Satul dintre neguri XIV

Posted on by racoltapetru6

Multe erau împărățiile din tărâmul ascuns de neguri, dar foarte dificil de ajuns la fiecare. Călăuzele aveau un rol important în găsirea celui mai bun drum, iar Prâslea cel Voinic se baza pe una cu experiență mereu împrospătată, pentru că și potecile își schimbau aspectul, iar pericolul de a le încurca trebuia luat bine în seamă. Împăratul Verde își avea castelul doar la o zi de mers călare, așa că au pornit de dimineață bună, pentru a nu-i prinde noaptea înainte de a ajunge. Bătrânul tată a rămas acasă, fiind nevoie de el la frâiele conducerii, dar și fiindcă, la vârsta lui, l-ar fi obosit călăritul îndelungat. Caleașca nu și-ar fi găsit loc pe cărările înguste dintre văi și dealuri, peste poduri dificil de trecut și piedici care te puneau din greu la încercare.

Tânărul suveran era supărat de la începutul călătoriei, imediat după ce a aflat că prizonierul Statu-Palmă-Barbă-Cot a evadat peste noapte, după cum promisese. Străjile care îl păzeau cu strășnicie au fost aspru pedepsite pentru neglijență, cu temniță și câte zece lovituri de bici. Nimeni nu putea să-și explice cum a reușit bătrânul pitic să iasă din colivie, iar apoi din încăperea bine fortificată, însă Prâslea regreta că nu i-a pus pe cei care l-au prins să-i supravegheze în continuare. Nu mai putea avea încredere în oștenii lui.

În schimb, Sanda și Vasile păreau bine dispuși și îl flancau pe împărat și împărăteasă, având chipurile luminate de bucuria unei noi experiențe. E drept că a fost nevoie de mai multe încercări până au reușit să se mențină în șa, însă caii lor erau blânzi și s-au deprins repede cu comenzile primite de la cei doi novici. Călăuza mergea mereu înainte, iar în urma lor veneau patru luptători și două slugi cu merinde și coșul care conținea merele de aur, darul prețios pentru gazda de vază. Soarele era cel mai bun ghid pentru orientare, pe lângă rolul lui de măsurare a timpului. Când le-a ajuns deasupra capului, Prâslea a dat semnul de popas pentru pauza de masă și odihna necesară. Vitejii noștri soți au mâncat ceva în fugă, după care și-au exprimat dorința să dea o raită primprejur, că tare erau încântați de peisajele frumoase și zările îmbietoare.

– Puteți să vă învârtiți pe aici, însă aveți grijă să nu vă îndepărtați prea mult, i-a avertizat suveranul. Drumurile sunt înșelătoare și, cât îți fi voi de descurcăreți, ați putea să vă rătăciți.

– Am luat aminte, Măria Ta, veni răspunsul din partea amândurora. Ne uităm puțin mai îndeaproape la cele trei piscuri strălucitoare pe lângă care văd că trecem. N-am mai văzut încă așa ceva, continuă bărbatul.

– E bine să le admirați, dar nu să le vizitați, a intervenit și călăuza. Se spune că nimeni dintre cei care au făcut-o nu s-a mai întors de acolo, pentru că le iau mințile. Cel din dreapta se cheamă Muntele de Smarald, ăl din mijloc are numele de Muntele de Platină, iar acela din stânga se numește Muntele de Diamant. Tot ce sclipește atât de tare sau e prea frumos pentru mintea omului, are capacitatea să-l subjuge și să-l facă sclav pe vecie.

Vasile a dat semn de înțelegere, iar Sanda a zâmbit cu o încuviințare din cap, după care au pornit la pas prin iarba ornată cu flori de câmp. Nu-și dădeau seama dacă sunt atrași doar de frumuseți sau de o forță nevăzută care-i îndemna să mai înainteze măcar câte puțin. Miresme îmbătătoare erau aspirate de nările lor flămânde, culori calde li se revărsau în ochii însetați și curiozități tot mai mari le inundau mintea avidă. S-au oprit în fața unei pancarte vechi din lemn, pe care se mai putea citi doar ”Spre Împărăția Tinereții făr…”

– Aș avea o idee despre ce vrea să spună mai departe, zise Vasile. Cred că ar trebui să ne întoarcem.

– Mai putem face câțiva pași, l-a îndemnat nevasta. Ni s-a spus să ne ferim de cei trei munți, dar nu și de altă împărăție. Uite ce trandafiri mari și frumoși sunt de partea cealaltă a râului. Îl trecem ușor, că nu-i larg, culegem câteva fire și i le ducem tinerei împărătese. Sunt sigură că va fi încântată.

Nu a fost nevoie de alte argumente pentru bărbat, dar nici pentru caii care au părut la fel de impresionați de colțul acela de Paradis. Trandafirii erau într-adevăr mari și cu tulpini înalte, încât le mângâiau mâinile fără să-i înțepe. Uneori parcă se fereau să nu-i încurce prea mult prin desimea lor, iar alteori se apropiau ca într-un joc drăgăstos. Dincolo de granița lor înmiresmată se deschidea un luminiș cu alte frumuseți, la fel de îmbietoare. Nelipsita iarbă mătăsoasă îi întâmpina cu oaze de flori, cele mai colorate și mai captivante pe care le-au văzut vreodată. La capătul covorului natural se putea auzi și vedea o cascadă care se arunca sublim într-un lac curat precum lacrima.

Vraja acestui peisaj de poveste nu i-a putut împiedica să observe silueta zveltă a unui bărbat care părea pierdut în gânduri, în timp ce vorbea cu oglindirea sa în apa liniștită de la mal. Alături de el păștea nepăsător un cal impresionant, care i-a învrednicit cu o privire curioasă, după care și-a continuat ocupația. Noii vizitatori s-au apropiat cu sfială de necunoscutul cu părul lung ce tresălta la adierile blânde, au descălecat fără să fie băgați în seamă și doar după aceea l-au salutat politicos. Trezit din visare, acesta i-a privit surprins cu niște ochi la fel de negri ca părul, lăsând să fie admirată frumusețea unui chip cum nu mai văzuseră.

– Bine ați venit în Raiul meu!, e exclamat el cu mare bucurie. E o mare plăcere să văd că am cu cine să împărtășesc aceste minunății.

– Bine te-am găsit, băiete!, a răspuns fermecată Sanda. Ne poți spune unde ne aflăm și cu cine avem plăcerea să vorbim?

Tânărul a zâmbit melancolic, s-a uitat în jur ca o invitație la o contemplare mai profundă, după care a glăsuit mirat:

– Nici voi nu știți? Poate că ați fost creați aici, ca mine, deci aparținem cu toți locului pe care putem să-l botezăm cum vrem.

Vasile și Sanda s-au privit, intrigați de această remarcă evazivă, după care tot femeia insistă.

– De câtă vreme ești aici? Cine sunt părinții tăi și unde sunt ei acum?

– Ce rost au aceste întrebări, când ești înconjurat de așa ceva?, a continuat să-i impresioneze interlocutorul. Priviți această apă și spuneți-mi dacă ați văzut ceva mai pur, ascultați trilul păsărilor și recunoașteți că nu există o muzică mai plăcută, mirosiți această floare și vă veți da seama că are cel mai atractiv parfum din lume.

Exaltat de declarațiile sale, tânărul se ridică și culese ceva din pomul alăturat, continuând discursul laudativ.

– Mușcați din acest fruct și o să simțiți cum întreaga natură vă pătrunde în vene, printr-un gust desăvârșit.

Sanda acceptă oferta irezistibilă, cu intenția vădită de a experimenta această plăcere, dar o voce cunoscută se răsti din apropiere.

– Nici să nu te gândești, femeie nechibzuită!

Atunci l-au zărit amândoi soții pe bătrânul Statu-Palmă-Barbă-Cot, care-i privea încruntat dintre ierburi.

– Nu-mi vine să cred!, s-a răstit Vasile. Toată împărăția te caută, iar tu apari tocmai printre noi, să ne strici plăcerea unei zile desăvârșite.

– Ziua care ar putea fi și ultima pentru amândoi, le-a răspuns piticul plin de sine. Dacă gustați din acel fruct, veți uita cine sunteți, de unde veniți și o să rămâneți aici pentru totdeauna. Așa cum s-a întâmplat cu sărmanul Făt-Frumos de față, care-i aici de peste o sută de ani, unde nu face decât să trăiască fiecare zi de parcă ar fi prima. De aceea i se spune Fructul Uitării, iar el continuă să-l mănânce, iar și iar. Doar trei zile dacă ar face pauză în consum, și-ar aminti cine este și ar vrea să se întoarcă în împărăția lui, deși au murit toți cei pe care-i cunoștea. Dar el nu va ști niciodată.

va urma

Satul dintre neguri XIII

Posted on by racoltapetru6

continuare

Moșul suspină cu mândrie, dar și cu îngrijorarea pe care o împărtăși la urechile celor doi copii.

– Vă rog să mergeți cu el și să-l ajutați pe cât puteți. A mai îmbătrânit și el, ca mine, iar puterile ne-au cam lăsat.

Adi și Bianca au primit cu bucurie această sarcină, iar Maia s-a arătat la fel de încântată de misiunea care-i aștepta. N-au mai întârziat și au pornit toți patru către conacul boierului, așezat foarte aproape de pădurea din care au ieșit doar de câteva zile. Așa se face că bogătașul avar s-a trezit din somnul dulce cu acel cântat de cocoș care-i dădea frisoane.

– Cucurigu, boieri mari! Dați punguța cu doi bani!

Boierul o scoală pe baba de alături și îi reproșează, plin de nervi:

– Mi-ai promis că i-ai venit de hac nenorocitului de cocoș, dar văd că m-ai mințit.

– Nu puteam să-l omor cu mâna mea, după ce i-am jurat moșului. Mi-era frică de mânia lui Dumnezeu, așa că l-am încuiat bine și i-am legat pliscul acela enervant. Nu-mi explic cum a scăpat…

Moșierul sună din clopoțel, cerând să vină imediat la el șeful gărzilor și sfetnicul cel bătrân.

– Vreau să-l aduceți aici pe cocoșul cel gălăgios, altfel simt că înnebunesc dacă nu încetează… după care se adresă sfătuitorului. Sunt sigur că nu-l voi convinge nici de data asta să renunțe, deci trebuie să scăpăm de el. Cum crezi că am putea?, ca să nu pățim ca data trecută, când a secat fântâna, a stins focul, mi-a înghițit cirezile și toată averea din visterie.

– Stăpâne, am o idee foarte bună, vorbi sfetnicul după un moment de gândire. Știți fântâna aceea secată, care e plină cu șerpi veninoși. Eu zic să-i facem vânt înăuntru, iar restul o vor rezolva târâtoarele flămânde.

Boierul își frecă mâinile cu mulțumire și așteptă să-și privească pentru ultima dată victima. S-a mirat când a văzut că-i însoțită de doi copii și un câine, însă nu considera că asta-i o piedică în planul pus la cale.

