Satul dintre neguri XIX

Posted on by racoltapetru6

O vreme le-a plăcut mersul pe jos, dar picioarele nu rezistă toată ziua, cât or fi ele de tinere. Oștenii nu au revenit cu caii, după ce s-au îngrozit de Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop, neavând de unde să știe că pocitania nu mai există. Drumul a devenit un chin, mai ales că nu întâlneau pe nimeni care să le alunge măcar plictiseala.

De aceea le-a fost mare bucuria când au zărit în depărtare o așezare omenească, ba chiar două s-au putut distinge din apropiere. Dintr-o dată, chipurile copiilor s-au luminat, mersul le-a devenit mai alert, până și Maia făcea cercuri de bucurie în jurul lor. Bucurie care a sporit cu mult la vederea a două bătrâne care veneau spre acele case, percepute de Adi și Bianca precum niște palate, deși ele arătau cât se poate de modest. Au grăbit pasul pe cât se putea, înainte ca femeile să ajungă la porți și să dispară apoi în spatele lor. Una din ele chiar a apucat să intre în prima curte, după ce și-a luat rămas bun de la partenera de drum, însă pe a doua au reușit să o întâmpine la timp.

– Sărut-mâna… mătușică!, a salutat-o Adi, după ce s-a gândit un moment la felul în care să i se adreseze.

– Bună ziua, copii! Dar ce vânt vă aduce pe aici, fără însoțitori și departe de alte case?

– Păi… ne-am cam rătăcit, a mărturisit direct fetița.

– Vai, dar ce necaz pe capul vostru. Cum vă cheamă, drăgălașilor?

– Eu sunt Adi, iar ea e surioara mea, Bianca, veni răspunsul din partea băiatului.

– Și eu sunt prietenul lor, Maia, a completat cu mândrie patrupedul cu blană neagră.

– Mă bucur să vă cunosc, dar mai bine ați intra în casa mea, că sigur sunteți osteniți de drum, flămânzi și însetați.

Cei trei rătăcitori au acceptat cu încântare invitația, fiind îndrumați spre fântână să se răcorească, după care la masa dintr-o cameră cu parfum de flori. Aici au fost serviți cu limonadă rece, o ciorbă caldă, tocăniță de ciuperci, iar la final câteva felii de cozonac cu nucă. Parcă niciodată nu mâncaseră cu așa o poftă, fără să lase nimic în farfuriile de lemn, din care una era a Maiei. Bătrâna îi privea cu un surâs înțelegător și nu i-a tulburat cu întrebări până nu au terminat, revenind la paharele cu licoarea dulce și revigorantă.

– E cazul să mă prezint și eu: mi se spune Sfânta Duminică, iar vecina din apropiere este Sfânta Sâmbătă. Puteți să-mi spuneți cum v-ați pierdut și pe cine anume căutați?

– Îl căutăm pe Bunicul, a sărit fetița cu lămurirea.

– Ne căutăm părinții, zise băiatul în același timp.

Bătrâna duse mâna la gură ca să-și mascheze cumva mirarea, iar apoi exclamă cu mirare:

– Nu-mi vine să cred! Voi sunteți copiii despre care ne-a povestit o femeie și un bărbat, întâlniți la Sfânta Vineri. Am uitat ce nume aveau, parcă Silvia…

– Sanda și Vasile?!, au strigat într-un glas cei doi musafiri.

– Întocmai! Tare mă bucur că v-am întâlnit, dar sunt și întristată că nu v-ați găsit încă. Sunteți copilași deștepți și frumoși, la fel ca părinții voștri.

Adi și Bianca s-au îmbrățișat fericiți de vestea primită, iar câinele le ținea isonul. După ce și-au mai revenit din exaltare, băiatul a fost acela care și-a exprimat nedumerirea.

– Dacă stau și mă gândesc, e mare lucru că nu ne-am întâlnit, deși am străbătut distanțe mari. Dumneavoastră cum de ați ajuns până aici, deși sunteți o femeie în vârstă, iar ai noștri nu au reușit?

Femeia zâmbi cu îngăduință și o nuanță de mister.

– Dragii mei, noi, sfintele fiecărei zile, suntem din partea locului și cunoaștem scurtături ascunse de ochii oamenilor care nu-s vrednici pentru acest secret. Astfel suntem ferite de întâlniri cu zmei, căpcăuni, balauri și alte ființe care ne-ar putea face rău.

– Dar și noi suntem…, se căzni Bianca să repete acel cuvânt

– … vrednici, a completat Adi. Chiar suntem și am dovedit-o de mai multe ori.

– Poate sunteți curajoși, deștepți, harnici, dar e mare lucru să fii și vrednic. Doar dacă dovedești această însușire, vei merita să o întâlnești pe Zâna Bunei Credințe, de la care vei afla calea spre cei îndrăgiți.

Așa le-a vorbit bătrâna cea blândă și înțeleaptă, însă copiii o țineau una și bună.

– Știu precis că suntem vrednici, a rostit hotărât Adi. Putem demonstra asta, iar apoi să ne arătați acele scurtături.

– E o încercare grea, dar poate că mă înșel eu și o veți trece cu bine, le-a mărturisit femeia cu o voce scăzută. Pe dealul dreapta din noastră se întind trei păduri cum nu mai există altele: prima e de aramă, a doua de argint, iar a treia de aur. Nu aveți voie să luați nimic din ele, iar când ajungeți dincolo, o veți întâlni pe Zâna Zorilor. Ea poate să vă spună calea cea mai potrivită, pentru că zânele se cunosc între ele. Vă mai dau un sfat: să nu beți nicidecum din fântâna pe care o are în fața palatului, pentru că mare blestem vă poate lovi.

Copiii au ascultat cu atenție îndrumările primite de la Sfânta Duminică, dar au reținut mai mult ceea ce le plăcea, așa cum fac mulți tinerei de vârsta lor. La drum au pornit a doua zi de dimineață, după ce au mâncat îndestulător, încât să nu simtă foamea până la capătul acestei încercări. După mulțumirile călduroase adresate generoasei gazde, pașii lor s-au îndreptat cu nădejde spre dealul provocator. Așteptările le-au fost răsplătite pe la amiază, când au intrat în prima pădure și s-au minunat de frumusețea ei aparte. Copacii și frunzele lor, iarba și florile, până și tufișurile erau toate din aramă, dar parcă fremătau de viață. Cățelușa arăta la fel de uimită ca prietenii ei și, din prea mare curiozitate sau din neatenție, a rupt cea mai frumoasă floricică ivită în fața lui.

– Maia!, a strigat Adi. Aici nu e voie să facem stricăciuni.

Speriați puțin, au privit în jur, așteptând să se întâmple vreo nenorocire. Nimic rău nu s-a schimbat, iar asta a făcut-o pe Bianca să vină cu o propunere.

– Cred că asta nu-i vreo pagubă, mai ales dacă facem ceva frumos cu florile. Cum ar fi să împletim o cunună pe care să o punem la gâtul Maiei, ca o răsplată pentru devotamentul ei.

Băiatul s-a codit la început, însă în cele din urmă a cedat tentației, iar surioara a împletit o coroană minunată, așa cum învățase la școală. Mergând mai departe, au ajuns în pădurea de argint, unde Bianca a făcut o coroniță și mai frumoasă, pe care i-a dăruit-o fratelui să o pună pe cap, ca un împărat. Din pădurea de aur și-a făcut pentru ea o astfel de podoabă, simțindu-se ca o împărăteasă. Nicio ființă nu au văzut în drumul lor și nicio nenorocire nu s-a abătut să-i pedepsească pentru ce au luat din natura prețioasă. Doar setea îi încerca tot mai mult, după masa copioasă cu care au fost tratați și efortul depus în urcarea dealului.

În cele din urmă au ajuns la limanul ultimului pâlc de arbori, ieșind în lumina nefiltrată a soarelui apropiat de asfințit. În fața lor se înălța un palat de un alb strălucitor, având în față o fântână îmbietoare, plină ochi cu apă limpede ca ochii unei fecioare. Era peste voința lor să reziste ispitei, așa că s-au oprit să-și astâmpere setea care-i chinuia, fără să se mai gândească la altceva. Doar după ce s-au îndestulat pe deplin și-au amintit de sfatul Sfintei Duminica. Era prea târziu, pentru că s-au transformat pe loc în trei statui de piatră, cu coroane pe cap sau la gât.

va urma

Satul dintre neguri XVIII

Posted on by racoltapetru6

continuare

– Ce vești îmi transmit prietenii și vecinii mei viteji, Harap Alb și Prâslea cel Voinic?, i-a întrebat împăratul pe mesagerii care s-au plecat în fața sa.

– Măria Ta, noi venim într-adevăr de la vestiții domnitori pe care i-am pomenit, dar veștile sunt din tărâmul domniei tale și nu-s din cele mai bune, a îndrăznit să răspundă bărbatul, așa cum se cuvenea în acel moment.

– Nu înțeleg, cei doi împărați nu ne-au transmis nimic?!. și-a arătat mirarea și Ileana Simziana.

– Suntem doi călători rătăcitori, a fost rândul Sandei să intervină cu lămuriri. Venim de departe și nu știm niciodată unde vom ajunge. Așa am trecut prin împărățiile amintite, fără să bănuim că vom avea ocazia de a vă vedea și a vă cere ajutorul. Tocmai am văzut că podul peste râul de la marginea împărăției a fost luat de ape, iar oamenii nu mai au putința să traverseze dincolo. Așa cum este acest băiețel, care și-a pierdut părinții în prăpăd, iar bunicul bolnav așteaptă să-i ducă peste apă acest coș cu mâncare.

Cuplul împărătesc s-a întristat la auzul acestui necaz, au dat din cap a neputință și domnitorul a răspuns cu mare regret.

