faci acest gest generos. Cred că ar fi bine să pornim până nu apune soarele.

– Nicidecum, domniță, a venit prompt răspunsul. Singura breșă de timp este pe la miezul nopții, când lupii sunt chemați de Muma Pădurii pentru a-i număra, a-i alinta și a face împărțirea prăzii făcute de haită.

– Muma Pădurii e încă o fabulație cu care vrei să ne sperii?, întrebă Vasile. Doar nu suntem copii cu toți.

– Credeți ce vreți, dar eu aș zice să uitați toate concepțiile pe care le-ați acumulat ca adulți. V-am spus că intrăm într-o lume pe care voi o considerați fantastică, așa că vă sfătuiesc să fiți deschiși la orice surpriză. Încercați să vă puneți în mintea fiicei voastre și astfel veți înțelege mai bine.

– Bine, bine, lasă poveștile și explică-ne cum o să ne descurcăm prin întunericul nopții și mai ales prin negura aia blestemată, se oțărî Sanda. Aveam o lanternă puternică în bagaje, dar ai avut tu grijă să rămânem și fără ea.

– Lumina artificială nu ar avea niciun efect, dar cea a lunii ne poate fi de ajutor, îi lămuri Păcală. Mai important este să rămânem legați cu funia și să mă urmați îndeaproape, în afară de Maia, care ne poate depista după miros. Mai sunt câteva ore până vom porni, timp în care ne-ar prinde bine să mâncăm câte ceva și să doarmă cine poate.

Din fericire, mai aveau câteva sandvișuri într-unul din bagajele mici pe care îl cărase Vasile, suficient cât să le astâmpere foamea, diminuată oricum de grijile unui drum de toată groaza.

va urma

Satul dintre neguri IV

Posted on by racoltapetru6

continuare

”Porumbelul” i-a ieșit pe gură fără să gândească, și imediat a simțit o gheară care-i strângea inima. Vasile iubea mult mașina aceea roșie, visul lui de ani de zile, cu care spera să meargă în nenumărate locuri frumoase, surprinzându-și familia cu peisaje admirate până acum doar în poze. Un instinct greu de explicat l-a făcut să propună schimbul incredibil de păgubos pentru un om cu mintea lui, iar acum spera ca țăranul acela să-i râdă în nas și să-l refuze categoric. La ce i-ar fi fost de folos unuia ca el un autoturism pe aceste drumuri, mai ales că nici nu pornea? Dar nu mică i-a fost dezamăgirea să vadă că tânărul și-a arătat interesul, uitându-se îndeaproape sub capotă, ca și cum s-ar fi priceput. Și-a continuat cercetarea printr-o examinare a caroseriei și a persoanelor care așteptau în cabina autovehiculului, salutându-le cu un zâmbet larg. Reveni lângă proprietar cu aceeași figură jovială și își exprimă curiozitatea.

– Cum poți să dai mașina familiei doar pentru a te ghida către un sat pe care nici nu-l cunoști? Ai putea foarte bine să te întorci de unde ai venit, în orașul mare și cu lumini strălucitoare în care te-ai obișnuit să trăiești și unde cunoști mulți oameni. Sau nu mai pornește și tocmai căutai care e cauza?

Bărbatul răsuflă oarecum ușurat și se agăță de motivul oferit, cu nădejdea că își va putea repara greșeala.

– M-ai prins! Nu-mi explic de ce s-a descărcat bateria peste noapte, iar în cabana aceea nu mai vrea nevasta să doarmă. Așa că nu avem altă soluție, voi coborî pe jos până unde e nevoie și vom aduce un cal să o tragă către un loc în care se poate remedia problema.

Tânărul râse cu poftă și îl bătu amical pe umăr.

– Nu e cazul, pentru că accept schimbul așa cum e. Dar ce facem cu familia, mi-o dai cu tot cu mașină?

– Cum?!, întrebă omul, uluit.

– Hai că am glumit, încercă să-l înveselească țăranul. Ei pot să se întoarcă acasă, pe unde ați venit. Sunt sigur că vor ajunge în siguranță, iar dumneata scapi de povară pentru totdeauna.