– Văd că te-ai aliat cu alți pomanagii ca tine, îi spuse păsării semețe. Ce mai vrei iară de la mine?

– Cucurigu, boieri mari! Dați punguța cu doi bani!, a primit el răspunsul care-l scotea din sărite.

– Bineee, m-ai convins și nu mai vreau să ne contrazicem din cauza bănuților aceia. Punguța e în visterie, unde vă vor conduce străjerii mei, iar apoi puteți pleca de-aici pentru totdeauna..

Bucuroși că dorința lor se rezolvă atât de ușor, cei patru parteneri au salutat politicos, plecând flancați de gărzi cu sulițe lungi. Drumul spre visterie era parcă altul decât cel pe care și-l amintea cocoșul, dar până s-a dumirit complet, s-au trezit împinși într-o groapă pe lângă care treceau. Doar Maia a reușit să se ferească la timp și să se ascundă de oamenii înarmați. Degeaba l-au căutat cu făclii și lumânări, câinele nu era de găsit, așa că s-au lăsat păgubași. Era doar o potaie, ce putea ea să facă de una singură?

– Stăpâne, treaba e rezolvată așa cum am plănuit, l-a asigurat șeful gărzilor pe boier. Nu mai aveți de ce să vă faceți griji și puteți avea un somn liniștit.

Așa s-ar fi crezut, dacă nu se auzea tocmai atunci un urlet prelung ce răzbătea din curtea lui.

– Doar câinele a scăpat, dar îl prindem noi cum se luminează de ziuă, completă omul încurcat.

– Doar câinele spui? Și cum să dorm liniștit când îl aud urlând ca o jivină sălbatică? Nu pot să mai am încredere în nimeni, de aceea vă poruncesc să încărcați tot tezaurul în caleașca mare, cu care voi merge într-un loc mai bine păzit. Până revine totul la normal.

– Unde mergem, dragule?, a întrebat baba.

– Tu rămâi aici, prea mare ar fi greutatea de cărat, i-a răspuns în silă boierul. Sau poate vrei să mergi la bordeiul tău pe jos…

Între timp, cocoșul se chinuia să reziste prins cu ghearele și aripile de pereții fântânii. N-ar fi fost atât de greu și poate ar fi reușit să se cațere la suprafață, dar pe spinarea lui au aterizat Adi și Bianca, supunându-l unui efort tot mai greu de menținut.

– Țineți-vă și voi de câte o piatră sau o rădăcină, că mă lasă puterile și de jos se aude sâsâit de șerpi, i-a sfătuit pasărea. Cred că boierul ne-a pus gând rău, altfel nu ajungeam într-o astfel de situație. Aveți vreo idee cum putem ieși de aici?

– O aud pe Maia cum cheamă ajutoare și mă gândesc că se adresează cuiva anume, spuse Adi în timp ce bâjbâia pe întuneric după ceva puncte de sprijin. Eu am făcut câteva ore de cățărări pe verticală, dar la școală era pe timp de zi.

Bianca încerca să ia exemplu de la fratele său, în timp ce cocoșul se folosea și de plisc pentru a-și menține poziția. Deodată, lătratul Maiei a fost înlocuit cu o discuție a ei cu cineva, după care deasupra lor a început să se rotească o pasăre, cărând ceva lung în cioc. Era bufnița cea bătrână, cu o liană adusă din pădure, iar de la gura fântânii se auzi prietena lor patrupedă.

– O să vă coborâm planta asta până la voi, de care vă veți prinde pe rând și eu voi trage cu putere. Nu vă fie frică, dar grăbiți-vă până nu suntem prinși.

Prima s-a agățat fetița, iar Maia s-a dovedit foarte puternică până a scos-o la suprafață. Cu băiatul a fost ceva mai greu, dar liana a rezistat și în acest caz. Cel mai ușor a ieșit pasărea, după ce s-a prins cu pliscul și a început să dea din aripi. Mare le-a fost bucuria când s-au văzut scăpați din capcana groaznică, iar recunoștința nu a întârziat să se arate.

– Bufnițo, ne-ai salvat din nou dintr-o mare încurcătură, i-a spus Adi. Acum putem să-ți oferim și o mică răsplată, cu delicii din cele mai apreciate. Suplă cum ești, suntem siguri că n-o să-ți fie greu să cobori pe fundul fântânii și apoi să urci cu câte un șarpe. Cred că ai aici provizii pentru multă vreme.

– Asta zic și eu recompensă, le-a spus bufnița cu încântare. Să fiți sănătoși și aveți grijă să nu mai fiți păcăliți. Acum, ați avut noroc că eram prin împrejurimi…

Nu era timp de pierdut, iar cocoșul arăta mare hotărâre să se răzbune, nemaifiind mulțumit doar cu punguța.

– Uite cum încarcă aurul în caleașcă, le-a spus el prietenilor. Eu mă duc să-i iau cu căruța în care l-a îndesat, în timp ce voi intrați în poiată să aduceți toate vitele, porcii, oile și orătăniile. Maia le va convinge să vină și să-i fugărească pe străjeri, după care vom ieși cu toții pe poarta deja deschisă. A noastră va fi victoria!

Bun strateg era cocoșul, iar planul lui a ieșit perfect, deși nu a mai fost nevoie să înghită banii și turmele din ogradă. Toate au venit de bunăvoie și au pornit într-un alai spre casa moșului, în ciuda boierului și a babei. Bătrânul i-a primit cu ochii în lacrimi, tocmai când soarele își împărțea primele raze de soare. Și-a luat în brațe cocoșul cel viteaz și l-a pupat din toată inima, după care le-a mulțumit celor doi frați și câinelui.

– V-am spus că mi-ar plăcea să rămâneți cu noi și să mă moșteniți după ce închid definitiv ochii.

– Ar fi foarte frumos, dar avem și noi o familie pe care trebuie s-o găsim, au răspuns amândoi copiii. Poate o să ne mai vedem după aceea.

– Măcar luați caleașca asta boierească, pentru a vă face drumul mai ușor, i-a îmbiat moșul. Ea vine pe lângă punguța cu doi bani, promisă de cocoșul meu. Mai mulți gologani nu-i bine să aveți, că-s numeroși oameni răi pe drum. Aveți grijă în cine vă încredeți!

Adi și Bianca au fost încântați de dar, iar Maia a fost prima care și-a ocupat locul. Adevărul e că-l merita din plin.

Satul dintre neguri XIII

Posted on by racoltapetru6

Am tot auzit că orice minune ține trei zile, după care devine ceva banal, ori dispare ca fumul. Cam atât a durat și pentru Adi plăcerea de a trăi în familia caprei cu trei iezi, iar acum simțea dorul de ducă, în căutarea Bunicului și părinților. Bianca, în schimb, era mereu entuziasmată să-și petreacă timpul cu cei trei frați drăgălași, alături de care a învățat deja să pregătească mămăliga, să facă aluatul pentru pâine și să o coacă în cuptorul de afară, sub îndrumarea atentă a gazdei.

Capra le promisese că-i va duce la moșul cel bogat, unde își câștiga cele de trebuință traiului, dar îi tot amâna, preferând să știe că are acasă pe cineva care să-i apere puiuții, dacă lupul s-ar fi întors să se răzbune. În plus, puii de om făceau și treburi de-ale casei, cum ar fi crăpatul lemnelor pentru foc, căratul apei de la fântână, schimbatul paielor de așternut și tot ce se mai ivea în gospodărie. S-a întâmplat ca în cea de-a treia zi, căprița să vină îndurerată de la serviciu, ba chiar cu lacrimi în ochi, pe care cu greu și le stăpânea.

– Bătrânul a fost jefuit de toată averea, deci nu mai are cu ce să mă plătească, le-a spus ea micuților care voiau să știe ce necaz o încearcă. Ieri era un om cu stare de invidiat, iar astăzi l-a părăsit baba, cu tot ce avea de preț în ogradă și în visterie. Se spune că s-a mutat la conacul unui boier mai tânăr, pizmaș de multă vreme pe vecinul nostru. Mi-e milă de el, însă nu-l pot îngriji fără să mă răsplătească, doar am și eu o familie de întreținut, iar viața nu-i deloc ușoară pentru cei sărmani.

Micuții din jurul ei au înțeles situația grea, o mângâiau pe blana asprită de ani și îi adresau cuvinte încurajatoare, doar nu era un capăt de lume. În această situație se găseau când cineva a bătut timid la ușă. Firește că s-au speriat, iar capra s-a dus imediat să se uite prin gaura făcută de Adi la intrare, ca un fel de vizor primitiv.

– E un lup la intrare!, a șoptit capra. Parcă-i altul decât cel cunoscut, dar stați liniștiți și lăsați-mă pe mine să mă ocup de el.

După care se răsti vitejește spre intrusul de afară:

– Pleacă de aici, până nu ies cu vătraiul la tine, lupule. Te-am văzut bine și nu îți deschid, dar poți fi sigur că nu scapi nescărmănat dacă insiști.

Vocea de dincolo se auzi blândă și le produse mare bucurie celor doi frați rătăcitori.

– Nu sunt lup, doar un câine în căutarea prietenilor. Vreau să vă întreb dacă nu cumva i-ați văzut, sunt doi copii simpatici…

– E Maia noastră!, au exclamat cu încântare Adi și Bianca. Un câine credincios care nu face rău nimănui.

Iezii tremurau încă de frică, în timp ce gazda nu se lăsa ușor convinsă.

– Aveți un câine cu voi?!, li se adresă ea cu uimire. De ce nu ne-ați spus dinainte? Și ei pot fi la fel de periculoși ca lupii, depinde în ce toane îi prinzi.

– Maia nu e așa, ținu să clarifice Adi. Ne-a apărat de jivine în pădure și a rămas la marginea satului să ne întâlnească părinții. Garantez că-i drăguț ca un mielușel… sau ca un ieduț.

Cu greu au convins-o pe capră să deschidă ușa, dar tot cu arma în mână a rămas, gata să-și apere familia. Niciunul dintre membrii ei nu puteau înțelege pupăturile cu care l-au întâmpinat omuleții pe acel prădător negru și masiv, precum și felul în care-i lingea acesta pe față, de parcă ar fi fost acoperiți cu glazură dulce.

– Unde e mama și tata?, au întrebat cei doi frați.

– Îmi pare tare rău, dar nu au venit, le-a răspuns cu regret câinele. Aș mai fi rămas, însă mi-e o foame de lup.

S-a văzut imediat că expresia folosită nu era printre cele mai potrivite, capra agitând preventiv vătraiul cu dinți ascuțiți.

– V-am zis eu că-i tot un fel de lup, și-a repetat ea temerile.

– Nu vă fie teamă, că-i doar o exprimare pe care a învățat-o tot de la noi, oamenii, a intervenit iarăși Adi. Știți, noi așa spunem când vrem să arătăm că avem mare poftă de mâncare. Dar el s-ar mulțumi și cu o coajă de pâine, după care promitem să plecăm în drumul nostru.