– Mare pierdere mi-a fost dat să aud, dar și mai mare mi-e supărarea că n-o voi putea îndrepta prea curând. E nevoie de meșteri buni și multă muncă pentru a ridica un pod precum cel dinainte.

– Dar de ce nu mergeți după Pasărea Măiastră?, a ridicat vocea Ticuță.

Vasile și Sanda s-au încruntat la băiețel, cerându-i să înceteze cu fanteziile înaintea fețelor nobile. Doar că domniile lor nu s-au arătat supărați, iar Ileana Simziana a răspuns cu amărăciune în glas.

– Mă bucur că faptele de vitejie a iubitului meu bărbat nu au fost uitate, dar el a rămas fără picioare, tăiate fiind de cei doi frați ai săi. Cum ar putea să se lupte cu Balaurul care ține captivă pasărea și o împiedică astfel să ridice cele mai trainice construcții?

Mult s-au minunat mesagerii din jurul copilului când au auzit că acesta le spusese adevărul, oricât de incredibil li se păruse. În schimb, orgoliul domnitorului s-a răzvrătit, iar acesta a declarat cu vocea-i puternică:

– E drept că nu mai sunt întreg, dar mai pot călări, mai am două brațe puternice și ambiția de a dovedi că sunt la fel de curajos ca în tinerețe. Mâine dimineață voi porni împreună cu voi spre Peștera Interzisă și vom învinge fiara cu trei capete.

Un murmur de uluire se auzi în Sala Tronului, o expresie de consternare se citea pe chipul împărătesei și o surpriză nu prea plăcută se vedea pe chipurile solilor de ocazie. Doar în ochii lui Ticuță se citea bucuria cea mai mare, uitând astfel pentru un timp de tragedia prin care a trecut. Nimeni nu-l putea face pe împărat să renunțe la această aventură, nici la compania lui Vasile și a Sandei, deși ei încercau să-i explice că nu au experiență de războinici. Oricum, la prima rază de soare a zilei, domnitorul a fost legat bine de șa, dotat cu renumitele lui arme și încadrat de cei doi parteneri, alături de care a pornit spre marea înfruntare.

O singură dată au făcut popas, pe la miezul zilei, când au mâncat și s-au convins că nu-s rătăciți de la drumul bun. Următoarea oprire a fost cea dinaintea luptei, sfătuindu-se cum aveau să procedeze. Gura peșterii nu era mare, doar un călăreț putea să intre înăuntru și să se bată cu bestia. Firește că onoarea îi revenea împăratului, în timp ce însoțitorii trebuiau să aștepte un timp, după care le venea rândul, tot câte unul. Hotărât și cu sabia scoasă a intrat capul încoronat la lupta pe viață și pe moarte, însoțit de speranțele tovarășilor de afară. Au așteptat ei ce au așteptat, până l-au văzut pe viteaz cum se întoarce grav rănit la mâna în care de-abia mai ținea arma.

– Are colți mari și foarte ascuțiți, a recunoscut el în timp ce sângele-i șiroia din rană. Aveți grijă, numai în voi mai am nădejdea că-i veți veni de hac.

Sanda a sărit imediat să-l oblojească, purtând în suflet temerea că soțul ei ar putea păți și mai rău. Bărbatul nu s-a speriat, așa cum ar fi trebuit, ci a prins un curaj la care nici el nu credea să ajungă vreodată.

– Iubito, nu putem da înapoi, orice ar fi, a zis el, de parcă ar fi fost alt om . Mă duc, la rândul meu, să-l înfrunt și îl rog pe Dumnezeu să fie de partea mea. Sau orice altă zână de pe acest tărâm.

Fără să aștepte vreo încuviințare sau opreliște, și-a strunit calul și a intrat în hăul întunecat, tot cu sabia scoasă și cu strigăte de autoîncurajare. Femeia era prea ocupată să rupă o bucată din cămașa ei albă, cu care să panseze rana împăratului și să-i oprească sângerarea. Nici starea ei nu mai era a unui om obișnuit, fiind cuplată total la acțiunea intensă. Pe când a reușit să stabilizeze starea domnitorului, a fost impresionată plăcut de întoarcerea nevătămată a lui Vasile.

– Jivina are niște solzi atât de impenetrabili încât mi-am rupt sabia, iar calul s-a întors speriat, a mărturisit el cu amărăciune. Nu e cazul să mai mergi și tu, mai ales că nici nu ești înarmată. Ar fi un sacrificiu inutil, draga mea.

După cum am zis, nici Sanda nu mai cunoștea ce-i aceea frica, iar reacția ei a fost surprinzătoare când s-a adresat împăratului.

– Măria ta, împrumută-mi sabia și coroana, doar pentru această încercare. Promit să vi le aduc înapoi așa cum sunt.

Domnul era prea slăbit să întrebe la ce i-ar folosi, astfel că s-a supus fără să scoată un cuvânt. Doar soțul ei a mai încercat să o domolească, fără vreun rezultat. Sanda a încălecat pe calul ei și a înaintat pe cărarea care ducea spre balaur. Acesta o aștepta cu toate cele trei capete înfricoșătoare, decis să facă moarte de om.

– Am venit după Păsărea Măiastră, a rostit cu îndrăzneală Sanda.

– Ia te uite, o împărăteasă pregătită să-și dea viața, a spus primul dintre capete.

– Poate cădem la o înțelegere, zise cel de-al doilea cap.

– Dacă ne oferi ocazia de a ocupa tronul lângă tine, a specificat al treilea. Numai astfel vei ajunge la iarba fiarelor atârnată deasupra cuștii, pentru a deschide încuietoarea.

Sanda le-a răspuns cât se poate de convingător:

– Știți foarte bine că numai o coroană există pentru împăratul ales. Acela dintre voi care-i va răpune pe ceilalți doi, va merita să-mi stea alături și să conducă împărăția.

Sâmburele discordiei fiind însămânțat, cele trei capete au început o luptă pentru a-și câștiga dreptul la domnie. Lupta a durat mult și peștera s-a cutremurat în timpul confruntării, dar la urmă a rămas respirând doar un singur cap, rănit grav și el.

– Ce folos să ai mai multe capete, dacă toate sunt lipsite de minte!

Așa rosti Sanda și cu sabia împărătească l-a spintecat prin ochi până la creier, scăpând definitiv de tiranul care ținea pasărea miraculoasă în captivitate. Ceva mai în spate era cușca pe care femeia a deschis-o cu iarba arătată de balaur, eliberând cea mai frumoasă pasăre pe care a văzut-o vreodată. Exclamația de uimire a bărbaților de la gura peșterii a fost de nedescris, când au văzut-o pe femeie ieșind cu prizoniera valoroasă.

Pasărea Măiastră le-a citit gândurile și a fost generoasă în a-și arăta recunoștința. Până când au ajuns cei trei salvatori la palat, podul peste râu era deja construit, mai frumos și mai trainic decât înainte. Sanda și Vasile au mulțumit împăratului și apoi au trecut cu Ticuță peste apa încă învolburată. Înainte de a ajunge acasă la băiat, s-a auzit un cântec atât de duios cum nu mai ascultaseră în viața lor.

– Trebuie să fie cântecul Păsării Măiestre, când întinerește pe cineva, a exclamat cu mare bucurie Ticuță. Haideți mai repede!

Surpriză mare a fost pentru toți când l-au întâlnit pe bunic sănătos și arătând de vârsta tatălui pierdut, așteptându-i în fața unei case noi și încăpătoare. Era darul păsării pentru băiatul care i-a mobilizat spre eliberarea ei. Sanda și Vasile au rămas două zile să se bucure de fericirea celor doi, după care și-au luat rămas bun și au pornit din nou la drum.

Satul dintre neguri XVIII

Posted on by racoltapetru6

Și ar fi mers ei drum întins și în pașii de trap ai cailor, pe care ajunseseră să-i strunească tot mai bine. Simțeau o nerăbdare mare să ajungă la Zâna Bunei Credințe și să afle locul despre care auziseră de la Marele Sfetnic al lui Harap Alb. Din nefericire, tocmai când crezi că nu mai ai mult până la îndeplinirea unui țel, se ivește o situație neprevăzută care îți dă calculele peste cap. De data asta, Sanda și Vasile au fost opriți de râul atât de frumos și liniștit până acum. Plouase mult și apa se umflase, curgând tulbure și aducând cu ea arbori, crengi și tot felul de alte lucruri. Calea le era blocată, pentru că un pod nu exista cât vedeai cu ochii, iar de trecut călare sau pe jos nici nu putea fi vorba.

Dezamăgiți de obstacol, cei doi au descălecat să privească îndeaproape dezastrul care le tăia elanul. Degeaba era senin acum, râul ar putea arăta la fel mânios încă multe zile, iar alt drum care să-l ocolească nu se zărea. Au privit în aval și apoi în amonte, însă niciun semn de încurajare nu le-a fost dat să vadă, așa că au pornit încet de-a lungul malului, cercetând fiecare părticică, cu îngrijorare și tristețe. După un ceas de mers, le-a fost dat să observe resturile podului de piatră peste care ar fi putut traversa, doar că acesta se prăbușise în urma viiturilor, rămânând din el doar pilonii de pe maluri. Chiar lângă unul dintre ei stătea jos un băiețel de vârsta lui Adi al lor, cu ochii în lacrimi și cu pieptul suspinând fără oprire. Aproape de trupușorul lui se afla o coșercuță acoperită cu un ștergar alb care-i ascundea conținutul. Soții s-au apropiat înduioșați de durerea prin care se vedea că trece micuțul, căutând să afle mai multe despre tragedie și apoi să-l încurajeze cum s-ar putea mai bine.

– Trebuia neapărat să treci, băiețel?, a întrebat cu glas blând Sanda. Ai pe cineva dincolo?

Văzând că plânsul îl împiedică să răspundă, Vasile a intervenit, la rândul lui:

– Și noi trebuie să traversăm, orice ar fi. Poate găsim o soluție sau ne spui tu dacă există vreo altă cale.