– Ce tot vorbești, omule?, izbucni cu reproș Vasile. Ori ne duci pe toți la Bunicul, ori pică toată afacerea. Nici nu mă gândesc să mă despart de ei, ne iubim și mergem oriunde împreună, așa cum am făcut-o până acum.

– De ce propune omul ăsta să te desparți de noi?, se făcu auzită vocea răsunătoare a Sandei. Puteți să-mi spuneți și mie ce se întâmplă aici?

Vasile înghiți în sec un aer amar, pe care-l simți până în adâncul stomacului. Era momentul de care se temea, discuția care putea duce la încă o ceartă stresantă, așa cum au fost cele precedente. De aceea trebuia să fie mai delicat și convingător ca niciodată, să-și ia nevasta deoparte și să spere că-i va înțelege punctul de vedere. Și, în timp ce partenerul de afacere continuă să-și admire noua proprietate, omul nostru îi spuse femeii care era planul lui.

– Draga mea, individul acesta știe unde a ajuns Bunicul și e de acord să ne conducă până la el, i se adresă el cu cea mai mieroasă voce de care era în stare.

– Nici nu mă gândesc, a primit imediat replica dură a femeii. Cum să-i purtăm pe copii pe niște drumuri necunoscute, pe un drum periculos, unde putem întâlni animale sălbatice? Ți-ai pierdut de tot rațiunea, bărbate!

– Dar nu avem de ales, iubire dulce, insistă Vasile. Ori mergem cu el și ajungem într-un sat cu oameni primitori, ori rămânem în cabana aceea veche și invadată de cine știe ce jivine. Băiatul se vede un om de treabă, care cunoaște bine traseul, din moment ce-l parcurge zi de zi. Mi-a spus că nu-i periculos și ajungem repede într-o casă frumoasă, unde ne așteaptă bătrânul. Putem veni înapoi când vrei, iar între timp, tot el o să aducă pe cineva care să încarce bateria.

Nevasta îl privi neîncrezătoare, apoi se uită mai atent la țăranul care intrase în vorbă cu copiii, provocând-o pe Bianca la râs.

– Și de ce ar face asta?, se înmuie puțin Sanda. Nu am încredere în el, oricât de amiabil ar fi.

– Pentru că așa sunt oamenii de pe aici, floricica mea. Săritori la nevoie și bucuroși să cunoască străini veniți de departe.

Fetița și fratele ei – amândoi cu chipurile luminate – se apropiară de părinți, flancându-l pe tânărul care le cucerise încrederea.

– Mami, mergem în celălalt sat, să-l întâlnim pe Bunic, exclamă micuța cu entuziasm. Nenea zice că nu-i departe și acolo e un tărâm de basm.

Adi părea să fie și el de acord, astfel că Sanda se văzu pusă în inferioritate. Dar tot îl privea cu suspiciune pe băiatul acela străin în mâinile căruia își puneau viața.

– Târgul e ca și făcut, a decis acesta. Să nu vă luați multe bagaje, pentru că avem de urcat un deal și de trecut un pod. Nu-i nimic de speriat, însă e bine să fim sprinteni, ca să ajungem înainte de lăsarea serii. Poți să-mi dai cheile mașinuței și pornim la drum.

– Ce târg?, se interesă bănuitoare Sanda.

– Doar ți-am spus că se va ocupa el de baterie, o asigură cu un zâmbet fals bărbatul, în timp ce-i satisfăcu străinului cererea. Dar nu ne-ai spus nici de data asta cum te cheamă, l-a încercat pe noul partener.

– Știe fetița dumitale, și-a dat seama de la început, a râs cu poftă țăranul.

– Bianca are multă imaginație, dar putem să-i facem pe plac și să-ți spunem tot Păcală, a râs mai puțin convins Vasile. Numai să nu ne păcălești pe noi.

– Vă văd oameni de treabă, deci puteți fi liniștiți. Hai să nu mai pierdem vremea, că soarele e deja deasupra capului.