Încetul cu încetul, spiritele s-au mai liniștit și Maia a primit o porție de pâine proaspătă, pe care a savurat-o ca și cum ar fi cel mai bun fel. În timp ce-l priveau, chiar și iezii au început să-l judece mai puțin temători, mai ales că se purta atât de drăgăstos cu prietenii lor.

– N-am zis că trebuie să plecați din cauza lui, adăugă capra mai târziu. Însă nici nu poate să doarmă cu noi, fiindcă ne-ar produce coșmaruri toată noaptea.

– Mai bine-ar fi să ne duci acum la fostul tău șef, poate ne ajută Maia să luăm urma bunurilor furate și să i le recuperăm, veni Adi cu propunerea. Sau măcar să-i fim aproape în aceste clipe grele.

De data asta, ideea i se părea bună caprei, cu gândul că așa scapă de jivina cea mare, astfel că acceptă să-i conducă. Iezii ar fi vrut să iasă și ei în lume, dar mama le-a interzis pe un ton poruncitor.

– Stați încuiați în casă și nu lăsați pe nimeni care nu știe cuvintele potrivite pe care le-ați învățat. Eu nu voi zăbovi mult și poate mai găsesc ceva bun să vă aduc, dacă veți fi ascultători.

Așa că au fost nevoiți să-și ia rămas bun de la cei doi frați, cu mare părere de rău și după ce le-au smuls promisiunea că vor reveni, după ce-și vor reîntregi familia. Distanța până la casa bătrânului nu era mare și l-au găsit zăcând pe pat, slab și trist, fără voința de a mai trăi.

– E bolnav de inimă rea, le-a explicat capra, înainte de a-i lăsa la căpătâiul bietului om.

– Dar ce lucrai pentru el?, a întrebat șoptit Adi.

– Îi căram pe spinare cocoșul, prea fălos să se mai plimbe pe jos. Se spune că datorită lui s-a îmbogățit omul ăsta, de aceea îl iubea tare mult și îi îndeplinea orice dorință.

Într-adevăr, buzele omului rosteau, ca în delir, aceleași cuvinte:

– Unde ești, cocoșul meu drag? Găsiți-mi cocoșul și vă voi rămâne mereu îndatorat.

Ultimele cuvinte erau adresate caprei și necunoscuților pe care-i vedea lângă el. Cea dintâi dădu din cap, fără speranță.

– Probabil că l-au luat și pe el, iar baba l-o fi gătit pentru masa boierului, șopti ea.

Spre mirarea lor, moșul avea încă auzul fin, iar răspunsul nu întârzie să vină.

– I-am spus babei că poate să sacrifice orice orătanie, dar cocoșului meu să nu-i ia viața niciodată. Mi-a jurat, și o cred, deci pot fi sigur că mai trăiește.

Adi și Bianca s-au privit cu înțeles, după care s-au aplecat asupra Maiei.

– Crezi că poți găsi pasărea, dacă e prin preajmă?

– Să văd ce pot face, a răspuns cățeaua ieșind din odaie cu nasul mușinând.

Frații l-au urmat îndeaproape, în timp ce capra a rămas să schimbe compresa udă de pe fruntea fierbinte a bolnavului. Maia a mirosit toate cuștile pe care le-au deschis copii, după care au trecut la cea din vecini, a babei. Surpriza a venit tocmai de acolo, unde au găsit cocoșul închis și legat la plisc cu o ață, ca să nu poată cânta. Era mare și grea pasărea, însă împreună l-au eliberat din captivitate și l-au scăpat de legătoare. De îndată au răsunat împrejurimile de glasul lui puternic, încât și moșul a sărit din pat revigorat.

– Cum aș putea să vă răsplătesc pentru că ne-ați salvat viața?, e exclamat el cu multă recunoștință. Casa mea e și a voastră, nu e mult, dar veți avea mereu un acoperiș deasupra capului.

– Ba le vom da și punguța cu doi bani, s-a arătat generos cocoșul.

– Îmi pare rău, dar și ea a fost furată, glăsui cu regret moșul.

– Datoria mea e să o recuperez, zise înaripatul. Voi merge după ea și nu mă întorc cu pliscul gol, orice-ar fi.

va urma

Satul dintre neguri XII

Posted on by racoltapetru6

continuare

– Nu-i deloc confortabil scaunul ăsta, s-a plâns bărbatul când i-a întins Sandei unul din obiectele ascuțite și bine meșteșugite.

– Asta e și ideea, a răspuns ea sarcastic. Ce-ai fi vrut, să-ți aducă un tron pe care să te lăfăiești ca un împărat?

– Ei, nici chiar așa, dar mă gândesc că astfel de scaune ar trebui să aibă parlamentarii noștri. N-ar mai putea să adoarmă în sesiuni, că ar risca să-și rupă ceva în cădere. Eu mai bine înconjor pomul de câteva ori, astfel îmi pun în mișcare și sângele.

Vasile nu mai așteptă vreo părere și porni agale să se plimbe, atent la orice sunet sau mișcare detectabile în miez de noapte. Iarba îl îmbia să-și dea jos încălțările, dar se gândea că un străjer nu se cade să umble desculț, mai ales când poate interveni o încercare imprevizibilă. Surpriza nu a întârziat să-i apară în fața ochilor, sub forma a două mere care se scurgeau dintre ramuri spre rădăcina pomului.

– Sando, ridică-te numaidecât și hai să vezi lucrarea Necuratului!, exclamă el în timp ce încerca să prindă fructele sclipitoare.

Forța care le atrăgea către pământ era însă mai mare decât cea cu care reușea să se opună, ba mai simți și o mușcătură la mâna dreaptă. Femeia apăru imediat să-l susțină și începu să înțepe cu săgeata în jurul merelor, doar-doar o nimeri în ceva care le controla. Rezultatele străduinței lor se lăsau așteptate, iar fructele se apropiau tot mai mult de iarbă, de unde ar fi putut să o ia la fugă, precum cele întâlnite pe drum.

– Stai că le vin eu de hac, strigă femeia când o străfulgeră ideea cea mai la îndemână de pus în practică.

Făcu doi pași înapoi și trase pătura după ea, iar când cele două globuri luminoase au atins pământul, a așternut-o cu îndemânare peste ele. Bărbatul s-a prins de stratagemă și, uitând pentru moment de durere, s-a aruncat și el peste marginile păturii, încercuind împreună locul în care se observa zbaterea hoțului invizibil.

– Ține-l bine și hai să le împăturim, înainte să dispară, l-a sfătuit Sanda în timp ce se străduia, la rândul ei, să strecoare învelitoare pe dedesupt și apoi să facă un nod strâns. Materialul e gros și nu cred că vor reuși să iasă prin el.

Speranță care nu s-a adeverit, pentru că înăuntru era o ființă cu dinți buni și gheare ascuțite, hotărâtă să rupă țesătura care-o ținea captivă. Se impuneau măsuri mai dure, iar femeia apelă la alte înțepături cu săgeata, aplicate acolo unde vedea că se manifestă tendința de evadare. Tot așa până când dinăuntru se auzi o voce țipătoare, care-i implora.

– Nu mă mai înțepați atât, nesăbuiților. Mai bine cădem la o înțelegere.

– Nicio înțelegere! Vasilică, sună din corn să vină oștenii pentru a-l preda pe hoț, strigă Sanda.

A durat ceva timp până a reușit bărbatul să scoată sunete destul de puternice pentru a fi auzite la palat, iar apoi încă puțin până au ajuns gărzile împărătești. În tot acest timp, femeia era pregătită să-i aplice câte o corecție făpturii, dacă nu ar fi stat cuminte.

– Lăsați-mă să ies și promit să vă aduc un car de aur, a venit vocea cu o propunere tentantă.

– Nu putem accepta, pentru că e în joc viața noastră. Bănuiesc că aurul promis e tot din furat, după cum sunt și merele.

– Pomul ăsta e al meu de la începuturi, se auzi răspunsul. Se vede că nu sunteți de pe aici, deci nu știți care-i adevărul. Dacă nu-mi dați drumul imediat, o să vă fac mult rău după ce scap.

– Nu mai scapi, oștenii sunt deja aici și nu ne privește ce vor face cu tine, l-a asigurat Vasile.

Zarvă mare s-a stârnit în plină noapte la palat, toată lumea se trezea la zgomotul făcut de străjeri, tropăit de pași în fugă și zornăit de săbii scoase din teacă. Împăratul cu toată nobilimea, urmați îndeaproape de ceilalți curioși, s-au adunat în sala tronului, după ce au auzit că marele hoț de mere a fost prins. Nu mică a fost mirarea tânărului suveran când oștenii au depus înaintea sa pătura în care se zbătea o ființă mică și gălăgioasă.

– Lăsați-mă să ies, lăsați-mă să ies de aici că nu am aer, se auzea mereu dinăuntru.

– Ce-i asta, o glumă?!, îi întrebă el pe cei care l-au capturat.

– E cât se poate de serios, Măria Ta, a răspuns ferm Vasile. L-am prins asupra faptului, dar era întuneric și n-am văzut cum arată.

Înduplecat, împăratul a dat ordin să fie adusă o colivie solidă, unde să fie scoasă ciudățenia din pătură, fără posibilitatea de a fugi. Sub lumina făcliilor și a zecilor de sfeșnice au văzut atunci cum arată hoțul de temut: un bătrân foarte mic de statură, cu o barbă lungă și căruntă precum îi era și părul.

– Dar ăsta-i Statu-Palmă-Barbă-Cot! a rostit suveranul. Noi ne-am mai întâlnit, însă nu știam că vei ajunge să mă furi cum făcea Zmeul pe vremuri.

– Eu nu fur niciodată, iau doar ce mi se cuvine, s-a burzuluit moșul ofuscat. E drept că măru-i în grădina ta, dar în trunchiul lui mi-e casa de când a făcut primul fruct. Dacă nu-l binecuvântam eu, rămânea un pom obișnuit, așa că jumătate din ce se face pe ramurile lui îmi aparține.

O rumoare se făcu auzită în mulțimea care se înghesuia să nu scape nimic dintr-un  spectacol nemaivăzut. Fețele împărătești erau revoltate de această neobrăzare, iar tânărul cu coroană își exprimă mânia cât se poate de firească.

– Nu ți-am văzut niciodată scorbura și nici nu m-ai anunțat de prezență, deși am păzit multe nopți merele. Ar fi fost normal să ne înțelegem omenește, nu să iei ce consideri tu că îți aparține. În felul acesta tot furt se cheamă… dar s-ar putea să fiu mai îngăduitor cu tine dacă-mi spui ce făceai cu fructele. Unde le duceai și pentru ce?

– Asta nu-ți pot spune nicidecum, a spus cu fermitate bătrânul.

– Dacă nu-mi răspunzi, îți voi tăia capul, l-a asigurat Prâslea cel Voinic.

– Nu mă tem pentru capul meu. Nu există sabie care să mi-l poată desprinde de trup.