Copilul ridică, în cele din urmă, privirea cu obrăjorii uzi și îi cercetă sumar. Primele lui cuvinte s-au strecurat cu poticneli, precum apa printre pietrele mari care o zăgăzuiau.

– E prea târziu… mama și tata erau pe pod când au fost luați de viitură.

Vestea i-a înduioșat pe cei doi ascultători, iar femeia nu și-a putut înfrâna instinctul de a-l strânge la piept.

– Ne pare tare rău, puiule! Trebuie să fii tare în aceste momente și să mergi mai departe. Dacă nu mai ai pe nimeni, poți să vii cu noi, oriunde ne-or duce drumurile. Cum te cheamă?

Băiețelul a negat din cap, și-a șters lacrimile cu mâneca și a continuat să-și spună necazul.

– Mai am un bunic care mă așteaptă dincolo cu de-ale gurii. E bătrân și bolnav, iar dacă nu-i duc ce am în coșarcă o să moară de foame. Ticuță mi se spune, dar acum n-o să mai fie cine să mă cheme. Eu sunt de vină, că am rămas în urmă de frica apei, iar ai mei m-au tot așteptat. Dacă eram mai curajos, am fi apucat să trecem cu toții înainte de a se dărâma podul. Acolo se vede căsuța noastră, printre arborii aceia înalți.

Ticuță întinse mâna și arătă cu degetul o cocioabă din lemn, care pentru el însemna acasă și iubirea unicului om drag rămas în viața lui.

– Nu crede asta, puiule! Tu ai simțit că podul nu va rezista și asta te-a ajutat să rămâi viu și nevătămat. Dar de unde veneați voi?

Copilul mai suspină o dată, după care și-a îndreptat chipul în spate, întinzând degetul spre un palat îndepărtat, care abia se distingea.

– Venim săptămânal cu lucruri făcute acasă și le vindem oamenilor din palatul împăratului. Bunicul cioplește în lemn, linguri și blide, tata făcea scule și arme ușoare, iar mama cosea rochii pentru doamnele de acolo. Cu bănuții câștigați astfel ne cumpăram cele trebuincioase, mai ales de mâncare, din care e și în coșul acesta.

Băiețelul ridică ștergarul ca să arate, printre altele, pâinea, brânza, o șuncă de porc afumată, o sticlă de vin și un cozonac. Sanda și Vasile au înțeles și mai profund durerea pe care o simțea micuțul, însă nu erau oameni care să renunțe la speranțe, plus că aveau datoria să aline un suflet atât de rănit.

– Trebuie să existe o cale de a traversa, iar împăratul acela din palat are oameni pe care să-i pună la treabă, a exclamat bărbatul către femeia sa, ca să ia aminte și copilul. Probabil s-a mai întâmplat așa ceva și ei știu ce trebuie făcut.

– Numai Pasărea Măiastră ne poate ajuta, a rostit aproape în șoaptă Ticuță.

Soții s-au privit dând din umeri ca la auzirea unei aberații, dar Sanda a binevoit să-i țină isonul celui care aiurea de necaz.

– Ce fel de pasăre e aceea? Ne poate trece în zbor pe toți trei, cu tot cu cai?

De data asta, era rândul băiețelului să se uite la ei ca la niște smintiți.

– Cum să facă așa ceva?! Ea a construit podul în urmă cu multă vreme și tot ea poate să-l refacă, mai trainic și mai frumos. De aceea îi zice Pasărea Măiastră.

Povestea era greu de crezut, însă femeia trebuia să intre în jocul copilului cu fantezia, doar așa puteau să găsească un mod de a progresa spre o rezolvare.

– Și unde este această pasăre năzdrăvană?… ca să o chemăm în ajutor.

– Doar împăratul nostru știe, pentru că a mai adus-o înainte de căsătoria cu Ileana Simziana, când i-a făcut acest palat și podul care a rezistat până acum, a încercat să-i lămurească Ticuță.

– Aha, uite că ajungem la următoarea mișcare. Care trebuie să fie o vizită la palatul unde trăiește și… Ileana Cosânzeana…

– Ileana Simziana!, o corectă iritat copilul. Cum puteți să le confundați?!

– Mă rog, Ileana Simziana. Mergem împreună și-l rugăm să facă ceva pentru ca râul să se poată din nou traversa. Urcă-te pe un căluț cu noi și ia-ți coșercuța cu tine, că nu-i vreme de pierdut.

Băiețelul s-a desprins cu greu de malul apei, doar după ce a mai privit cu jale spre căsuța de peste apă și a mai suspinat de două ori. A fost nevoie de alte îmbărbătări și asigurări că totul se va rezolva la timp, dacă se grăbesc. Palatul părea o himeră de la această distanță, de ziceai că-i Fata Morgana, către care tot mergi dar nu mai ajungi. Deși o premieră pentru cei doi proaspeți călăreți, au riscat îndemnându-și caii să o ia la galop. Simțeau adrenalina cum le curge prin vine și trăiau senzații de care n-au mai avut parte, alături de Ticuță, care mai uitase din gândurile negre. Cu toate acestea, au ajuns în fața porților palatului , cu puțin înainte de înserare, și au avut mare noroc să fie primiți înăuntru tocmai când străjile voiau să zăvorască intrarea.

– Cine sunteți și cu ce treburi veniți în cetatea noastră?, a fost întrebarea de întâmpinare.

– Suntem doi prieteni de-ai lui Prâslea cel Voinic și Harap Alb, iar dorința noastră este să vorbim numaidecât cu împăratul vostru, a prins curaj Vasile să facă prezentările. Avem vești importante, care nu rabdă întârziere.

Această inspirație i-a făcut să ajungă degrabă în fața domnitorului, lângă care au putut să o admire și pe nespus de frumoasa Ileana Simziana.

va urma

Satul dintre neguri XVII

Posted on by racoltapetru6

continuare

După cum era de așteptat, împărăteasa a fost atât de încântată la vederea neprețuitului bebeluș, încât a izbucnit în lacrimi de fericire, luându-și în brațe odorul ca pe cea mai mare comoară. După ce l-a sărutat cu pasiune, l-a schimbat cu mâinile ei în hăinuțele cele mai fine găsite în palat și a trimis după o mămică cu sânii plini de lapte, căci precis era flămând de când o fi rătăcit pe apă. Pentru domniță era un dar oferit de zâne, să o răsplătească după atâta așteptare, iar strălucirea nemaiîntâlnită a copilașului reprezenta dovada că va ajunge un nebiruit domnitor. Culmea bucuriei pentru toți cei prezenți a fost după ce micuțul s-a săturat de supt și, înainte de a adormi, a zâmbit pentru prima dată. Expresia de pe chipul lui le-a topit inimile.

Când l-a văzut și împăratul, și-a dat seama că nu puteau avea un urmaș mai potrivit, prin care familia lor să fie împlinită chiar mai temeinic decât dacă ar fi fost sânge din sângele lor. Le-a mulțumit fraților care l-au ajutat din nou și le-a făcut noi promisiuni pentru un viitor minunat împreună. Dar ei s-au gândit că acum era cel mai bun moment pentru a le cere să-i elibereze din sânul acestei familii iubitoare și să-i lase pe drumul către cei pe care-i îndrăgeau cel mai mult. Împărăteasa tot nu putea înțelege încăpățânarea lor de a pleca dintr-un loc înzestrat cu tot ce-și poate dori un om, ca să-și riște viața printre străini răi și periculoși. Adi și Bianca au insistat cu rugăminți înfierbântate, până l-au convins pe domnitor, iar cu ajutorul lui și pe domniță.

Împăratul le-a propus ca a doua zi de dimineață să pornească în caleașcă, însoțiți de străjeri care să-i apere de hoți, cum a fost și roșcatul care i-a adus împreună. Însă copiii nu mai voiau să călătorească precum niște boieri, închiși într-o cușcă aurită, ci să simtă pe de-a-ntregul natura înconjurătoare, să nu fie pizmuiți de oamenii simpli cu care se întâlneau, poate așa vor lega prietenii și vor afla informații importante. Domnitorii nu puteau concepe să-i lase fără apărare, iar discuția aprinsă a continuat până au ajuns la un compromis. Cei doi frați vor călări alături de doi oșteni, răspunzători cu capul de siguranța lor și obligați să asculte orice poruncă primită de la ei.

Despărțirea a fost mai tristă pentru cei rămași, care i-au îmbrățișat îndelung la plecare, dându-le indicații insistente să se ferească de necunoscuți, din care au nominalizat câțiva foarte periculoși. Dar cei pe picior de plecare nu aveau dispoziția să rețină astfel de amănunte, știind că-i așteaptă drumul spre părinți, chiar dacă putea fi presărat cu aventuri și riscuri. Era o dimineață cu aer proaspăt de după ploaie, în care totul strălucea sub soarele tocmai răsărit: picăturile de pe ierburi și flori, păsările în culori vii și cu ciripit vesel, chiar și noroiul de pe lângă gropile pline cu apă.

Au mers ei ce au mers, până li s-a urât copiilor de statul în șa, protejați mereu de apărătorii grijulii. De aici și dorința Biancăi de a face câțiva pași pe jos, în fața cailor care-i puteau urma la pas și alături de Maia, veselă nevoie mare că e în avangarda grupului. Adi a fost în același gând, iar călăreții trebuiau să se supună fără să crâcnească. Altfel se vedea lumea de jos, unde puteai atinge o plantă și observa îndeaproape o vietate. Dintre acestea din urmă, o albină împotmolită în noroi i-a atras atenția fetiței, hotărâtă să o salveze.

– Ai grijă că o să te înțepe rău, o avertiză fratele.

– Nu cred, că de abia se mai mișcă și ar putea să moară dacă se usucă noroiul pe ea, a răspuns Bianca în timp ce o ridica și îi ștergea aripioarele cu un deget.