Cu bagajele a fost mai greu să se decidă, fiecare dorind să-și ducă ce îi aparținea și considera foarte important. Noroc că ghidul lor a fost amabil și s-a oferit să care cea mai mare povară. Pentru asta a primit o bilă albă în aprecierea femeii, doar că nu a durat prea mult impresia indusă de acest gest. După vreo două ore de mers, au ajuns pe o potecă strâmtă, mărginită pe stânga de un perete stâncos, iar pe dreapta de un hău care te făcea să-ți tremure genunchii și mâinile cu care trebuia să-ți menții echilibrul. Atunci a aruncat Păcală toate bagajele de pe umeri în prăpastie.

– Ce-ai făcut, nebunule? S-a răstit plină de nervi Sanda. Acolo aveam laptopul, tableta, telefoanele și alte lucruri importante pentru profesia noastră.

– Credeți-mă că unde mergem nu veți avea nevoie de ele, a răspuns tânărul, fără să ia în seamă privirile revoltate care-l ținteau cu patru perechi de ochi. Mai important e să trecem cu bine peste această încercare, iar pentru a fi în siguranță, trebuie să ne legăm unul de altul cu această funie.

Funia în cauză îi era înfășurată chiar deasupra chimirului și o desfăcu cu abilitatea unui alpinist pregătit pentru astfel de încercări. Nu era groasă, dar se vedea că-i trainică și destul de lungă ca să ajungă până la ultimul. Aici a fost momentul în care familia Chindriș a regretat amarnic că s-au încrezut în acest păcălici cu chip inocent. Dar au strâns din dinți, trecând cu bine de acest prim test și ajungând astfel la următorul: un pod îngust peste prăpastie, pentru care îți trebuia mult curaj să-l traversezi. Li se părea că trăiesc un coșmar sau că joacă într-un film de suspans, din care nu puteau să iasă până nu trec toate probele. Copiii erau principala grijă pentru părinți, atenuându-le frica pe care ar fi trebuit să o simtă pentru ei înșiși. Doar când au ajuns pe partea cealaltă au realizat cu adevărat riscurile pe care le-au înfruntat, în timp ce-și odihneau trupurile și-și linișteau psihicul. Priveau cu gânduri întunecate la țăranul cu care s-au asociat și poate că l-ar fi aruncat în abisul acela, dacă n-ar fi depins în continuare de el. Mai ales că în fața lor se întindea o negură atât de groasă, încât îți provoca un fior de gheață numai gândul la ce grozăvii te pot aștepta dacă îndrăznești să intri în ea.

Satul dintre neguri IV

Posted on by racoltapetru6

Liniștea care s-a așternut dovedea că scrisoarea a avut un impact major asupra fiecărui membru al familiei, receptat în mod diferit de fiecare. Coincidența incredibilă de a poposi tocmai în acea casă, iar apoi mărturisirea tristă a gazdei plecate către zări străine le schimbau perspectiva care-i copleșise până în acel moment. Adi a reacționat primul, simplu și fără vreun sentiment dominant.

– Ce chestie!, a rostit el cu detașare. Acum, putem să ne întoarcem acasă?

O întrebare pentru care nu exista încă un răspuns, ci doar câte o privire ambiguă primită din partea celor doi adulți, singurii care aveau puterea să decidă. Iritat de această tergiversare, băiatul s-a ridicat de la masă și a găsit o companie mai plăcută alături de Maia, singura care îl putea înțelege. În schimb, Bianca s-a dovedit a fi mai receptivă și a arătat asta printr-o rugăminte care demonstra încă o dată dorința de a-l cunoaște pe bătrân.

– Hai să mergem după Bunicul, vă rooog!

Dar părinții aveau de analizat multe fapte și schimbări intervenite după ce tocmai au aflat veștile nu tocmai bune. Sanda era mai hotărâtă ca niciodată să-și expună din nou punctul de vedere, în timp ce Vasile părea derutat și descumpănit de întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Femeia l-a lăsat un timp să-și pună ordine în gânduri, iar până se va lămuri și el ce e de făcut, a mai încălzit câte o porție de ceai revigorant. Doar după ce bărbatul și-a mai revenit și a împăturit la loc filele de caiet, socoti de cuviință să-i împărtășească părerea.