– Atunci, te voi întemnița pe vecie.

– Pot scăpa cu ușurință din orice temniță, așa cum am făcut-o de multe ori.

După un mic sfat cu bătrânul și împărăteasa, suveranul îi aduse la cunoștință o altă posibilă pedeapsă.

– Nu-mi rămâne decât să-ți tai barba și părul. După care ți se va putea spune ”STATU-PALMĂ-BARBĂ-IOC.

Chipul piticului se îngrozi la cele auzite, iar siguranța îi dispăru pe loc.

– Să nu-mi faceți asta! Recunosc că-i duceam merele Împăratului Verde, a cărui unică fiică e măritată cu Harap-Alb. Trebuie să nască în curând și, dacă mănâncă în fiecare zi câte un măr de aur, urmașul lor va avea pielea imposibil de tăiat cu sabia sau de străpuns cu sulița, așa cum e a mea.

Încă un moment de rumoare s-a auzit în Sala Tronului, iar fețele împărătești păreau nehotărâte în măsurile care trebuiau luate. Aproape nimeni nu știa, până atunci, la ce erau bune merele pe care numai împăratul avea dreptul să le consume. Acum, secretul fusese dezvăluit, iar la asta nu se așteptau tocmai de la intrusul acela mic și cu pretenții mari.

– Nu luați ca adevărat tot ce spune acest hoț, îi potoli suveranul, după care se adresă din nou învinuitului. Dacă Harap-Alb avea nevoie de câteva mere, nu trebuia decât să-mi ceară. Toată lumea știe că sunt generos și nu l-aș fi refuzat, mai ales că ne cunoaștem bine.

După o altă înțelegere cu familia, Prâslea își făcu cunoscută decizia.

– Pentru a-mi demonstra buna credință, voi merge personal la Împăratul Verde, oferindu-i un coș cu mere în dar. Alături de suita mea vor veni hoțul și cei doi viteji care l-au prins, ca o răsplată pentru curajul și iscusința lor. Am zis!

Satul dintre neguri XII

Posted on by racoltapetru6

continuare

Tocmai când visau mai frumos – despre reîntâlnirea cu copiii și bunicul, cu zâmbete, îmbrățișări și o câmpie plină de flori pe care alergau fericiți -, deșteptarea din somn le-a fost bruscă și zgomotoasă. În dormitor a intrat împăratul, însoțit de un alai impresionant și foarte colorat, multe din personajele palatului fiind curioase să vadă cine sunt străinii care le vor păzi peste noapte cea mai prețioasă moștenire. Sau la executarea cui vor asista a doua zi, dacă aceștia nu-și dovedesc nevinovăția. Tot doi oșteni zeloși, probabil aceeași pe caii cărora au intrat pe porțile suveranului, i-au luat pe sus și aproape că i-au aruncat în încălțămintea de lângă patul care le-a fost leagăn primitor.

Vestitul Prâslea cel Voinic, în prezent împărat cu drepturi depline asupra tot ce mișcă și nu mișcă pe domeniul lui, li s-a adresat cu fermitate, așa cum se cuvine în momentele de o însemnătate deosebită.

– E timpul să vă ocupați postul de sub coroana pomului cu mere de aur. Urmați-ne îndeaproape și gândiți-vă bine ce vă e de trebuință pentru a vă îndeplini cu succes misiunea.

Vasile și Sanda au fost nevoiți să-și revină imediat la realitatea cea crudă, iar mintea lor să proceseze cât mai eficient fiecare detaliu, începând cu indicațiile primite și adăugând starea vremii, un element foarte important pentru sarcina care-i aștepta. Soarele dădea să apună, lăsând în urmă un cer curat ca lacrima, ideal pentru o noapte înstelată, cu luna pe post de felinar. Mărul îi aștepta cu sclipiri de fructe ispititoare, tot unul și unul, de parcă erau făcute la matriță.

– Acuma sunt exact 34 de mere, dar au fost 42, înainte să înceapă hoțiile, i-a lămurit suveranul. În ultimele patru nopți, au dispărut tot câte două, fără ca niciunul din străjerii mei să observe cum s-a putut întâmpla. Dimineața le număram și, după ce ne dădeam seama de lipsa lor, oștenii porneau pe toate drumurile în căutarea făptașului. Așa v-au găsit, și mulți zic că e suficient ca să plătiți cu viața. Însă nu e bine să fim impulsivi, ci mai degrabă chibzuiți și deschiși în a vă oferi o șansă, dar și nouă în a afla cu adevărat cum și cine a poftit la cea mai râvnită pradă din toate împărățiile. Pe vremea când eram eu de pază, pentru a nu adormi cumva în timpul pândei, stăteam pe un scaun și îmi înconjuram capul cu patru sulițe sprijinite în pământ. Dacă ațipeam și mă plecam în oricare parte, vârful pe care mi se înclina capul mă înțepa dureros și astfel îmi reveneam din somnolență. Spuneți-mi dacă vreți să faceți la fel.

Cei doi vizați au simțit un fior când li s-a pomenit de arme, drept pentru care au schimbat câteva cuvinte în șoaptă. După câteva lămuriri, femeia a fost cea care și-a exprimat doleanțele.

– Noi nu suntem obișnuiți cu lupta, dar ne-ar prinde bine un scaun și o pătură, mai ales că iarba-i mătăsoasă și bine cosită. Vom face cu schimbul și ne vom ține treji unul pe altul.

– Doar atât? Nu puteți să prindeți un hoț cu mâinile goale, așa că vă ofer arcul meu din tinerețe, a insistat împăratul, adresându-se bărbatului. În cazul că nu se predă de bunăvoie, ai permisiunea mea să-l țintești și chiar să-l omori. Dacă e zmeu, ai grijă să-l lovești direct în inimă sau într-un ochi. Nu-l va ucide, însă vei avea timp să sufli în acest corn, pentru a chema oștenii mei să-l lege.

Acel instrument de avertizare, alături de arcul și tolba cu săgeți i-au fost înmânate numaidecât lui Vasile, care se arătă foarte impresionat de ele.

– Dar nu se poate așa ceva!, a izbucnit instinctiv Sanda. Omul meu nu a tras niciodată vreo săgeată.

– Ce spui tu, draga mea?, interveni Vasile, rănit în orgoliu. În studenție am participat la un concurs de tir cu arcul, iar așa ceva nu se uită.

Odată cu această remarcă surprinzătoare, omul cercetă cu mare curiozitate vestita armă cu care s-a luptat marele Prâslea cel Voinic. Femeia a dat din cap neîncrezătoare, în timp ce împăratul le ura succes, iar suita lui îi privea cu zâmbete sarcastice. Doar după ce au plecat cu toții, femeia și-a arătat, îndoiala despre cele afirmate cu fală.

– Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată de experiența ta în tragerea cu arcul. Cred că mai degrabă ai vrut să te dai mare și să te joci la noapte cu arma aceea la care te uiți ca și cum ar fi exponat de muzeu.

– Ce mare lucru poate să fie în a trage cu un arc, a răspuns el cu încredere. Poate nu ți-am zis, dar eu chiar am tras la țintă în tinerețe. E drept că n-am fost printre primii, însă erau arcuri din acelea moderne și complicate, în timp ce ăsta arată mult mai simplu.

Un străjer a revenit să le aducă scaunul și o pătură, după care a zăbovit puțin să se mai amuze de bieții oameni, ca de niște copii puși să facă o treabă de oameni mari, cu experiență. Vasile s-a așezat pe scaunul fără spătar și cam înalt pentru statura lui, așezându-și pe umăr cureaua cu tubul metalic de avertizare și încercând să deslușească mai bine cum se fixează săgeata în coarda arcului. Sanda și-a întins pătura delicată peste iarba de câțiva centimetri și, după ce omul împăratului s-a retras satisfăcut, l-a luat din nou în colimator pe partenerul cu care trebuia să realizeze ce nu a reușit niciun oștean temeinic instruit.

– Încetează să te mai joci cu chestiile alea, că poate ne rănești. Îți dai seama că nu avem nicio șansă în fața unui zmeu sau mai știu eu ce namilă de arătare. Pur și simplu ne spulberă ca pe niște popice, dacă nu avem șansa să ne adoarmă înainte și să scăpăm nevătămați până mâine, când tot vom fi pedepsiți cu moartea.

– Săndica mea, trebuie să fii mai optimistă și curajoasă, altfel n-avem nicio șansă. Gândește-te că suntem într-un sat cu personaje de poveste, care au reușit să-și demonstreze istețimea și vitejia tocmai pentru că au avut minte și ambiție, nu neapărat putere. Am putea ajunge și noi ca ei, dacă nu ne lăsăm înfrânți înainte de confruntare. E drept că avem nevoie și de puțin noroc, așa cum am avut până acum.

Din vorbă în vorbă, nici nu au observat când seara s-a transformat în noapte, iar merele de deasupra lor sclipeau într-o cu totul altă lumină. Parcă erau sub un pom de Crăciun împodobit cu globuri și stele, iar luna se cățărase singură în vârf. Această frumusețe feerică a impus o tăcere sacrosantă, cel puțin până și-au încărcat sufletul din ea, după care și-au adresat doar cuvinte puține și în șoaptă. Doar greierii aveau libertate totală la concert, iar câte o pasăre ascunsă îi acompania scurt, marcând parcă trecerea lentă a timpului. Această stare plăcută i-a făcut să pună pe planul doi grijile unui pericol iminent, ba chiar să le inducă o stare de visare, la un pas de somnolență. Probabil că aceasta era cauza adormirii străjilor precedente, iar dialogul dintre ei trebuia să fie soluția pentru a evita să pățească la fel.

– Dă-mi și mie o săgeată, a cerut Sanda cu o voce mai îndrăzneață. Chiar dacă nu am arc, măcar să i-o înfig cu mâna în pieptul căpcăunului care va ajunge în fața mea.

va urma

Satul dintre neguri XII

Posted on by racoltapetru6

Cu multă determinare și-au reînceput parcursul cei doi părinți rătăcitori, dar vlaga scădea pe măsură ce soarele se înălța deasupra capului. Urmau drumul principal, în speranța că vor întâlni pe cineva care să-i ghideze și chiar să-i poftească într-o curte, la odihnă, un pahar de apă și oarece de-ale gurii. Rar vedeau însă vreo ființă în depărtare, mai ales pe cărări marginale, doar că și acestea dispăreau înainte ca ei să le deslușească bine, fie că acele vietăți erau oameni, animale familiare sau arătări înșelătoare. Locuințe nu întâlneau nici pe atâta, doar câmpii înverzite și împodobite de flori din cele mai îmbietoare.

– Poate, dacă o rugam pe Ileana Cosânzeana, ne-ar fi dus și pe noi într-un loc mai primitor, rosti într-un târziu Vasile. Socotind că avea un cal puternic și ne era datoare.