Curățată cât se putea de bine, albinuța a fost așezată pe frunza unei flori parfumate și deschise spre polenizare.

– Fiți foarte atenți să nu pășiți nici măcar cu un pas pe lângă drum, s-a auzit avertismentul unuia dintre oștenii care-i urmau. Aici e tărâmul unei ființe înspăimântătoare, care n-are nicio milă pentru intruși.

Or fi auzit copiii această atenționare, dar tocmai atunci au zărit un pui de căprioară cu o lăbuță prinsă într-un laț din care se chinuia zadarnic să scape. Mămica îi era alături și încerca din răsputeri să o ajute, fără succes. Adi și-a zis că e ocazia lui să facă un bine și s-a apropiat de cele două animăluțe, fără să le sperie. A desfăcut cu îndemânare nodul și astfel a eliberat puiuțul, primind recunoștința din privirile amândurora. Delicatele sălbăticiuni nu au fugit până când căprioara matură i-a lins piciorul rănit celei micuțe, ca un tratament natural pentru vindecare.

Amândoi frații s-au bucurat de faptele lor și au continuat să înainteze printre gropi și noroaie, ca și cum ar fi cea mai frumoasă călătorie. Minunați erau și fluturii pe care-i întâlneau și uneori se așezau pe umerii lor, încântându-le chipurile. Unul mai deosebit s-a speriat parcă de mișcările Biancăi, luându-și zborul spre câmpul de alături, iar fetița nu și-a putut stăpânii instinctul de a-l urma. A fost suficient să atingă cu vârful piciorului acel teritoriu, că în fața lor a apărut ca din pământ o arătare fioroasă. La vederea lui, copiii au înghețat de frică, iar oștenii au luat-o la fugă cu tot cu cai, strigând cât îi ținea gura:

– E Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop! Fugiți cât puteți de repede!

Dar copiii au rămas cu ochii ațintiți asupra figurii care-i pironea cu cruzime. Avea un obraz păros, o privire tăioasă și un nas borcănat prin care aerul intra și ieșea ca vijelia.

– Mi-ați încălcat moșia, iar pentru asta trebuie să vă omor, s-a răstit el cu răutate către copii. Regula mea este să vă dau, totuși, o șansă ca să vă salvați viețile. Ne vom lua la întrecere până la hotarul ținutului meu, iar dacă unul dintre voi trei, incluzând potaia aceea nevolnică, va reuși să mă întreacă, eu voi fi cel care piere. Țin să vă anunț că încă nu a reușit nimeni, dovadă că sunt în viață. Doar fratele meu a murit din cauza lui Verdeș împărat, pe care am datoria să mă răzbun. Acum mă ocup de voi, așa că veniți numaidecât la start.

Copiii tremurau de frică, în timp ce ciudățenia pământului le arăta locul de unde începea întrecerea și unde erau așteptați. Maia era singura care credea că poate să fie mai iute decât acel jumătate de om și de iepure, așa că a acceptat cea dintâi provocarea. Însă, înainte de toate, avea o nelămurire, pe care și-a exprimat-o în fața băiatului:

– Ce e acela ”nevolnică”?

Adi l-a liniștit spunându-i că nici namila nu știa ce vorbește. În acel moment s-a apropiat căprioara de copil și i-a vorbit ca un om:

– Drept răsplată că mi-ai salvat puișorul, te voi preface în cea mai rapidă dintre suratele mele și astfel vei fugi ca niciodată.

Zis și făcut, după care băiatul schimbat în alergător cu patru picioare s-a alăturat Maiei. Albinuța și-a făcut apariția la urechea fetiței, șoptindu-i:

– Darul meu pentru că m-ai ajutat este să te prefac într-o albină, până la hotarul acestui tărâm. Nu vei putea zbura mai iute ca ei, însă ia aminte la sfatul meu: stai pe capul acela păros, iar când ajungi aproape de finiș, ascultă ce trebuie să faci…

Bianca a prins ideea transmisă de insecta binevoitoare și a plecat, la rândul ei, spre linia de start.

Întrecerea a început imediat și Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop a pornit ca din pușcă. Degeaba fugeau din toate puterile, Maia și Adi transformat în căprioară au fost lăsați în urmă, în timp ce ciudățenia se bucura de victoria care nu putea să-i scape. Când mai era foarte puțin până la capătul hotarului, albinuța Bianca s-a strecurat în nasul mare al ciudățeniei și l-a gâdilat. Asta i-a provocat un strănut puternic tocmai când credea că a câștigat, jetul de aer propulsând-o pe fetiță în față, dincolo de linia de sosire, unde și-a recăpătat înfățișarea. Când a văzut cum a fost păcălit, Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop a crăpat pe loc de ciudă. Astfel au scăpat cei trei călători de încă o amenințare nemaipomenită.

Satul dintre neguri XVII

Posted on by racoltapetru6

Vestea întoarcerii împăratului scăpat de blestem s-a răspândit mai repede decât le-a trebuit să ajungă cu caleașca la palat. Nu știm cine erau mesagerii, poate păsările cerului, ghicitoarele în sfere de cristal sau creaturile necunoscute dintre tărâmuri. Cert este că la intrarea în palatul cu șapte turnuri se îmbulzea o mulțime de lume să-și vadă pentru prima dată domnitorul. Se mai știa deja că alături de el veneau doi copii curajoși, a căror vitejie a fost hotărâtoare pentru salvarea celui care era întâmpinat acum cu surle și trâmbițe. Și micuții eroi meritau să fie primiți cu mult fast și recunoștință profundă, mai ales din partea împărătesei, cea mai fericită dintre toți.

Supușii au căzut în genunchi când stăpânul a coborât din trăsură, ținându-i de mână pe cei doi frați. Totuși, fiecare arunca o privire cu coada ochiului, minunându-se cât de frumos era împăratul lor, fapt care i-a făcut să exclame cu entuziasm:

– Trăiască Măria-Sa Făt-Frumos-împărat!

Nici vitejii nu erau uitați în uralele care se auzeau, până când pe scările palatului a coborât domnița vrednică și iubitoare. Atunci s-a așternut liniștea, pentru ca îmbrățișarea îndelungă și sărutul drăgăstos care au urmat să nu fie afectate de vreun sunet nepotrivit. Imediat după această dovadă de iubire, împăratul i-a prezentat consoartei și celorlalți curioși pe Adi și Bianca, ”doi copii cum nu mai există, frumoși, deștepți și cutezători”, după cum s-a exprimat Măria Sa. Împărăteasa i-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi, ținându-i la piept ca o mamă pe fiii regăsiți. Toată lumea exalta de fericire, uralele au reînceput și au ținut chiar și după intrarea domnitorilor în palat.

Acolo îi așteptau mese întinse, pentru o petrecere cum nu au avut nici măcar la nunta lor. Personaje importante au ținut să felicite cuplul reunit și, totodată, pe cei cărora le datorau izbăvirea de pedeapsa crudă a vrăjitoarei. Nu cunoșteau mulți care a fost adevărul complet, dar poveștile și bârfele au circulat împletite, generând nenumărate variante, care de care mai incredibile.

Tinerii frați erau tratați ca niște prinți foarte iubiți de domnitori, dar mai ales de domnița zâmbitoare și drăgăstoasă, care nu știa ce să mai facă pentru a le menține și spori bucuria de pe chip. Poate că sărbătoarea ar fi ținut trei zile și trei nopți, dar copiii nu puteau rezista, oricâtă fericire era împărtășită în jurul lor. Astfel că au fost conduși cu alai până la cele două camere alăturate, demne de cel mai mare rang. După ce au fost pupați pe obrăjori de către împărăteasă, înveliți cu pături fine până la bărbie, pupați încă o dată pe frunte, s-au cufundat în odihna binevenită și pe deplin meritată.

Zilele următoare nu au diferit cu mult între ele. Bianca și Adi erau alintați în fiecare clipă ca niște crăișori, serviți cu cele mai alese mâncăruri, spălați în băi parfumate de către servitoare conștiincioase, îmbrăcați în haine cu fire de aur și răsfățați cu multă dragoste de cuplul împărătesc, mai ales de domniță. E drept că orice băiat visează să ajungă prinț într-un palat maiestos, iar o fetiță să fie prințesă îmbrăcată cu cele mai strălucitoare rochii, dar cei doi frățiori începuseră să tânjească după viața lor liberă, de copii obișnuiți. Mai ales că nu li se dădea voie să iasă la plimbare, decât însoțiți de patru străjeri și doi câini cu care Maia nu se înțelegea. Se vede treaba că și ea era nemulțumită să-și vadă atât de rar prietenii, chiar dacă avea parte de cele mai delicioase oase servite în vase de argint.

Degeaba deschideau copiii subiectul în care le vorbeau despre părinții care-i caută și Bunicul care-i așteaptă, căci împărăteasa schimba discuția, asigurându-i de iubirea lor și oferindu-le daruri din cele mai scumpe. Poate că această stare ar fi continuat mult și bine, dacă Bianca nu ar fi auzit o frântură dintr-un dialog între cei doi părinți de ocazie. Era înainte de culcare, după ce împărăteasa îi povestise o întâmplare despre un domnitor faimos și isteț care a înfruntat pocitania de Jumătate-de-om-călare-pe jumătate-de-iepure-șchiop. Fetița închisese ochii și tocmai primi pupicul pe frunte, când apăru lângă pat soțiorul ei. Crezând că micuța e în lumea viselor, el îi șopti domniței:

– Nu crezi că ar trebui să le respectăm dorința și să mă duc cu ei în căutarea părinților? Se vede că suferă de dorul lor.