– E clar că pe Bunic l-a afectat singurătatea, împingându-l la un gest disperat. Probabil și noi am păți la fel dacă am rămâne aici, departe de alți oameni, fie ei și mai puțin comunicativi. Socializarea e necesară omului, altfel gândurile negre îl domină și îl fac să-și imagineze tot felul de scenarii sumbre, iar în final îl împing la decizii nesocotite.

– Nu e cazul să ne comparăm cu el, a găsit Vasile un motiv să corecteze judecata nevestei. Noi suntem patru, din două generații, ne-am putea adapta împreună la acest mod de viață aparte. Robinson Crusoe a trăit mulți ani de unul singur, pe o insulă pustie, fără să-și piardă capacitatea de a gândi logic, ba chiar s-a călit prin acea experiență.

– Tu te auzi ce vorbești, omule? Te compari cu un personaj de legendă, când ai doi copii pe care trebuie să-i pregătești pentru o viață civilizată, cu educație și o cultură la înălțimea cerințelor societății moderne. Doar nu crezi că o să trăiască mereu aici, ca niște Tarzani în junglă.

– Nu am pretins să rămânem aici pentru toată viața, dar măcar să ne bucurăm un timp de casa bătrânească și natura virgină care ne înconjoară. La urma urmei, sunt singurul urmaș al Bunicului și trebuie să ne gândim ce putem face cu această moștenire.

Sanda deveni din nou iritată, așa că apelă la artileria grea în luptă. Asta după ce o trimise cu blândețe pe fetiță să-și caute un loc de joacă pe lângă fratele ei, însă ea îl preferă pe motanul Pufi.

– Asta numești tu moștenire?! E doar o casă veche în care n-ar sta nimeni, nici dacă l-ai plăti. Mi-a fost groază și să dorm, azi-noapte, cât eram de obosită. Se auzeau din pod niște zgomote ciudate, de parcă se fugăreau șobolanii. Uită-te și tu la masa asta: ieri am șters-o de praf și deja s-a depus iar pe ea. Grinzile sunt vechi, iar printre scândurile de la pod se strecoară mizeria împrăștiată de cine știe ce jivine. Nu putem rămâne într-o cabană atât de veche și neîntreținută. Ne întoarcem în oraș și găsim noi o soluție pentru a trece peste acest impas.

– Sau mergem pe urmele Bunicului…, se auzi varianta propusă timid de Vasile.

Femeia își puse mâinile în șolduri, semn că auzise o prostie care o scotea din sărite. Îl privi atent pe cel care a putut debita o asemenea grozăvie și își căută cuvintele cele mai tăioase prin care să-l combată.

– La voi e ereditară prostia?, a întrebat ea cu sarcasm. Cum ai putea să ne duci pe urmele unui bătrân senil, spre un sat despre care doar a auzit că există pe undeva? Chiar atât de disperați am ajuns, măi Vasile? Mai bine ne strângem lucrurile și le ducem cât mai repede la mașină, după care facem cale întoarsă. Uite, ploaia a contenit și soarele strălucește tot mai puternic. Dacă ne grăbim puțin, către seară suntem la Marta și ne odihnim într-o cameră decentă, cu curent, telefon și internet.

Hotărârea cu care i s-a adresat Sanda nu lăsa loc de împotrivire, după cum bine știa bărbatul din experiența anilor trăiți împreună. E drept că nici nu prea avea argumente solide cu care să-și susțină cauza aventuroasă, pentru care simțea o atracție inexplicabilă. Dar soluția propusă de o mamă grijulie nu putea să fie neglijată în aceste circumstanțe, așa că toată familia s-a mobilizat în acest sens, spre bucuria lui Adi și nemulțumirea Biancăi, singura care avea același spirit cutezător ca al tatălui. Iarba era încă udă și potrivnică, însă erau bine echipați, iar părinții netezeau drumul pentru copii.