Sanda îi dădea dreptate în sinea ei, dar nu voia să-i accentueze sentimentul de regret, deloc indicat pentru situația în care se aflau: oameni ai străzii într-un sat cu locuitori de poveste, buni sau răi, în funcție de norocul pe care îl aveau la un moment dat. Și pe ea o încerca foamea și setea, dorința de a întâlni semeni cu care să poată schimba câteva cuvinte, așa cum a fost Sfânta Vineri și invitatele ei.

– La urma urmei cât de mare poate fi această localitate?, că doar nu-i oraș, a încercat ea să insufle oarece vioiciune în starea lor. Chiar și un municipiu l-am putea parcurge de la un capăt la altul, într-o singură zi. Măcar acolo ai străzi pline de case, la porțile cărora vezi oameni, trotuare pe care se circulă și mașini care opresc uneori în dreptul tău. Trebuie să existe și pe aici un centru, cu magazine, piață și bănci pe care te poți odihni.

Au mai mers ei ce au mers, până când au zărit în depărtare un palat și mai mare decât acela din care evadaseră. Puterea le-a mai revenit, deodată, deși le cam pierise încrederea în clădirile prea atrăgătoare.

– Poate mai dăm peste vreun zmeu sau căpcăun care să ne pună la treabă de sclavi, a mormăit cu jumătate de gură bărbatul.

– N-avem încotro și trebuie să profităm de orice ocazie. Nu toți bogătașii sunt răi, iar noi nu putem merge întruna, fără să bem o cană de apă. Vezi și tu că n-am întâlnit o fântână în cale, așa cum e normal în orice sat.

Drumul era de țară, puțin călcat de pasul omului, de căruțele specifice așezărilor rurale sau de animalele crescute în gospodării. Așa se face că iarba persista pe cea mai mare porțiune a lui, uneori cât palma de înaltă. Atenți la acest aspect, mai ales pentru a nu se împiedica de vreun smoc, nu mică le-a fost mirarea să vadă venind din față două mere, de parcă ar fi avut picioare. Și mai de departe se întrezăreau apropiindu-se câțiva călăreți, iar tropăitul cailor se auzea tot mai deslușit.

Merele erau urmate de o trenă albă și, la un moment dat, s-au rostogolit exact la picioarele lor. Fâșia aceea misterioasă s-a scurs pe alături, pierzându-se rapid pe drumul din spate, în timp ce Sanda și Vasile ridicau fructele strălucitoare pentru a le examina. Erau mari și grele, iar soarele își amplifica lumina prin coaja lor galben-aurie. Astfel i-a găsit cei trei oșteni călare, care s-au oprit cu strigăte puternice și amenințătoare.

– Jos mâinile de pe mere!, se făcu auzită vocea celui care părea conducătorul. Legați bine hoții aceștia și să-i ducem numaidecât împăratului.

Buimăciți de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, bieții oameni n-au avut tăria să se opună și nici să se justifice prin propoziții coerente, ci s-au trezit aruncați ca niște saci pe spinarea cailor, după care au urmat galopul care le-a zdruncinat trupul și creierul. Parcă erau într-un nou coșmar, după ce doar de dimineață scăpaseră dintr-unul. Nu a durat mult și au intrat pe poarta larg deschisă a palatului, amândoi cu fața în jos și mai mult presupunând ce se întâmplă. Și-au mai revenit doar când oștenii i-a pus plocon în fața unui tron ocupat de un tânăr chipeș și încoronat, semne suficient de convingătoare că trebuia să fie acel împărat despre care vorbise șeful călăreților.

– Slăvite stăpân, am prins hoții care vă furau merele de aur. Aceste două le-am găsit asupra lor, deci nu e nicio îndoială în ce-i privește pe făptași.

Tânărul suveran a luat fructele, le-a cercetat să fie sigur că-s întregi și nealterate de vreo stricăciune, după care și-a mutat privirile către învinuiți, întrebând scurt și cu mâhnire:

– De ce?

Sanda a fost prima care și-a revenit, reușind astfel să vorbească din poziția de îngenunchere la care fuseseră obligați.

– Măria Ta, vă rugăm să ne credeți că merele le-am găsit jos, pe drum. Nu știu cum s-a întâmplat, dar se rostogoleau spre noi și doar le-am ridicat să le admirăm.

Împăratul îi privea cu neîncredere, la fel și femeia din dreapta sa care părea să-i fie consoartă, dar și bătrânul din stânga, probabil părintele vreunuia din ei.

– Cine sunteți și cine v-a trimis? Spuneți adevărul și s-ar putea să nu vă tai capetele, așa cum merită orice hoț.

– Suntem oameni cinstiți, s-a auzit vocea rugătoare a lui Vasile. S-ar putea spune că venim de peste mări și țări să ne căutăm bunicul, dar pe acest tărâm am avut nefericirea să ne pierdem cei doi copii pe care i-am adus cu noi. Nu cunoaștem pe nimeni și întrebăm pe toată lumea dacă i-a văzut sau dacă știu unde să-i găsim.

Nici nevastă-sa nu se aștepta la o prezentare atât de emoționantă încât să-l pună pe gânduri și pe suveran. Totuși, persista o ciudățenie care se cerea explicată. De aceea a urmat o discuție în șoaptă între tânărul care-i judeca și bătrânul care părea și un sfătuitor apropiat. A intervenit la fel de discret împărăteasa, cu o expresie înțelegătoare, iar toate aceste consultații au dus la decizia finală.

– Merele nu au picioare, cât or fi ele de fermecate, le-a precizat împăratul. În ultimele nopți îmi dispar mereu câte două și nimeni nu știe cum se poate întâmpla, deși străjile mele stau de veghe. Aș fi bănuit că-i vorba de vreun zmeu, dar i-am ucis pe toți trei în urmă cu câțiva ani, pe când aveam doi frați, iar eu eram Prâslea. Acum, nu-mi mai permit să stau de pază, pentru că datoria îmi cere să-mi conduc neobosit supușii. Dar nici nu pot să stau impasibil când cea mai mare moștenire a familiei este furată de cineva atât de perfid. Deși ați fost prinși cu prada, nu vreau să fac o greșeală condamnându-vă la moarte doar cu această probă. Aveți posibilitatea de a vă dovedi nevinovăția, prinzându-l chiar voi pe hoțul nocturn, în noaptea ce urmează. Până atunci veți fi tratați ca oaspeți, însă veți fi păziți cu strășnicie. Acceptați această misiune sau vreți să ajungeți în temnițele palatului?

Sanda și Vasile și-au aruncat o privire plină de înțeles, având în vedere că alternativa din urmă era terifiantă, după care au aprobat din cap și cu un ”da” abia auzit.

– Atunci, așa rămâne, a decis suveranul bătând cu sceptrul în podeaua răsunătoare. Să-i dați haine curate bărbatului acesta, să fie serviți cu mâncăruri alese, să se odihnească bine până la căderea serii, pentru a rezista toată noaptea somnului. Iar dacă nu vor reuși să-l prindă pe făptaș, înseamnă că sunt în cârdășie și vor fi condamnați mâine dimineață. Am zis!

Nu mai era nimic de comentat și nici de zăbovit în fața fețelor nobile, dar măcar urmau câteva ore în care cei doi acuzați s-au simțit ca în Paradis. Vasile a primit un costum nou și curat, iar acum putea sta cu mândrie alături de Sanda. Mâncarea care le-a fost pusă în față li s-a părut cea mai bună din viața lor, iar somnul din patul cu așternuturi fine i-a cuprins imediat în brațe, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc și grijile pentru viitor au dispărut complet.

va urma

Satul dintre neguri XI

Posted on by racoltapetru6

continuare

A fost momentul când s-au auzit niște ciocănituri ferme la ușă, după fiecare urmând o zgârietură greu de sesizat pentru cei inhibați de emoții.

– Cine e?, a întrebat încrezător iedul cel mare.

– Sunt eu, mama voastră. Deschideți să vă îmbrățișez și apoi să vă hrănesc.

– Imediat, a venit răspunsul cu bucurie. Doar să ne spui poezia aceea care ne place.

De după ușă răsunară numaidecât mult-așteptatele versuri, ca un cântec de alint pentru cei trei iezișori nerăbdători.

”Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze…”

În timp ce micuții ascultau cu încântare fiecare cuvințel, iar Bianca avea presimțiri rele, Adi se uită cu atenție pe gemulețul acela mic și făcu o descoperire pe care se grăbi să o împărtășească frățiorilor.

– Nu deschideți, nu deschideți!, a exclamat el și i-a chemat să vadă despre ce e vorba. Uitați-vă mai atent la umbra ființei care este acum la ușă. Ar trebui să se zărească și coarnele mamei voastre, dar în locul lor se văd doar niște urechi mari, cum sunt cele de lup. Precis și-a dres glasul pentru a vă păcăli.

Ieduții s-au adunat imediat la fereastră, constatând cu mare părere de rău că musafirul lor avea dreptate. Soarele dimineții au dat-o de gol pe fiara dornică să le curme viețile. De aici și răspunsul pe care frățiorul cel mare l-a dat după terminarea probei de examinare.

– Tu ești lupul venit din pădure să ne mănânce. Du-te înapoi, până nu vine mama să te ia în coarnele ei mari și ascuțite, pe care tu nu le ai.

– De unde știți voi că nu le am?, se auzi glasul dulceag. Lăsați-mă înăuntru să vi le arăt cât sunt de frumoase.

– Ți-am văzut umbra pe fereastră, așa că nu ne poți minți.

O lovitură puternică cutremură ușa, după care urmă vocea nervoasă a prădătorului.

– V-ați mai deșteptat de când nu v-am căutat, dar cu mine tot nu vă puteți pune. Deschideți odată ușa sau rup cu dinții scândurile căsuței și intru cu forța peste voi.

– Nu ne e frică de tine, că suntem mai mulți și te fugărim, s-a dat mare iedul cel mic.

– Ahaaa, mai multe delicatese într-un singur loc, s-a auzit lupul cum își exprima pofta mărită. Lasă că vă vin eu de hac.

Liniștea obișnuită a revenit dincolo de ușa salvatoare, iar cele cinci ființe inocente au răsuflat ușurate. Iezii își arătau recunoștința pentru Adi și îi îmbiau pe amândoi oaspeții să mai bea apă. Fratele mijlociu veni cu explicații:

– Uneori, mămuca întârzie, după cum i se năzărește stăpânului să-i dea de lucru. Dar trebuie să apară curând, pentru că nu vrea niciodată să răbdăm de foame. Mai povestiți-ne din minunile pe care le trăiți în lumea voastră, până mai pun un lemn pe foc pentru a fi tocmai bun pentru mămăligă.

Era rândul Biancăi să iasă din reverie și să schimbe câteva cuvinte cu personajele îndrăgite și drăgălașe foc.

– Printre oamenii de unde vin există o poveste despre voi, deși se termină cam trist. Noi am citit-o și de acolo am aflat ce trebuie să spunem la ușă.

– O poveste cu noi?, se miră mezinul. Și de ce se termină trist? Ne-o spuneți și nouă?