– Nici vorbă, dragul meu. Știi bine că eu nu pot să am copii, iar împărăția are nevoie de urmași frumoși și curajoși ca aceștia, la fel cum tânjesc și eu să ne bucurăm de o familie completă. Or să se obișnuiască până la urmă, numai să fim cu ochii pe ei când se plimbă prin afara palatului. Simt că zâna cea bună ne-a hărăzit acest dar neprețuit, după suferința prin care am trecut amândoi.

– Totuși, draga mea, undeva există doi părinți îndurerați de pierderea lor și îi caută fără osteneală.

– Se poate, dar tot atât de posibil e ca acei părinți să nu mai trăiască, după cât de periculoase sunt drumurile, cu oameni cruzi și nemiloși. Mă mir cum au scăpat nevătămați acești micuți drăgălași, însă norocul nu ține la nesfârșit, oricât de isteți și curajoși s-ar vedea. Trebuie să fie ai noștri, dacă vrei să mă simt împlinită.

Bianca a strâns lacrimile în spatele pleoapelor, până a fost sigură că singurătatea îi oferă intimitate. Doar după aceea le-a dat drumul pe perna cea mătăsoasă, cu gândul că trebuia să facă ceva pentru a scăpa din acest castel și a o găsi pe mămica ei adevărată, mai frumoasă și mai iubitoare decât orice împărăteasă. I-a mărturisit a doua zi fratelui, care gândea la fel, mai ales după ce a auzit despre uneltirile domniței. Maia a fost și mai încântată să participe la planul de evadare, iar o ieșire pe malul râului părea calea care le oferea cele mai multe șanse. Acolo erau mulți arbori, tufișuri, bolovani după care să se ascundă și o apă în care să sară, dacă era necesar. Împărăteasa nu a putut să le refuze plimbarea, însă i-a avertizat pe străjeri că răspund cu capul de siguranța frățiorilor.

Ajunși pe malul râului cu apă limpede și molcomă, copiii au fost fermecați de frumusețile care-i invadau din toate părțile. Mai puțin de prezența sâcâietoare a celor patru însoțitori pe care trebuiau să-i păcălească. Adi știa să înoate bine și ar fi sărit în apă, dar se temea că Bianca nu va rezista să se țină de el, mai ales dacă urma vreun vârtej sau alte încercări necunoscute. Priveau amândoi cu îngrijorare scurgerea unduitoare și misterioasă, când privirea le-a fost atrasă de un obiect care se apropia plutind lin deasupra apei. Doar când a ajuns în dreptul lor și-au dat seama că e vorba de un coșuleț improvizat în care se găsea o ființă micuță. Băiatul a luat un băț din apropiere și a agățat împletitura, trăgând-o cu îndemânare la mal.

Surpriza cea mare a fost să constate că în acel cuibușor dormea adânc un copilaș cu pielea aurie, de parcă ar fi fost într-un leagăn. Tot Adi l-a luat cu grijă în brațe, în timp ce Bianca privea fascinată coșulețul.

– Lasă chestia aia și uită-te la minunea asta, i-a atras atenția băiatul. Cred că e salvarea noastră, dacă îl ducem împărătesei și va avea astfel copilul pe care și-l dorește.

– E cu adevărat un semn, mai ales când mă uit la cum este împletit cuibușorul acesta. Parcă îmi amintește de mama, prin felul în care sunt făcute legăturile dintre crenguțe. Simt că nu-i doar o întâmplare.

– Probabil te-a lovit mai tare dorul, stârnit de amintirea leagănului în care dormeai când erai micuță.

– Sau am o ”intuție”, așa cum au și mamele când e vorba de copiii plecați de lângă ele.

– Vrei să spui ”intuiție”, dar ești prea mică pentru așa ceva.

În timp ce se ciondăneau în acest fel, s-au alăturat străjerilor, pornind cu speranțe noi spre palatul împărătesc.

va urma

Satul dintre neguri XVI

Posted on by racoltapetru6

continuare

Și cum mergeau ei așa, băiatul cu capul plecat și însoțitorii șoptind între ei cum ar putea să cruțe bebelușul fără să se afle în împărăție, au ajuns parcă prea repede pe malul râului cu apă cristalină. Radu ținea bebelușul în brațe, cu grija de parcă ar avea o plasă cu ouă proaspete, dar s-a oprit cu puțin înainte de atinge cu piciorul firul lin al apei. Chiar în fața lui se zbătea pe uscat un ghigorț*, încercând zadarnic să se reîntoarcă în mediul lui, după ce un val stârnit de vânt îl aruncase pe pământ. Tânărului i se făcu milă de el, se plecă cu atenție, îl luă în mână și îl aruncă în apa izbăvitoare. Apoi mai făcu un pas și se opri cu șovăială, negăsind curajul să-și continue misiunea odioasă. Lângă el s-au aliniat Sanda și Vasile, gândind cu strângere de inimă la felul în care avea de gând să acționeze.

– Băiete!, se auzi un glas care venea din apă. Băiete… eu sunt peștișorul pe care tocmai l-ai salvat de la sufocare. Poate nu-ți vine să crezi, însă am puterea să-ți îndeplinesc o dorință. Spune-mi iute care îți este aceasta.

Oamenii de pe mal au fost tare mirați să audă un pește vorbitor, capabil să îndeplinească dorințe ca în poveștile cele mai fantastice. Radu își reveni primul din uimire și se gândi că acesta o fi ajutorul pe care-l aștepta în această situație grea.

– Te rog să-mi spui cum aș putea să scap împărăția de acest copilaș, fără să-l înec, cum mi s-a poruncit.

– Sunteți trei oameni, deci puteți face repede un pat din crengi în care să-l așezați și să-l lăsați în voia apei. Voi avea grijă să nu pățească nimic până ajunge la cineva care se va bucura de el.

Cei de pe mal l-au ascultat și nu a durat mult până și-au luat rămas bun de la băiețel, trimițându-l în aval. După care se auzi din nou vocea peștișorului:

– Văd că nu ai cerut nimic pentru tine, deși se vede că duci o viață grea. Pentru sufletul tău bun, ai dreptul la încă o dorință.

Radu nu știa ce-ar mai putea să ceară, doar avea de toate, însă cei doi însoțitori l-au înghiontit, arătându-i boala cea urâtă. Doar atunci s-a trezit ca dintr-un vis, exclamând:

– Cred că mi-ar fi mai bine dacă m-ai scăpa de bubele de pe piele… dacă se poate.

– Sigur că se poate.

Imediat, pielea tânărului a devenit netedă și catifelată, de nu se mai sătura să o mângâie, iar Sanda cu Vasile să o admire. Un ”mulțumesc!” puternic răsună din pieptul lui, adresat celui care i-a schimbat înfățișarea, dar niciun răspuns nu mai veni. Minunea se încheiase și autorul ei nu mai avea glas.

– Noi credeam că peștișorul care îndeplinește dorințe este din aur, a remarcat Sanda, iar Vasile a încuviințat din cap.

– Peștișor de aur?!, răspunse uluit Radu. Despre așa ceva nu a auzit încă nimeni.

Mare a fost și uimirea celor care-i așteptau la curtea împărătească, văzând ce schimbare incredibilă s-a produs cu băiatul cel bubos. Soacra a intervenit din nou, încercând să-i convingă pe toți că-i vorba de unul din blestemele băiatului de aur, deci și tânărul acesta trebuie ucis sau măcar surghiunit din împărăție. Atunci și-a pierdut cumpătul Harap Alb și i-a spus fostei împărătese:

– Ia mai taci dumneata din gură și retrage-te în iatac, unde vei fi încuiată dacă te mai văd prin preajmă. Se vede treaba că ne-ai sfătuit mereu greșit, dar până aici ți-a fost. Ba că nevasta mea trebuie să mănânce mere de aur, ba că băiatul născut astfel datorită lor trebuie înecat, iar acum îi vrei moartea și acestui tânăr harnic și generos. Văd asta nu numai în ochii lui, în cuvintele pe care le rostește, dar și în privirile cumnatei mele, care îl cunoaște mai bine și de aceea îl iubește.

Bătrâna s-a speriat rău de ieșirea nemaiîntâlnită a ginerelui, dar a înghițit în sec și s-a retras sub paza străjerilor. Tânărul împărat îi răbdase destul toanele, răutatea cu care-și trata supușii și familia, dar acum paharul se umpluse. El glăsui în continuare, adresându-se celor doi tineri îndrăgostiți:

– Dacă vă iubiți cu adevărat, aveți binecuvântarea mea pentru căsătorie și un loc în dreapta mea în conducerea împărăției.

Îndrăgostiții s-au îmbrățișat pentru prima oară și au mulțumit cu lacrimi de bucurie domnitorului și doamnei sale, care-i felicită la rândul ei.

– Îmi pare rău că v-am supus unei încercări atât de dure, glăsui în continuare Harap Alb, adresându-se oaspeților care-l însoțiseră pe Radu la râu. Ca răsplată vă pot oferi un rang mare la curte și o moșie pe care să trăiți fără lipsuri.

– Îmi pare rău, frățioare, dar de vitejii aceștia nu voi a mă despărți, după ce m-au ajutat și pe mine în mai multe rânduri, interveni Prâslea cel Voinic. Ne întoarcem acasă și așteptăm să ne cauți, alături de împărăteasă. Sunt sigur că zânele bune vă vor ferici cu un alt moștenitor, demn de dragostea voastră.

Vasile și Sanda făcură câte o plecăciune, după care primul dintre ei le spuse domnitorilor:

– Și nouă ne pare rău, dar nu putem rămâne nicidecum și nici la unul dintre domniile voastre. După cum v-am mărturisit, suntem în căutarea copiilor noștri, rătăciți și ei în drumul spre casa Bunicului. Poate ne ajutați cu un sfat în ce privește drumul pe care ar fi bine să-l urmăm, doar sunteți de pe același tărâm și trebuie să cunoașteți multă lume. Poate micuții au ajuns deja acolo și ne cred pierduți pentru totdeauna, iar asta ne macină sufletele în fiecare zi.