Bucuria le-a fost mare când și-au găsit autoturismul intact, de parcă-i aștepta să-i readucă pe calea cea dreaptă și binecunoscută. Ar fi fost perfect dacă așa s-ar fi și întâmplat, după ce s-au așezat ușurați pe scaunele lor, așteptând nerăbdători ca Vasile să pornească și să dea înapoi până la un loc de întoarcere. Cu siguranță că toate problemele ar fi rămas în urmă dacă motorul ar fi ascultat, însă bateria se descărcase inexplicabil peste noapte. Soarta era singura pe care puteau da vina, iar Sanda ar fi luat-o la scărmănat dacă i-ar fi fost la îndemână în carne și oase. În lipsa ei concretă, Vasile a devenit țapul ispășitor, pe care femeia trebuia să-și verse năduful.

– Ai lăsat ceva becuri aprinse, altfel nu se explică. E mașină nouă, cu baterie bună, precis ai făcut tu ceva… poate chiar intenționat. Uită-te sub capotă, poate e desprins vreun fir sau a slăbit vreun contact.

Bărbatul preferă să nu răspundă, ci să-i urmeze liniștit ultimul sfat, cel puțin până femeia se mai calma. Nu vedea nimic în neregulă la bornele bateriei și nici alte semne că ar fi ceva în neregulă, dar continuă să țină capota ridicată și să se gândească în liniște la o soluție. Probabil tot soarta a făcut să treacă pe acolo același tânăr care a încercat să le vândă vaca. Venea în sus, fredonând un cântec de voie bună și pășind vioi, ca într-un dans de unul singur.

– Bună dimineața, i s-a adresat cu entuziasm Vasile. Dar de unde vii la ora asta?

Omul a fost surprins la început, însă zâmbetul șăgalnic îi reveni imediat pe chip.

– Păi, iaca vin și eu din treburile mele. Văd că nu m-ai ascultat, iar acum ai rămas împotmolit aici.

– Da, însă nici cu vaca nu ajungeam mai departe, răspunse cu regret șoferul, în timp ce atenția i-a fost atrasă de brațul stâng al trecătorului. Poți să-mi spui de unde ai ceasul acela de pe mână? Că pare unul de aur.

Tânărul tresări și își trase mâneca cămășii peste obiectul cu pricina. Apoi zise cu o voce puțin convingătoare:

– E galben de felul lui, da’ nu-i de aur. L-am moștenit de la tata, Dumnezeu să-l odihnească!

– Ăsta seamănă cu cel pe care-l avea bunicul meu, replică sigur pe el Vasile. Spune-mi cum a ajuns la tine și unde este bătrânul.

Omul se trase deoparte, cu zâmbetul înghețat pe buze și o privire precaută.

– Nu știu despre ce vorbești, domnule. Ți-am spus doar că-i ceasul tatei, chiar dacă seamănă cu cel al bunicului tău. Eu am plecat mai departe, că ești pus pe gâlceavă.

– Stai puțin, insistă bărbatul. Uite cum facem: primești mașina dacă mă duci la bătrânul care stătea în casa aceea.

va urma

Satul dintre neguri III

Posted on by racoltapetru6

Ploaia care a venit peste noapte a zădărnicit socotelile familiei Chindriș, transformându-i în prizonieri temporali într-o casă străină. La munte ploua cu generozitate, cu picături mari și grele, de ziceai că-s bucățele de gheață când loveau prichiciul ferestrei sau alte suprafețe cu rezonanță. Vântul îi ținea isonul, bătând în rafale puternice și imprevizibile pentru oricine ar avea curajul să iasă de sub adăpostul unui acoperiș. Nici lumina zilei nu mai avea putere să se impună, iar semiîntunericul din camerele casei le transmitea un sentiment de nesiguranță, mai ales pentru copiii deloc obișnuiți cu un astfel de adăpost. În asemenea condiții, nici nu se punea problema unei vizite până la mașină, deși Vasile ar fi fost în stare să-și dovedească cutezanța, mai ales după ce a găsit o pelerină în dulapul masiv din dormitor. Noroc că Sanda l-a oprit din această nesăbuință, pornită tot din încăpățânarea de care-l acuza mereu.