Fetiței i-ar fi plăcut să-i satisfacă rugămintea, dar fratele i-a făcut un semn discret să nu o facă, așa că a găsit o cale să ignore această dorință.

– Poate că povestitorii aceia au trecut prin satul vostru și de aici s-au inspirat.

– Noi nu i-am cunoscut și nici nu am văzut încă oameni, mărturisi cu regret micuțul. Poate dacă vom mai crește, ne va duce mămuca să o ajutăm în munca ei și vom vedea acolo cum arată lumea mare.

Multe ar mai fi avut de discutat iezii cu copiii, însă în ușă răsunară din nou câteva bătăi. A urmat, firește, aceeași întrebare și apoi aceleași versuri de examinare:

”Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze…”

De data asta au văzut cu toții umbra unor coarne, doar cel mic și-a exprimat unele îndoieli:

– Cornițele mamei ar trebui să fie mai mici, a spus el.

– Ce spui tu, mucosule?!, l-a apostrofat iedul cel mare. De parcă le poți vedea tu de la statura ta. Pregătiți masa și mai răsuciți jăraticul cu vătraiul, că vine mămuca să ne facă de mâncare.

Fără să mai aștepte alte păreri, s-a dus și a ridicat zăvorul, după care ușa a fost împinsă cu atâta putere încât l-a aruncat la pământ. În pragul casei stătea rânjind cu dinți mari și sclipitori un lup mai mare și mai fioros decât oricare altul văzut până atunci. Cu una din labe își ținuse pe cap două crengi, pentru a-i face să creadă că sunt coarnele caprei.

– Ai mei sunteți, micuți fragezi și savuroși!, a răsunat victorioasă o voce care-ți îngheța sângele în vine. Dar ce-mi văd ochii? Să am parte și de pui de om, nici nu visasem, așa că va fi un adevărat festin.

Iedul cel mic dispăruse în lădița cu lemne, cel mijlociu tremura sub masă, iar cel mare încă nu-și revenise din șoc. Bianca stătea și ea încremenită, în timp ce Adi își căuta curajul insuflat de suferința prin care a trecut noaptea trecută în groapa suferinței. Știa că nu avea timp de gândire, de aceea mintea lui aștepta cu frenezie o soluție la îndemână pentru a-și salva sora și pe cei trei micuți, aproape leșinați de frică. Ochii i-au căzut pe vătraiul rămas în jăraticul sobei, iar instinctul l-a făcut să-l apuce cu hotărâre în mână, ca pe o sabie amenințătoare.

– Ha-ha-ha, ce-mi plac mie victimele care se zbat, s-a arătat neînfricată namila de jivină. Cu atât mai dulce-i carnea lor.

Exprimându-și această convingere, lupul făcu încă un pas spre băiat, pregătit să sară la gâtul lui și să-i curme imediat viața. Doar că nu a luat în calcul agilitatea micuțului, care nu mai știa de teamă, ci doar de datoria pe care o avea ca frate mai mare. Așa că, atunci când se aștepta mai puțin, presupusa victimă atacă fulgerător cu arma improvizată, împlântându-i un dinte de metal într-unul din ochii aceia mari și pofticioși. Lupul urlă și se prăbuși cuprins de o durere sfâșietoare, în timp ce sângele țâșnea din belșug, împiedicându-l să mai vadă vreo țintă. Singura cale pe care o mai nimeri a fost o întoarcere completă și apoi o fugă către pădurea cea largă. Și totuși, printre urletele de suferință, mai reuși să strige către cel care i-a provocat nenorocirea:

– Blestemat să fii, pui de om! O să mă răzbun crunt, vei vedea.

Și a dispărut în depărtare, odată cu primejdia și teama celor cinci suflețele, cărora nu le venea să creadă că au scăpat de cel mai temut dușman. S-au adunat laolaltă și s-au îmbrățișat cu lacrimi în ochi, iar Adi s-a simțit ca un mare erou când a primit laudele celorlalți, dar mai cu seamă pe ale Biancăi.

– Lasă că și tu m-ai salvat pe mine, deci suntem chit, i-a răspuns el cu modestie.

Capra care a apărut s-a speriat când a văzut ușa deschisă și cu greu a putut înțelege ce s-a întâmplat, fiindcă iezișorii vorbeau toți deodată și veștile păreau incredibile. I-a trebuit un timp să-și dea seama despre ce era vorba, după care s-a bucurat nespus de mult și le-a mulțumit de mii de ori oaspeților.

– Mi-ar fi frânt inima să-mi pierd și acești copii, dar voi parcă ați fost trimiși de Zâna Bună să-i protejați. Rămâneți la masă și apoi mi-ar plăcea să stați cu noi cât mai mult timp. Mai adăugăm un culcuș și două blide de mâncare, pentru că unde sunt patru guri, mai e loc de două.

Satul dintre neguri XI

Posted on by racoltapetru6

Probabil că au ațipit unul lângă celălalt, obosiți de drum și emoții cum nu au mai simțit până atunci. Așa se poate explica faptul că n-au observat când s-a luminat de ziuă, doar razele dimineții le-au pătruns prin pleoape și i-au trezit la realitate. Era frumoasă priveliștea care li se înfățișa înainte, însă nu puteau să se bucure de ea, văzând că sunt tot singuri, fără mângâierile și încurajările cu care îi obișnuiseră părinții. Îngrijorarea și dorul de ei a făcut-o pe Bianca să-și înceapă ziua cu un plâns amar, alinat într-o oarecare măsură de fratele ei.

– Hai că or să apară și ei, i-a spus el, în timp ce o mângâia cu stângăcie.

Adevărul era că și el plângea în sinea lui, regretând nespus clipa în care s-a gândit să se aventureze într-o călătorie atât de nesăbuită, ba să o atragă și pe surioară prin încăpățânarea de care a dat dovadă. Până acum nu a fost dispus niciodată să-și arate partea de frate grijuliu, lăsând pe seama mamei să se ocupe de surioara ”râzgâiată”, după cum îi plăcea să o numească. Acum, însă, era conștient cât de mult contează să ai pe cineva alături, mai ales simțea și el nevoie de îmbărbătare.

– Trebuia să ne întoarcem înapoi, a spus printre suspine fetița. Poate s-au supărat pe noi și nu mai vor să ne vadă. Ne-au abandonat și vom rămâne orfani pentru totdeauna.

– Nici să nu te gândești la așa ceva, a tresărit din tot trupul Adi. Părinții noștri ne iubesc foarte mult, orice s-ar întâmpla, după cum au dovedit-o de atâtea ori când făceam cele mai mari boacăne. Sunt sigur că ne caută și ne vor găsi curând.

Bianca își șterse lacrimile de pe obraji și își privi frățiorul cu speranță redobândită. Niciodată nu-l simțise atât de aproape sufletește, iar asta o făcea să prindă putere și să se bazeze pe sprijinul lui.

– Mi-e sete și mi-e foame, iar noi nu avem nimic, nici măcar un pătrățel de ciocolată, a mărturisit ea, ca și cum această necesitate firească ar fi fost menită să atenueze temerile exprimate înainte.

Adi s-a ridicat în picioare, ca un bărbat adevărat, și i-a întins mâna să o ajute în a-l urma.

– Exact aceleași nevoi simt și eu, domniță, a zâmbit pe cât putea el de drăguț. Să mergem în satul care ne așteaptă cu brațele deschise și poate noi vom fi primii care-l vom găsi pe Bunicul. Precis că o să ne facă o omletă din ouă de casă, cu caș și șuncă, iar apoi vom bea apă rece din fântână. Sau poate un suc de fructe proaspete, ce zici?

– Nu cred că-i o idee bună să mergem toți trei, se făcu auzită vocea câinelui. Cineva trebuie să aștepte aici întâlnirea cu părinții, iar acela trebuie să fiu eu, pentru că îi pot duce pe urmele voastre.

– Maia, tu ești mereu cea care se sacrifică, dar acum s-ar putea să rabzi de foame multă vreme, i-a răspuns Adi.

După care, amândoi frații i-au arătat dragostea prin mângâieri și îmbrățișări. Era greu pentru toți să se despartă într-o lume imprevizibilă, dar patrupedul îi încurajă, zâmbind câinește.

– Nu e nicio problemă pentru mine, atâta vreme cât sunt iute de picior și văzul mi-e ager. Găsesc eu ceva de-ale gurii, poate prind vreun iepure sau altă bunătate. O să vă caut în curând, singur sau cu cei pe care-i așteptăm.

Copiii s-au lăsat convinși, după care a urmat momentul despărțirii și al promisiunilor că se vor revedea cu vești bune. Încrederea transmisă reciproc le-a prins bine celor doi frați, care s-au molipsit de visurile frumoase, iar pașii le-au devenit tot mai sprinteni, pe măsură ce se apropiau de prima căsuță. La drept vorbind, era chiar mai modestă decât orice căsuță văzută de ei, mică de tot, făcută din șipci și acoperită cu paie.

– Cred că nu poate locui nimeni aici, a rostit cu dezamăgire Adi. E prea mică pentru oamenii normali și mai e și sărăcăcioasă.

– Poate că e casa piticilor din povestea cu Alba ca Zăpada, interveni cu o idee Bianca. Ei sunt foarte mici, dar buni cu musafirii.

– Piticii aceia locuiau în pădure, iar aici suntem la capătul localității, o corectă băiatul. Însă nu strică să vedem dacă găsim ceva sau pe cineva între scândurelele alea. Mai ales că văd un gemuleț și o ușă micuță… care pare închisă.

Ușița în fața căreia au ajuns era într-adevăr atât de mică încât și Adi era mai înalt, dar s-au încumetat să ciocănească de câteva ori. După prima încercare nu s-a auzit niciun răspuns și nicio mișcare n-a fost percepută. Băiatul s-a convins că e zăvorâtă pe dinăuntru, așa că insistă cu bătăile până când o voce subțire le-a ajuns la urechi.

– Cine-i acolo?

– Suntem doi drumeți însetați și flămânzi, a reacționat fratele.

Câteva șoapte s-au făcut auzite, după care aceeași voce le-a răspuns:

– Nu avem voie să deschidem decât mamei. De unde să știm că nu ești lupul cel rău care vrea să ne mănânce?

Frățiorii s-au privit mirați, neștiind dacă e vorba de vreo glumă sau era o treabă serioasă. Bianca a fost cea care s-a luminat la chip și a început să recite versurile pe care le știa din poveste:

”Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.”

– E glasul mămucăi, se auzi o voce.

– Și versurile cu care ne cere să-i deschidem, completă altă voce.

– Ba nu e mămuca, doar ați auzit ce ne-au spus de la început, interveni un glas și mai subțire.

– Oricum, trebuie să vină din partea ei, dacă i-a învățat ce trebuie să spună. Hai să deschidem, că or avea nevoie de odihnă și mâncare.