Amândoi împărații s-au întristat, dar Harap Alb a înțeles primul că despărțirea e inevitabilă și de aceea l-a chemat pe bătrânul sfetnic. Omul a venit sprijinit într-un toiag, i-a ascultat pe cei doi călători cu atenție și le-a mai pus o întrebare.

– Bunicul acela e împărat?

– Nu, a răspuns Sanda. E un om obișnuit, ca noi, tatăl soțului meu, proaspăt sosit din alt sat. Pe toți ne-a îndrumat unul care-și spune Păcală.

Înțeleptul a dat din cap cu părere de rău pentru vestea neplăcută care a urmat.

– Dacă nu e împărat, un Făt Frumos sau zmeu, nu avem cum să-i cunoaștem. Știu doar că oamenii obișnuiți locuiesc în mijlocul tărâmurilor renumite, locul acela fiind păzit de Zâna Bunei Credințe, care nu lasă să intre acolo decât pe cei care merită. Nu vă rămâne decât să o implorați cât mai des și din tot sufletul să vă arate drumul.

Oaspeții s-au bucurat și de această informație, fiind totuși un pas înainte, și le-au mulțumit binefăcătorilor. La despărțire, Harap Alb a vrut să le dea o caleașcă și doi străjeri pentru pază, dar ei au refuzat politicos. În schimb au acceptat cei doi cai oferiți de Prâslea cel Voinic, știind că îi așteaptă încă drum lung și obositor. Au mai primit merinde și îmbrățișări din partea fiecăruia, însă cel mai mult i-a mișcat cea venită din partea fostului bubos, ajuns acum un fel de Făt Frumos. Lacrimile lui de recunoștință se rostogoleau din belșug de pe obrajii lui pe umerii lor, limpezi și generoase ca râul care i-a oferit un dar nesperat. Dar care nu era nici pe departe atât de valoros precum cele avute dinainte, însă neobservate de cei din jur, prea ocupați să-l eticheteze după felul în care arăta la prima vedere.

ghigorț – pește mic de apă dulce, porcușor

Satul dintre neguri XVI

Posted on by racoltapetru6

Când palatul lui Verde-Împărat a început să se zărească pe culmea unui deal semeț, Prâslea cel Voinic a trimis numaidecât un sol în galopul calului, să le vestească sosirea. Pe măsură ce se apropiau, se puteau vedea mai bine zidurile verzi, mărginite pe deoparte de pădurea deasă, iar pe cealaltă de un râu cu apă cristalină care curgea lin la vale, de parcă nu și-ar fi dorit să părăsească în grabă un loc atât de frumos. În fața alaiului a apărut de nicăieri un băiat îmbrăcat modest, călare pe un căluț la fel de tânăr. Ceea ce atrăgea atenția, de la prima privire, era pielea lui plină de bube, în contrast cu privirea sclipitoare și vocea plăcută. Așa a fost perceput în momentul când s-a adresat domnitorului.

– Măria Ta, bine ați venit în acest tărâm binecuvântat de zâne generoase! Dați-mi voie să vă conduc până la poartă, dat fiind faptul că împăratului îi va lua ceva timp până vă pregătește primirea fastuoasă.

Toată suita a fost intrigată de apariția personajului discordant, însă domnitorul se lăsă cucerit de amabilitatea lui, nicidecum de felul cum îi arăta trupul.

– Dar în ce calitate avem ocazia să ajungi cel dintâi care ne întâmpină?, întrebă el.

– Sunt doar îngrijitorul cailor din grajdurile palatului. Eram la pășune cu ei când v-am văzut și m-am grăbit să vă urez bun venit. E o adevărată plăcere pentru mine să văd chipuri noi și atât de luminoase ca ale domniilor voastre. Dacă o să aveți nevoie de cai zdraveni și iuți ca vântul, veniți la mine și vă voi servi cu cei mai buni.

– Dar cum te cheamă, tinere?

– Radu, Măria Ta.

– Mulțumim pentru propunere, a mai adăugat domnitorul. Uite că deja am ajuns la poartă și poți să intri înaintea noastră.

– Nu cred că se cuvine, Maria Ta, dar nici nu pot să vă refuz invitația, răspunse cu sfială tânărul. E o onoare să vă îndrum, chiar dacă, după cum bine se vede, deja vin să facă aceeași treabă un grup de oșteni trimiși de stăpânul meu.

Într-adevăr, de la intrarea în interiorul cetății, o căpetenie cu șase subordonați îi întâmpină pe musafiri, înclinându-se și rugându-i să-i însoțească spre clădirea domnească. Acolo au descălecat, fiind îndrumați pas cu pas spre sala cea mare, a tronului. Harap Alb s-a ridicat imediat ce l-a văzut pe Prâslea cel Voinic și a pornit în întâmpinarea lui, cu bucurie mare pe chip și o îmbrățișare lungă de revedere.

– Mult ți-a luat până te-ai gândit să-ți vizitezi prietenul și colegul de luptă, i-a reproșat gazda cu o oarecare dojană. E nevoie de războaie cu altă împărăție sau cu vreun zmeu rebel pentru a ne vedea și a depăna amintiri?

– Aceeași întrebare aș putea să ți-o pun și eu, fârtate. Căci drumul se poate face și în sens invers, mai ales dacă te puteam ajuta cu niște mere de-ale mele. Am auzit că împărăteasa are nevoie de ele, de aceea ți-am adus un coș plin, să ajungă până în momentul când vei deveni tată. Statu-Palmă-Barbă-Cot, aici de față, mi-a spus că i-ar face bine.

– Ești foarte darnic, ca de obicei. Ar fi trebuit să merg eu pentru a le cere, dar doamna mea nu vrea să rămână singură nici măcar o zi. De aceea m-am bazat pe moșul acesta și sper că nu ți-a cauzat neplăceri.

Au râs amândoi încă un timp, după care musafirul a făcut prezentările, urmat de cele ale gazdei. Împărătesele erau și ele fericite să se reîntâlnească, căci nu se mai văzuseră de la nunta lui Prâslea, iar Sanda cu Vasile erau impresionați de atâtea capete încoronate cărora trebuiau să li se închine. Din păcate, lipsea bătrânul Verde-împărat, care se stinsese de o boală necruțătoare. În schimb, consoarta împăratului arăta fermecătoare, chiar dacă se vedea bine că sorocul nașterii e cât se poate de aproape. Pe de altă parte, soacra avea o căutătură rece, mai ales când l-a observat pe tânărul cel bubos printre musafiri. Acesta îi făcea ochi dulci unei fete minunate din anturajul împărătesei, iar fecioara îi răspundea cu semne de simpatie.

– Ți-am spus că nu ai ce căuta în preajma fetei mele, urâțenie!, i s-a adresat intrusului fosta împărăteasă. Fata mea are pețitori printre prinții cei mai viteji și bogați, nu e de nasul unui slujitor de ultima teapă.

Radu se înroși până și pe bubele de pe față și se retrase suspinând, în timp ce prințesei vizate îi scăpă o lacrimă pe obrazul delicat. A fost singurul incident care a umbrit bucuria unei întâlniri fericite, care a continuat cu povești în fața unei mese pregătite pentru această ocazie.

– Zilele acestea trebuie să devin tată, așa că nu veți pleca de aici până nu se întâmplă marele eveniment, i-a anunțat Harap Alb. Mama soacră știe sigur că voi avea parte de un moștenitor de neînvins în lupte, datorită merelor de aur pe care iubita mea nevastă le mănâncă în fiecare zi.

Felicitările au curs din partea celor prezenți, iar petrecerea a continuat până la miezul nopții. Ca un făcut, a doua zi s-a întâmplat ca împărăteasa să nască un băiat, după cum a fost prezicerea soacrei. Efectul merelor se vedea dintr-o privire, bebelușul având pielea strălucitoare ca aurul, dar și tare ca metalul. La început s-au bucurat cu toții, însă mai apoi au apărut motive de îngrijorare. Nou-născutul nu plângea și nici nu râdea, doar dormea și uneori îi privea cu niște ochi adânci care pătrundeau parcă până în suflet, ca o mustrare de neînțeles. Au chemat de urgență ursitoarele, pentru a afla din timp ce soartă va avea un asemenea moștenitor, iar acestea au venit cu vești tragice.

– Băiatul acesta nu va avea parte de bogăție, a spus prima dintre ursitoare.

– Nici de dragoste nu o să se bucure vreodată, a completat cea de-a doua.

A treia dintre ele a plimbat bagheta sorții mai mult timp peste trupul aurit, după care a venit cu cea mai proastă veste.

– Dacă vreți să fie bine în împărăție, trebuie să scăpați de el. Altfel vă va aduce multe necazuri, iar tărâmul acesta va avea de suferit.

Mare a fost supărarea lui Harap Alb, și multe lacrimi a vărsat tânăra mamă când a auzit că trebuie să-și sacrifice fiul. Pentru că prorocirile făcute de ursitoare erau sfinte și sfaturile lor trebuiau respectate neabătut, altfel blestemul s-ar fi abătut asupra împricinaților. Dar cine ar fi fost în stare să curme viața unui bebeluș împărătesc, chiar dacă răsplata era consistentă? Soacra a venit cu propunerea ca grăjdarul cel bubos să fie însărcinat cu această misiune, iar dacă ar fi refuzat, să i se taie capul. Imediat a fost chemat Radu și porunca i-a fost dată de fosta împărăteasă, în fața nobililor din împărăție și a oaspeților.

– Acum ai ocazia să faci și tu o faptă bună pentru stăpânii tăi. Trebuie să ucizi acest copil blestemat, dar nu poți să o faci cu sabia sau cu buzduganul, pielea lui fiind de nepătruns, iar trupul prea rezistent. Trebuie să-l duci la apă adâncă și să te asiguri că se îneacă, altfel vei plăti cu viața. Pentru a fi încredințați că-ți vei îndeplini sarcina, te va însoți un martor. Cine se oferă?