Trebuiau să aibă răbdare, să înțeleagă situația și să-și găsească fiecare preocupări la îndemână, iar examinarea pe îndelete a casei era ideea cea mai plauzibilă. Asta după ce s-au convins că pisica și câinele nu se vor fugări unul pe altul, în încercarea de a-și impune dominația. De la început, felina a pus-o la respect pe Maia, doar zbârlindu-se la ea și apoi aplicându-i o lăbuță strașnică peste bot. Cățeaua avea o fire blândă și nu era obișnuită cu încăierări, așa că a preferat retragerea într-un colț, de unde să asiste cum adversarul își exercită dreptul de gazdă, alintându-se pentru a primi mâncare și mângâieri. El era mulțumit și cu locul doi, dacă era pace și copiii își mai aminteau de el.

După micul dejun, încropit din ce se găsea în cămară, adulții se înțelegeau în fața ceștilor de ceai, în timp ce neastâmpărații au început să caute prin camere și sertare, nemaiașteptând să fie asistați de părinți. Din când în când, Adi insista zadarnic să prindă semnal pe telefon, iar insuccesul îl făcea să bombăne cu necaz vădit. Bianca era fascinată de rafturile cu cărți de la capetele paturilor unde dormise, ea cu mama și tatăl cu fratele său. Erau exemplare vechi, groase și subțiri, pentru oameni mari și povestiri pentru cei mici. Scotea câte un volum, îl răsfoia în căutare de poze și apoi încerca să-l așeze exact în locul de unde l-a luat. Deodată s-a auzit o exclamație a mirare, urmată de o fugă către măsuța unde erau părinții.

– Mamă, tată, uite ce am găsit în spatele cărților, le-a spus ea în timp ce punea în fața lor o fotografie înrămată.

Vasile și Sanda au rămas înmărmuriți când și-au dat seama despre ce era vorba.

– Dar asta e o poză cu mama, când era tânără!, e exclamat bărbatul. O avem și noi acasă.

Soția lui o examină la fel de uluită, după care își întrebă fetița:

– De unde ai luat-o? Trebuie să vedem care-i explicația, dacă nu cumva ne aflăm chiar în casa Bunicului.

Bianca le-a arătat cu degetul, iar ei s-au dus imediat cu o lumânare aprinsă, nerăbdători să caute orice indiciu menit să-i lămurească. Astfel au dat de un caiet vechi, pe care fetița îl considerase fără valoare, dar care cuprindea mai multe pagini scrise cu creionul. Emoționați peste poate, l-au examinat cu atenție și au dedus că aparținea cu adevărat bătrânului pe care-l căutau, stăpânul acelei case.

– Hai, citește-l tu pentru noi, l-a îndemnat Sanda pe Vasile. Adi, vino și tu să auzi ce a scris străbunicul tău.

Adunați cu toții la masa pe care pâlpâia o sursă de lumină neobișnuită pentru ei, li se vedea pe chip curiozitatea de a dezlega din misterul locului și a omului pe care-l căutau. Tatăl și-a fixat bine ochelarii pe nas, și-a dres glasul și, după ce a tras bine aer în piept, vocea lui a început să depene cu emoție din cele așternute pe hârtia decolorată.

Draga meu Măriucă, îngerașul meu de departe

Nu știu dacă ai primit scrisoarea în care îți ceream iertare din tot sufletul meu îndurerat, de aceea o să încerc să-ți mai scriu una, cu speranța că va ajunge la tine și o să-mi înțelegi frământările. Acum, după ce a trecut atâta amar de vreme, vin spre inima ta miloasă și recunosc că am greșit tare mult când te-am făcut să pleci cu lacrimi în ochi. Eram egoist și n-am putut înțelege ce îți dorești, te voiam doar lângă mine, fără să pot înțelege dorința ta de a trăi între oamenii civilizați de la oraș. În prostia mea, nici omul care te-a convins să faci această alegere și cu care bănuiesc că te-ai măritat, nu-mi era deloc pe plac, considerându-l un dușman care voia să mi te fure și apoi să profite de tine și de nepoțelul meu, Vasilică. Când mi-ai interzis să te caut sau să-ți scriu, m-am gândit că o să-ți treacă și te vei întoarce la căsuța noastră din satul pe care l-ai îndrăgit în copilărie. Dar timpul trecea, eu număram zilele și priveam cu speranță de pe pridvor, încercând să disting de departe silueta unicei ființe pe care voiam s-o mai văd înainte de a închide definitiv ochii…