Un zăvor răsună și ușița se deschise, oferindu-le copiilor o imagine incredibilă. În fața lor se înfățișau trei ieduți, din care doi stăteau în două labe, iar cel mai plăpând în toate cele patru. La fel de mirați arătau și ei când au văzut pe cine au slobozit, de parcă ar fi fost prima oară când văd asemenea ființe.

– Voi sunteți oameni adevărați?!, întrebă cel care părea iedul mai mare.

– Mai degrabă pui de oameni, a răspuns Adi, cu ochii măriți ca cepele. Iar voi sunteți pui de capră, cum nu mi-a mai fost dat să văd.

S-au examinat un timp unii pe alții, curioși și uimiți să descopere o specie atât de diferită față de ce au auzit, după care a venit invitația din partea gazdelor.

– Puteți să intrați, dacă sunteți cu adevărat oameni buni. Știm că există și din aceia care umblă cu cuțite la ei și ne taie, așa cum ne sfârtecă lupii dacă ne găsesc fără apărare.

Cei doi frați au pășit cu șovăială și atenție în micuța încăpere, cercetând cu același interes mobilierul compus din două așternuturi de paie, o sobă, o masă și patru scaune, toate în miniatură. Biancăi i se părea o căsuță pentru păpuși mai mari, iar asta o încânta vizibil. Iedul mai mărișor a închis la loc ușa, după ce a aruncat o privire temătoare pe afară.

– Lupul cel rău ne dă târcoale mereu, dar noi suntem atenți și nu-i deschidem niciodată, a explicat el cu o expresie gravă. Voi sunteți primii musafiri pe care-i primim, luați loc pe scaune și beți din apa proaspătă. Mâncare nu avem, până vine mama cu cele de trebuință.

Pe masă era într-adevăr un ulcior cu apă și patru păhărele pe care iezișorii puteau să le apuce cu copitele despicate și adaptate pentru asta. Au băut cu sete din apa rece și limpede, după care au continuat să-și astâmpere curiozitatea.

– De unde veniți voi?, a întrebat iedul cel mic.

– De departe tare, a răspuns tot Adi, pentru că Bianca era deocamdată prea fascinată de ceea ce vede, pentru a mai fi în stare să poarte o conversație cu eroii ei de poveste. Acolo unde animalele nu vorbesc și sunt îngrijite de oameni.

– Ce sunt acelea ”animale”?, se interesă iedul mijlociu.

Băiatul își căută cu atenție cuvintele, înainte de a da o definiție greu de înțeles în această situație.

– Adică specii ca voi… care nu au mâini și… nu seamănă cu noi.

– Eu am mâini, doar ți-am pus apă cu ele. E drept că mi-a trebuit ceva timp până m-a învățat mama. Cred că și voi aveți o mamă care v-a învățat tot ce știți.

– Așa este, oftă cu tristețe băiatul. Doar că acum ne-am rătăcit de ea și ne căutăm Bunicul, un bătrân care ne-a invitat în satul ăsta.

– Îmi pare rău pentru voi, îi compătimi mezinul. Dar poate aveți noroc, pentru că mămuca lucrează la un moșneag foarte bogat, care poate fi bunicul vostru.

va urma

Satul dintre neguri X

Posted on by racoltapetru6

continuare

Vremea era foarte frumoasă și plăcută în satul acela dintre neguri, începând de la răsăritul și până la apusul soarelui. Chiar și în miezul zilei, deși astrul strălucea în toată splendoarea, puteai să te bucuri de căldura lui fără să simți caniculă și să te treacă nădușelile. Doar Vasile nu avea timp – și nici starea necesară – să simtă binefacerile unei zile de vară, cum nu trăise vreodată în lumea de unde venea. Degeaba a mai încercat să intre în vorbă cu gazda înfricoșătoare, pentru că doleanțele sale nu-și găseau nici cel mai mic ecou. Mai ales după ce logodnica din turn a încercat să-și lovească pretendentul cu farfuriile pe care le-a aruncat de la fereastră asupra lui, scoțându-l și mai mult din sărite.

– Lasă că te îmblânzesc eu până la urmă, a tunat el către fata înverșunată. Îmi vei face niște zmeișori frumoși ca tine și puternici ca mine. Iar tu treci la lucru, că tare-mi vine să zdrobesc ceva din jurul meu și n-aș vrea să rămân fără mână de lucru.

Expresia de la urmă i-a fost adresată bietului slujbaș de ocazie, nevoit să se retragă iarăși în munca lui fără zăbavă, cel puțin până la căderea nopții. Merele și cele câteva legume culese din grădină nu-i astâmpăraseră foamea, dar nu pentru stomac își făcea el griji. A adormit cu greu, pe un așternut de paie improvizat în apropierea calului răsfățat și a iepii muribunde, visându-și familia reunită și zâmbitoare.

Un cântec din fluier l-a trezit din somnul greu, derutat în a înțelege dacă-i doar în capul lui sau vine din realitatea dură care-l întâmpina de dimineață. Buimăceala i-a trecut în momentul când l-a văzut pe Zmeu cum intră în grajd, înjurând de mama focului și încălecând în grabă calul, cu nelipsitul buzdugan pe umăr. Ceva se întâmpla, dar Vasile nu a avut curajul să întrebe despre ce-i vorba, ieșind doar în urma călărețului nervos. Ajuns la poartă, acesta și-a scos cheia de la brâu, a deschis lacătul greu, ieșind tot călare din curte.

Tocmai atunci trecea prin fața castelului o femeie tinerică și frumușică, pe care Zmeul a întrebat-o aspru:

– N-ai văzut cumva pe acela care a fluierat atât de provocator? Spune-mi numaidecât cine a fost și încotro a fugit ca un laș!

– Vai, domnule Zmeu, eu sunt doar în căutare de lucru pe aici. Nimeni nu-i mai priceput ca mine, mai ales la gătit mâncăruri din cele mai alese…

– Bine, bine… Te iau, dar răspunde-mi odată la ce te-am întrebat sau îți tai capul cu paloșul.

– Desigur, domnule, tânărul care a suflat în fluier a fugit în partea aceea, i-a arătat femeia o direcție aproximativă.

– Ahaaa! E obrăznicătura de Făt-Frumos, dar îl prind eu din urmă. Intră repede înăuntru, să pot închide poarta. Mai vorbim noi când mă întorc.

Sanda – pentru că ea era străina în cauză – s-a strecurat imediat în curte, curioasă și nerăbdătoare să-și găsească bărbatul. L-a văzut de departe, venind cu pași șovăielnici și trupul aplecat, de parcă ar fi îmbătrânit câțiva ani într-o zi. Nu a recunoscut-o decât când au ajuns foarte aproape, iar atunci s-au aruncat unul în brațele celuilalt. Femeia îl strângea la piept bucuroasă, în timp ce bărbatul lăcrima și o săruta pe obraji, pe buze, pe frunte și pe mâinile cu care-l mângâia.

– Nu pot să cred că ești tu, prințesă a inimii mele, a rostit el gâtuit de emoție. Arăți atât de frumoasă în costumul ăsta țărănesc, încât am crezut că ești o zână din povești. De unde îl ai și cum l-ai convins pe Zmeu să te lase înăuntru?

– Hainele le-am primit de la Sfânta Vineri, împreună cu un fluier făcut special pentru a-i întărâta pe zmei. Eu am fost cea care a cântat din el, pentru a-l atrage din castel și a-mi oferi serviciile. Știam cine stă aici și mi s-a spus că ai făcut o alegere proastă, dar acum trebuie să plecăm înainte de revenirea gazdei. Ai vreo idee cum am putea ieși de aici, pentru că poarta e încuiată pe dinafară, iar zidurile sunt înalte și imposibil de escaladat.

Nici Vasile nu știa vreo cale de evadare din această fortăreață, deși se gândea la cele mai fanteziste planuri în timp ce mergeau prin curte lipiți unul de celălalt, ca doi tineri îndrăgostiți foc. În cele din urmă, i-a venit totuși o idee care ar fi putut să le fie de ajutor.

– Săndica mea, în turnul acela e o tânără răpită și încuiată. Eu zic să o eliberăm și poate o să ne ajute cu vreun sfat, că-i mai de multă vreme pe aici și o fi știind unele lucruri.

Nevasta i-a primit cu însuflețire propunerea și s-au grăbit amândoi să ajungă la odaia folosită ca închisoare. Nu înainte de a lua cu ei un topor bun în a sparge lacăte sau alte încuietori care li s-ar fi ivit în cale. Au avut de trecut prin trei uși solide și bine ferecate, care l-au pus la grea încercare pe bărbatul pornit să se răzbune astfel pentru exploatarea la care a fost supus. Doar așa au putut să intre în încăperea care o ținea captivă pe Ileana Cosânzeana, fiind întâmpinați  cu brațele deschise și ochii lăcrimând de bucurie. Așa făptură superbă nu le-a fost dat să vadă, iar momentul îmbrățișării i-a provocat lui Vasile emoții cum nu-și amintea să fi trăit, nici măcar în cele mai frumoase vise. Cu părul lung și îngrijit, un parfum de flori îmbătător, ochi de smarald limpezi, un mijloc subțire și atingeri catifelate, nici nu puteai crede că toate aceste calități n-au fost afectate de detenția strictă a unui monstru.

– Trebuie să fugim imediat din acest loc groaznic, le-a amintit ea care le este prioritatea, cu o voce ca de zână.

– Asta vrem și noi, dar nu știm cum am putea ieși, pentru că poarta de la intrare nu cedează ca ușile astea, i-a răspuns Sanda.

– Singura nădejde e în calul lui Făt-Frumos, cu care am fost prinsă într-o capcană și bănuiesc că-i în grajdul zmeului.

– Acolo n-am văzut decât o gloabă bolnavă și fără puterea de a se ridica măcar în picioare, o asigură cu amărăciune Vasile.

– Ea este iapa despre care vă spun, doar că nu a fost hrănită cu ce trebuie. Credeți că puteți face rost de niște ardei iuți ca focul?

Bărbatul se uită cu neîncredere la fecioara fermecătoare, să distingă dacă vorbește serios. Convins și din priviri că nu-i o glumă, veni cu o posibilă rezolvare.

– Am văzut în grădină câteva tufe cu ardei roșii și promițători, posibil să fie ceea ce-mi spui, după care veni cu o completare. Credeam că un astfel de cal trebuie să mănânce jăratic.

Ileana Cosânzeana găsi puterea să râdă cristalin, ca un sunet de clopoțel.

– Aceea e doar o figură de stil pe care am auzit-o și eu.

Nu era timp de palavre, ci de trecut la acțiune, fecioara alergând spre grajd, în timp ce bărbatul cu nevasta lui s-au dus în pas alert spre locul cu ardei miraculoși. I-au găsit numaidecât și au recoltat tot ce era matur, după ce s-au convins că erau într-adevăr cei mai aspri din care gustaseră vreodată. Întorși la grajd, au fost uimiți să constate că gloaba se ridicase în picioare, după ce-și primise porția de mângâieri delicate de la Ileana Cosânzeana. Dar mirarea cea mai mare a venit când au văzut cum înfuleca toți ardeii iuți pe care i-au adus, de parcă ar fi mere dulci. Schimbarea s-a produs aproape instantaneu, iar iapa aceea muribundă s-a transformat într-una viguroasă și nerăbdătoare de galop.