Nimeni nu a scos un cuvânt, doar Sanda a făcut un pas înainte.

– Majestate, o să mă duc eu cu acest tânăr, tocmai pentru că nu sunt din aceste locuri și nimeni n-o să-mi poarte ranchiună.

– Le voi fi și eu alături, interveni Vasile. Astfel veți avea o dublă confirmare că porunca a fost îndeplinită.

Fețele împărătești au fost surprinse de această propunere, iar mama copilului a izbucnit într-un plâns haotic, încât nu mai dădea ocazia pentru altă alegere. Bebelușul i-a fost pus în brațele bubosului și cei trei au pornit deîndată spre râu.

va urma

Satul dintre neguri XV

Posted on by racoltapetru6

continuare

Imediat după ce a băgat trăsura în curte, roșcatul și-a dat de tot arama pe față, chipul i-a devenit crud și vocea poruncitoare. Prima grijă a fost să zăvorască poarta, după care să-i despartă pe copii de câine, închizându-l înăuntrul caleștii. Degeaba striga Maia la bărbat, ba cu rugăminți, ba cu amenințări, că omul nu voia să aibă un pericol în preajmă. În zadar îl implorau cei doi frați să le lase prietenul cu ei, gazda refuza cu severitate și un comportament de tiran.

– Nu aveți nevoie de câine, câtă vreme sunteți în preajma mea și mă ascultați. O să-i dăm și lui un os de ros, după ce tranșăm grăsunul ăsta, n-aveți nicio grijă. Urmați-mă cu toții în casă, iar tu, fetițo, ai grijă de animal până îi vine rândul. Deocamdată e cald și mi s-a uscat gâtlejul de sete.

Toate acestea le-a spus cu o autoritate subliniată de vânturarea amenințătoare a nuielei și gesturi de îndrumare spre locul unde cele trei ființe trebuiau să se alinieze. Bianca cu porcul după ea a intrat prima într-o încăpere mizeră și cu o dezordine greu de descris. Au urmat-o Adi și bărbatul însetat, care și-a găsit imediat damigeana cu băutură și un scaun lângă masa plină de vase murdare. A tras o dușcă zdravănă direct din vas, după care i-a privit mai atent pe prizonieri.

– Dacă vă e sete, poate găsiți pe aici vreo găleată cu apă, însă vin nu vă dau la vârsta voastră, doar sunt un om responsabil, îi înștiință el. Nici mâncare nu țin minte să mai am, dar nu-i exclus să fie rătăcită pe undeva vreo coajă de pâine. Aveți răbdare și în curând ne vom umple burțile cu carne proaspătă, friptă pe un foc aprins afară. Încă nu e vremea potrivită, așa că așteptăm până se mai domolește soarele. Băiete, cum te cheamă pe tine?

– Adi mi se spune, domnule…

– Domnule?! Ha, ha…, hai că-mi place, de parcă mi-ai zice ”boierule”. Te văd mai mărișor și în putere, potrivit să ții de picioarele din spate ale porcului, până îi înfig în inimă acest cuțit lung și bine ascuțit.

În timp ce-i stabilea sarcina, omul scoase dintre vase o unealtă tăietoare care semăna mai mult cu o sabie, imagine care-i înfioră pe cei trei privitori.

– Dar ție cum ți se zice, mititico?, se adresă bărbatul fetiței încremenite ca în fața lupului devorator de iezi.

– Bianca, a răspuns ea automat.

Dar s-a recules cât a putut de repede și a continuat.

– Iar pe cățelușa noastră o cheamă Maia, și e foarte blândă dacă nu o superi. Dumneata nu faci bine să o întărâți și nici să ne ții aici cu forța. Vrem să mergem acasă și trebuie să ne lași, doar te-am ajutat.

– Ha, ha, ha, se puse omul pe un râs zgomotos. Cui crezi că-i pasă ce vreți voi, din moment ce sunteți copii prostuți și rătăciți. Aveți noroc că v-am întâlnit și vă ofer de-ale gurii și un pat… mă rog, un loc unde să vă adăpostiți.

Din vorbă în vorbă, omul tot se adăpa cu băutura care începuse să-și facă efectul. Ochii îi sclipeau cu cruzime, iar cuvintele i se rostogoleau bolovănoase din gură.

– Măi copii, ia uitați-vă voi pe fereastră și spuneți-mi dacă soarele a ajuns la trei sferturi din drumul lui pe cer.

Bianca și Adi s-au apropiat de geam și au rostit într-un glas, de parcă s-ar fi vorbit:

– Mai este timp, domnule. Poți să te cinstești cu încă vreo câteva înghițituri din vin, ca să ai spor la treabă după aceea, mai adăugă băiatul.

Roșcatul sări de pe scaun, cu cuțitul întins spre ei și chipul iritat.

– Potlogari micuți ce sunteți! Mă mințiți în față, de parcă eu n-aș știi că e vremea tăierii, altfel nu mai apuc să-i scot inima înainte de apusul soarelui. Credeți că nu văd cum se apropie seara? Hai la treabă, sau vă tai și pe voi ca pe niște iepuri.

Fetița uită de teamă și înaintă semeață un pas înainte. Nu mai ținea cont de pericol când își dădea seama că poate salva o viață de animal blând.

– Îți dăm trăsura cu cai, dacă ne lași să plecăm cu porcul viu. Cred că ai mult mai mult de câștigat dacă o vinzi sau te plimbi ca un boier.

Bărbatul nu se aștepta la o asemenea propunere, pe care și Adi o susținu ca pe un schimb profitabil. Însă unii oameni nu se mulțumesc cu mult, dacă în mintea lor cred că pot obține și mai mult, chiar totul dacă se poate.

– Nu aveți ce să-mi mai dați, pentru că tot ce-i în curtea mea îmi aparține, așa cum și voi sunteți servitorii mei. Acum sunt cu adevărat boier, iar voi trebuie să mă ascultați, până nu îmi pierd mințile și scot trei inimi în loc de una.

Frica i-ar fi cuprins din nou pe copii, dacă nu ar fi auzit glasul Maiei care-i încuraja de afară.

– Prieteni, am reușit să ies din caleașcă, iar acum încerc să ajung la voi. Puteți să deschideți ușa?

– Ha! Uite că ne vine câinele în ajutor și o să te rupă cu colții lui, a strigat băiatul victorios. Mai bine acceptă târgul nostru și rămâi bogat, fără vreo rană.

– Ha! Că vă omor întâi pe voi și apoi ies cu furca să-l străpung. Nimeni nu mă sperie în casa mea.

Omul s-a dovedit prea încrezător, pentru că geamul s-a spart în cioburi când câinele a sărit prin el și i-a apucat în fălci mâna înarmată. Cuțitul i-a căzut din mână cu un urlet ca din gură de șarpe, implorând să fie scăpat din colții ascuțiți ai fiarei care-l tăvălea pe jos. Adi a luat arma și amândoi copiii au oprit-o pe Maia din a-i rupe cu adevărat beregata.

– Hai să plecăm din locul acesta blestemat, înainte de a se lăsa noaptea, a propus băiatul în timp ce lua cheia cea mare. Urcă tu porcul în caleașcă, până deschid eu poarta și o iau pe Maia.

Bianca de-abia aștepta să audă o asemenea invitație, de aceea s-a grăbit să o urmeze, mângâindu-l pe bietul animal scăpat de cuțit și trăgându-l ușor după ea. Soarele își epuizase ultimele sclipiri și seara se strecura ca o graniță între zi și noapte. Pe când deschidea ușa trăsurii și se pregătea să-l ajute pe porc la urcare, fetița simți că funia se ridica în spatele ei. S-a întors și un strigăt de uimire i-a răbufnit din piept: în spatele ei se afla un tânăr înalt și frumos, care-i zâmbea cu tot chipul.

– Nu te speria, prietenă bună, dar am fost transformat în porc încă de când eram mic, deodată cu familia mea nobilă. Doar la asfințitul soarelui îmi lepăd această piele, până dimineață. Acum trebuie să sosească vrăjitoarea care ne-a blestemat, de aceea e bine să plecăm până nu vă vede că m-ați ajutat.

Rămasă cu gura căscată, fetița a trebuit să fie ridicată în caleașcă, unde veni imediat și Adi cu câinele, la fel de uluiți la vederea tânărului. În același timp, au văzut o babă care se strecura în casa roșcatului. Nu au apucat să iasă din curte, căci au mai observat cum vrăjitoarea părăsește locuința, iar dinăuntru iese un măgar răgind pe cât putea. Flăcăul a dat bice cailor și au pornit în galop, lăsând în urmă animalul care i-a urmărit disperat un timp, șchiopătând la un picior din față.

– O să mergem la castelul meu, unde mă așteaptă împărăteasa, necăjită tare după ce am fost răpit de vrăjitoare, a continuat tânărul cu explicațiile. În noaptea asta am împlinit un an de căsnicie, condiție care a fost pusă ca să scap de blestem. Baba nu credea că voi găsi o prințesă care să mă ia de bărbat și să trăim împreună atâta vreme. De aceea m-a dat unui amărât pentru sacrificare, dar voi mi-ați salvat viața, iar pentru asta veți fi răsplătiți cu tot ce vreți.

Satul dintre neguri XV

Posted on by racoltapetru6

Caleașca luxoasă era ca o jucărie mare și strălucitoare pentru cei doi frați deveniți deodată surugii. Fiecare ar fi vrut să țină hățurile, să răsucească biciul prin aer, cu strigăte de ”cea” și ”hăis”, să aleagă drumul pe care îl credea cel mai scurt spre capătul celălalt al satului sau măcar până în centru. De aici și cearta care se isca mereu între Adi și Bianca, fapt care le încetinea deplasarea și o irita pe Maia.