… Așa au trecut mulți ani până am aflat că ești bine, de la Radu, fostul tău coleg de clasă, care a venit să-și ducă mama la el, în bloc. Mi-a mai spus că bărbatul te-a lăsat, dar că Vasilică s-a însurat și are doi copii minunați. Atunci ți-am trimis acele rânduri prin care te rugam ca pe soare să veniți până la mine, să vadă și nepoții mei de unde a plecat așa fată vrednică și frumoasă. Nădăjduiesc că ai primit-o din mâna lui sau poate că a pus-o la poșta din comună, de aceea aștept din nou cu privirea rătăcită în zare. La noi e satul pustiu, săptămâna trecută a murit nenișorul Țuțu, cu care mergeai la cules de zmeură și ciuperci când erai copilă. L-am găsit fără suflare în patul lui și i-am săpat groapa în fața casei. Eram de-o vârstă, iar acum am rămas singurul om care mai viețuiește în acest loc, plin de viață în urmă cu trei decenii.

… Am primit scrisoarea ta, care mi-a împărțit inima în două părți total diferite. Prima se bucura că m-ai iertat și că vrei să mă vezi, iar a doua plângea la vestea că ești bolnavă și nu poți promite când vei putea să o faci…”

Vasile se opri și se uită mirat la Sanda, la fel de uimită.

– Mama i-a scris fără să ne spună nimic?!, exclamă el.

– Poate că ne-ar fi explicat și nouă, dar n-a mai avut timp, gândi cu glas tare Sanda. Spera să se facă bine, dar cancerul a evoluat rapid și a luat-o dintre noi, fără să-și poată îndeplini dorința.

Bărbatul încuviință din cap cu amărăciune și își reluă lectura.

… Plicul mi l-a adus un poștaș bătrân și obosit de drum, cu promisiunea că-i pentru ultima dată când mai vine până aici. Drumul e lung și greu, nici nu-l pot condamna, mai ales când știu pe pielea mea cum e la vârsta asta. Mi-e tot mai greu să-mi fac provizii și nu cobor decât de vreo trei ori pe an la magazinul sătesc. Dar tu ești tânără și Dumnezeu te va ajuta să te vindeci și să-ți mai vezi locul natal, mormântul mamei tale și pe bătrânul tău tată…

… Au mai trecut câțiva ani și simt că te-am pierdut, dragă Măriucă. Poate mă înșeală instinctul, dar nu vreau să mor de unul singur, fără să fiu îngropat creștinește. Am văzut un om viguros care a coborât pe drumul de alături, deci trebuie să fie o localitate populată către vârful muntelui. Bărbatul acela purta o ușă în spate, probabil mergea să o repare sau să o schimbe. Am așteptat câteva zile până a revenit, cu un sac în spinare și cântând vesel, dar când am încercat să-l opresc la o vorbă, a fugit cât îl țineau picioarele. Poate s-o fi speriat de o arătare atât de ciudată ca mine, bătrână și cu haine ponosite, în contrast total cu costumul lui alb.

… Mâine pornesc în căutarea satului despre care am vorbit. Mi-e dor să văd oameni, să schimb o vorbă cu cineva, să știu că nu mai sunt singur. Cred că mă voi descurca în vreun fel, mai am ceasul de aur, moștenit de la bunicul tău, și banii pe care i-am tot pus deoparte de atâta vreme. Las casa în grija cocoșului Gică și a motanului Pufi, iar dacă totuși o să apari, știi unde să mă cauți. Poate îl aduci pe Vasilică, împreună cu nepoțeii pe care mi-ar plăcea foarte mult să-i cunosc și să le povestesc atâtea lucruri de pe aici. Îi aștept și pe ei să vină înspre vârfuri, acolo unde norii se întâlnesc cu crestele muntelui.