– Stăpână, spune-mi care ți-e voia și o să ți-o îndeplinesc pe loc, a vorbit animalul plin de încredere.

– Suntem trei oameni și nu putem trece peste zidul castelului, i-a explicat fecioara. Cum crezi că ne poți ajuta?

– Urcați toți pe spinarea mea și țineți-vă bine, i-a îndemnat el.

Era ceva incredibil pentru cei doi orășeni, dar Ileana Cosânzeana le-a insuflat curaj, astfel că au făcut precum li s-a cerut. Calul și-a luat avânt și, cu câțiva metri înaintea zidului, s-a desprins de pământ, trecând razant peste obstacol. Sanda și Vasile erau încă amuțiți de această performanță timp de mai multe clipe după ce au ajuns cu bine pe cealaltă parte și au coborât cu picioarele pe sol.

– Vă mulțumesc pentru eliberare, le-a spus fecioara cu recunoștință. Eu trebuie să ajung la iubitul meu și să-l avertizez că zmeul îl caută. Sper să ne mai întâlnim, poate chiar la nunta noastră.

N-a mai așteptat vreun răspuns de la cei doi salvatori buimăciți încă, ci a pornit ca vântul spre răsărit. Doar după o vreme s-a auzit vocea interioară și plină de admirație a lui Vasile:

– Minunată fată!

Sanda s-a uitat cu reproș la el și a replicat:

– Eh, e ceva mai înăltuță, dar în rest și eu arătam ca ea, când eram de aceeași vârstă.

– Daaa, a răspuns bărbatul, după ce și-a mai revenit. Pentru mine tot tu rămâi cea mai frumoasă dintre toate fetele.

Au zâmbit amândoi și s-au grăbit să plece cât mai departe de castelul acela blestemat.

Satul dintre neguri X

Posted on by racoltapetru6

Ademenitor era castelul ales de Vasile pentru popas, dar devenea tot mai rece și mai neprimitor pe măsură ce se apropia de el. Împrejmuit de un zid înalt și fortificat ca o cetate, poarta din fier îl descuraja și mai tare, când a ajuns în dreptul ei și a găsit-o ferecată. Parcă nici soarele darnic al dimineții nu reușea să o lumineze, darămite să-i transmită din căldura lui. Totuși, și-a făcut curaj și a bătut cu pumnul în metalul surd, cu speranța că va fi auzit de gazdă sau de vreun alt angajat al proprietarului, însă încercarea lui nu a avut niciun efect. Apoi a observat ciocanul ruginit care atârna de un lanț, alături de un disc din tablă menit să fie mijlocul prin care vizitatorii își făceau cunoscută dorința de a intra în legătură cu proprietarul. A folosit cu timiditate această unealtă, iar sunetul scos în urma loviturii l-a speriat ca un tunet din senin. Fără răspuns și de această dată, situație care l-a făcut pe bietul om să creadă că-i mai bine dacă renunță și se întoarce la casa unde a fost primită nevastă-sa. Tocmai când voia să pună în aplicare schimbarea de plan, s-a auzit o voce puternică, care-i îngheță sângele în vine.

– Cine-i acolo?

Vasile și-a adunat tot curajul pe care-l mai avea, căutând un răspuns cât mai liniștitor.

– Om bun, a zis el cu toată energia de care dispunea.

– Ești înarmat?, a venit o altă întrebare, în aceeași notă intimidantă.

Ce putea să-i spună? Că avea la el un cuțitaș cu care tăia pâinea și brânza? Se putea înțelege că-i și aceea o armă, așa că o mică minciună nu putea decât să-l ferească de necazuri.

– Nu, sunt un om pașnic și doar în trecere pe aici.

Poarta grea s-a deschis încet, cu un țiuit de metale care nu au fost unse de multă vreme. În fața lui s-a arătat o matahală de om cu bustul gol, dar tatuat cu figuri din cele mai înfricoșătoare și scene de luptă pline de cruzime. Părul îi era vâlvoi, în timp ce din ochii încrucișați parcă ieșeau flăcări menite să-ți topească orice urmă de îndrăzneală în a-l înfrunta cumva. Purta pe umăr un buzdugan impresionant, în timp ce îl pironea pe vizitator cu privirea, ca pe un animal sălbatic prins noaptea în lumina hipnotizantă a farurilor.

– Ce cauți aici?, a bubuit iarăși vocea venită din pieptul imens ca un hău.

– Păi…, se strădui cu greu omul să-și spună păsul. Îmi caut copiii și bunicul… Mă gândeam că știți ceva, că aveți oarece influență… după cum arată vila dumneavoastră…

– Ha-ha-ha, râse cu spasme mari namila. Sigur că știu tot ce se întâmplă pe tărâmul meu. Dar tu ce-mi dai în schimbul veștilor?

– Ce-aș putea să vă ofer?…, se căzni omul să găsească un răspuns. Poate ceva ajutor în gospodărie, că am rămas și fără merinde după atâta drum.

În acel moment, de undeva din curte, mascat de corpul imens al gazdei, a țâșnit cu o iuțeală de apreciat un bărbat deșirat, având un ochi acoperit de un plasture din piele neagră, vânăt la față și șchiopătând vizibil. Se opri doar o clipă să-l privească pe Vasile și să-i adreseze câteva cuvinte:

– Mulțumesc, omule, oricine ai fi. Dănilă îți va rămâne mereu dator, dacă reușești să scapi de aici.

După care își continuă fuga ca din pușcă, sfidând dificultatea pricinuită de piciorul beteag. Între timp, matahala se apropie de vizitator, îl ridică precum pe o orătanie și-l azvârli în curte, după care ferecă poarta cu un lacăt imens.

– Bine că ai luat locul nenorocitului acela, puturos de la început și tot mai nefolositor în ultima vreme. Tu pari sănătos și te poți apuca imediat de treabă. Grajdul trebuie rânit, calul așteaptă să fie țesălat, curtea trebuie măturată, grădina întreținută, iar viitoarea mea nevastă așteaptă să-i pregătești ceva bun pe la prânz. Sper că te pricepi la asta, altfel vei fi bătut mai rău ca un câine.

Bietul om s-a ridicat din praful și mizeria în care a căzut, blestemându-și decizia să bată la intrarea în acest palat și încercând să priceapă mai bine în ce necaz a intrat.

– Domnule, eu am crezut că suntem oameni de bună credință și putem să ne înțelegem. Cine ești dumneata de îți permiți să mă sechestrezi și să-mi poruncești ca unui sclav? Chiar primar de-ai fi, nu se cuvine și poți să dai socoteală pentru acest comportament barbar.

– Ha-ha-ha! Chiar sunt primul și cel mai puternic zmeu din lume, așa că nu mă tem de nimeni. Mă mir că nu ai auzit de faptele mele eroice, în care l-am învins de atâtea ori pe Făt-Frumos. Doar că obraznicul ăla mic nu vrea să se lase păgubaș, iar asta mă calcă pe nervi. Nu îndrăzni să faci la fel, că buzduganul acesta îți poate zdrobi capul ca pe o nucă. Grajdul e acolo, iar mâncarea pentru armăsarul meu o găsești pe câmpul din spate. Poți să mănânci din toate merele, dar nu din mărul cu fructe aurii, că aflu imediat și te cotonogesc de nu te vezi. Alea sunt doar pentru mine și calul pe care trebuie să-l îngrijești ca pe un Prinț, așa cum îl și cheamă. Hai că nu am timp de palavre, treci la treabă imediat, iar după ce termini aici, vino la ușa mea să discutăm despre moșul și copiii tăi.

Împins din spate și luat la șuturi, lui Vasile i se părea că a nimerit într-un coșmar din care tot aștepta să se trezească. Dar nu era așa, pentru că loviturile îl dureau, setea și foamea îl măcinau, iar gândurile negre nu se lăsau alungate. Neavând încotro, se văzu nevoit să execute poruncile primite, cât or fi ele de grele, multe și umilitoare. Poate că va găsi între timp o cale de salvare sau se va milostivi Dumnezeu de el și-l va scăpa, așa cum el l-a salvat pe amărâtul acela de Dănilă. Nu era obișnuit cu munca fizică, dar frica și speranța că va primi informațiile mult așteptate l-au făcut să prindă putere.

A început prin hrănirea superbului armăsar, un exemplar cum nu-i mai fusese dat să vadă nici măcar în poze. I-a adus ovăz, mere din acelea speciale, după cum îi recomandase Zmeul. Și-a astâmpărat și el foamea cu câteva, dar nu a îndrăznit să mănânce decât din ceilalți meri. Apoi a țesălat calul cum se pricepea mai bine și a trecut la rânirea grajdului, o treabă care l-a solicitat până la extenuare. Într-un colț întunecat a observat o amărâtă de iapă, numai piele și os, zăcând ca și cum ar fi pe moarte. I s-a făcut milă, i-a adus apă de băut și ceva de mâncare. Doar de apă s-a atins, refuzând să mănânce până și din merele cu care se îndestula armăsarul cel viguros. Cu părere de rău, Vasile a trecut la măturarea curții și culesul celorlalte roade din grădină.

Un strigăt sfâșietor l-a făcut să ridice privirea spre turnul castelului, la fereastra căruia a observat o tânără cu părul lung care flutura o pânză albă și striga la el după ajutor. ”Asta să fie viitoarea nevastă a Zmeului?” se gândi Vasile, privind neputincios la zbaterea zadarnică. ”Te pomenești că-i Ileana Cosânzeana, iar cel pe care l-am înlocuit o fi fost Dănilă Prepeleac! Cred că am dat-o și eu în mintea copiilor… sau chiar trăiesc într-o lume fantastică”. Era amiază și venise momentul să-l caute pe proprietar pentru a-și ține făgăduiala, numai că Zmeul avea alte planuri.

– Mai întâi o să-i pregătești logodnicei mele o mâncare care să-i placă. Nu știu de ce refuză să mănânce și cele mai gustoase bucăți de carne proaspătă, alese special pentru ea. Poate știi tu mai bine ce preferă astfel de ființe firave și pretențioase. Ia din beciul meu tot ce poftești pentru asta, dar numai pentru ea, nu și pentru tine.

Omul și-a dat seama că Zmeul a servit-o pe fată cu carne crudă, așa că a preparat o friptură la un foc improvizat pe loc și o salată de legume tocmai culese. Nu a aflat dacă alegerile sale au fost inspirate, pentru că numai pețitorul avea dreptul să ajungă la ușa viitoarei mirese. În schimb, el a fost nevoit să se întoarcă la munca de jos, înciudat și cu tot felul de planuri care să-i mai ostoiască dorul de libertate.

va urma