– Dacă o țineți tot așa, eu cobor și mă duc pe jos, i-a avertizat ea fără să fie sigură că a fost și băgată în seamă. Ooof, copiii ăștia, nu se mai maturizează odată!

Neînțelegerile nu puteau continua la nesfârșit, iar cei doi au ajuns, în cele din urmă, la acordul ca Adi să conducă până la prima casă, care trebuia să apară pe undeva. Moșul cel darnic, în bucuria lui nemărginită de a-și revedea cocoșul, a neglijat cât de mare era răspunderea pentru doi copii de vârsta lor în a mâna doi cai, cât or fi ei de blânzi și răbdători. Comenzile erau adesea derutante și atunci se opreau pe loc, așteptând ca novicii să se decidă ce vor să facă.

– Ce fel de sat mai e și ăsta?, s-a întrebat înciudat băiatul, în timp ce privea în depărtările înverzite și lipsite de așezări umane. Pare mai mare ca orașul nostru, căci și pe acela l-am putea traversa într-o oră cu trăsura. Aici, e nevoie de zile întregi ca să ajungem dintr-un capăt în altul, de parcă ar fi o lume întreagă.

– Sigur că e o lume, cea a poveștilor, a răspuns cu veselie Bianca. Pe aici totul e nesfârșit și nemaipomenit, de aceea e bine să ne așteptăm la orice minune.

– Cum ar fi cea care se vede în fața noastră?, o ironiză fratele ei. Cred că situații de-astea se întâlnesc adesea și în satele pe care le-am văzut noi.

Era vorba de un bărbat care trăgea după el un porc bine făcut, chiar pe mijlocul drumului și așa destul de strâmt. Doar că animalul se încăpățâna să nu-l urmeze, în ciuda altoirilor cu nuiaua și a efortului pe care-l depunea omul să-l supună. Insul avea părul lung și roșcat, dar încâlcit ca o tufă de scaieți, iar hainele rupte și prăfuite lăsau să se vadă un trup musculos, deși cu cicatrici mai multe, inclusiv pe chipul încrâncenat.

– Nu te opri, că nu-mi place omul ăsta, l-a avertizat Bianca pe Adi. Uite cât de tare îl lovește pe bietul porc și cât e de nervos, de parcă ar vrea să-l omoare în bătaie.

– Degeaba, dacă nu pot să-l ocolesc și nici să întorc, a răspuns cu necaz băiatul. Trebuie să așteptăm până ne face loc.

Bărbatul a pus ochii pe caleașcă, mai ales când a văzut că la mânatul cailor se află doi copii. Legă funia de pomul cel mai apropiat, după care veni către ei cu o figură dulceagă, de ziceai că-i altă persoană.

– Bună ziua, dragilor, le-a spus el cu vocea mieroasă. Se vede treaba că Dumnezeu v-a scos în calea mea pentru a mă ajuta să-mi car acasă porcul pe care tocmai l-am primit. Nu mă cunoaște și e clar că nici nu mă ascultă, de aceea v-aș ruga să ne primiți în caleașcă, pentru un drum scurt și plătit cum veți socoti de cuviință.

Cei doi frați s-au privit unul pe altul, încurcați de o asemenea pretenție și neștiind ce să răspundă. Fiind mai mare, Adi a trebuit să prindă curaj și să aleagă o soluție.

– Știți… noi avem un câine… răăău. Nu suportă străinii și nici alte animale, așa că ar putea să muște tot ce prinde.

– Nu vă faceți griji de potaie, am eu hac de cojocul ei, îi asigură el arătându-și nuiaua zdravănă. Dar cum de călătoriți singuri prin pustietatea asta?

Copiii se fâstâciră un moment, până când fetița găsi răspunsul cel mai potrivit.

– Trebuie să ne întâlnim cu mama și tata, ceva mai încolo. Ne așteaptă și or să vină după noi dacă nu ajungem curând.

– Ei lasă că nu veți zăbovi mult, doar stau aproape, după care o să vă vedeți de drum.

Cu aceste cuvinte, bărbatul prinse caii de dârlogi și îi mână cu ușurință până în dreptul porcului.

– O să am nevoie de puțin ajutor pentru a-l convinge pe încăpățânatul ăsta să urce sus.

Adi și Bianca și-au dat seama că n-au încotro și s-au supus, mai mult de frică. Fetița a coborât prima și s-a apropiat miloasă de animalul legat, mângâindu-l și câștigându-i astfel încrederea. Cu vorbe blânde și gesturi tandre a reușit de una singură să-l atragă după ea pe scărița caleștii, spre mulțumirea străinului și mirarea celorlalți martori. Noul venit preluă imediat hățurile și dădu bice usturătoare celor doi cai, care, luați prin surprindere de atitudinea agresivă, au pornit în galop. Frații se priveau îngrijorați, în timp ce Maia simțea că trebuie să intervină.

– Dacă vreți, îi sar la beregată bătăușului acesta și vă scap de el, le-a propus el cu un mârâit nervos.

– Nu facem rău nimănui, decât dacă suntem nevoiți, i-a replicat la ureche Bianca. Sunt curioasă unde ne duce și ce are de gând cu porcul. Ia uitați-vă la el cu ce ochi limpezi ne privește, de parcă ar fi de om trist…

– Pare-mi-se că voi ați furat de undeva această caleașcă regească, dar nu vă reproșez această năzbâtie, se auzi vocea exaltată a noului surugiu. Ba chiar vă admir pentru ispravă și o să vă ofer un adăpost unde nu veți fi găsiți. Am o casă boierească unde nu îndrăznește nimeni să intre. Umblă vorba că-i bântuită, iar asta îmi convine de minune.

Un altfel de fior le trecură prin tot corpul copiilor.

– V-am spus că ne așteaptă părinții, iar noi nu vrem să-i supărăm, îl avertiză Adi. E caleașca lor.

– Lăsați vrăjeala și ascultați-mă pe mine. Veți face cum vă spun, altfel schimbăm înțelegerea și nu o să vă convină. Am o treabă importantă de făcut, iar voi o să mă ajutați.

– Are vreo legătură cu bietul animal pe care-l ducem?, se interesă băiatul.

– Văd că îți umblă mintea, râse roșcatul. Am primit grăsunul de la o babă ciudată, însă n-am de ce să mă plâng. Mi l-a dat gratis, cu condiția să-l sacrific înainte de asfințitul soarelui, când va veni să-i pun inima în palmă. Nu-i așa că-i scrântită? Mie îmi convine, că-l fac peste noapte caltaboși, cârnați, tobă și alte preparate după care să te lingi pe degete. Veți vedea ce bunătăți știu eu să prepar, atunci când am din ce, iar acum mi-a picat o pleașcă pe cinste.

Bianca se îngrozi la gândul măcelului care-l aștepta pe bietul animal, iar mila o determină să-l mângâie mai drăgăstos, adăugând cuvinte de încurajare. Acum le era clar tuturor că aveau de-a face cu un om rău, iar pentru a scăpa de el trebuiau să fie mai deștepți și curajoși. Așa gândeau când au ajuns în fața unei porți solide și bine ferecate, pe care roșcatul a deschis-o cu o cheie mare, scoasă dintr-un loc numai de el știut. Însă doar poarta era bine făcută, pentru că în spatele ei se putea vedea o casă dărăpănată și niște acareturi lăsate de izbeliște, printre care creșteau fără stinghereală buruieni de tot felul. Era clar că de aici lipsea cu desăvârșire mâna de om gospodar.

va urma

Satul dintre neguri XIV

Posted on by racoltapetru6

continuare

Marea dilemă generată de situația tânărului condamnat la viață eternă a avut ecouri diferite în ce-i privește pe musafirii inopinați. Vasile și-a exprimat primul părerea, cu o nuanță de invidie pentru Făt-Frumos.

– Norocul lui că a găsit Paradisul la care oamenii obișnuiți doar visează. Ce rost ar avea să se întoarcă într-o lume cu multe necazuri, boli, bătrânețe și moarte? Mai ales acum, că nu are pe nimeni și s-ar stinge în singurătate.

Sanda, în schimb, era de cu totul altă părere, pe care și-o susținu cu un reproș prin privirile adresate soțului.

– Nu cred că ai vrea să fii în pielea lui, pentru că e deja ca mort, fără să-și dea seama. Degeaba te bucuri de atâtea bunătăți și frumuseți dacă a doua zi o iei de la capăt, fără să-ți amintești nimic, fără să ai posibilitatea de a compara astfel trăirile și a căuta ceva nou, de a învăța altceva. E ca un fel de zombi care se hrănește cu frumusețe și fructe, incapabil să se gândească, să creeze. Asta nu e fericire, ci doar o iluzie care îi anulează capacitatea de judecată și de a simți bucurii adevărate, venite ca urmare a împlinirilor proprii. Mi-e milă de el și aș vrea să-l putem ajuta cumva. Eu știam că Făt-Frumos a reușit să se reîntoarcă acasă și să-și găsească liniștea eternă în împărăția lui.

Statu-Palmă-Barbă-Cot o privi chiorâș, iar asta îl făcea și mai enervant în fața femeii care-l prinsese și-l oferise pleașcă împăratului. Niciunul nu se suportau, dar trebuiau să se rabde în aceste împrejurări.

– Dar cine ești matale să prevezi dinainte destinul unui om, cu atât mai mult al unui prinț? Și de unde ideea asta că ar putea exista o soluție pentru a-l scoate din tărâmul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte? Poate vrei să-l legi fedeleș și să-l duci cu forța, ceea ce ar fi imposibil cu un războinic viteaz ca el.

– Moșule, eu mă gândeam că ai dumneata o metodă mai ușoară, mai ales că ești cunoscător în toate secretele din acest ținut miraculos. Oare nu există vreun alt fruct care să anuleze efectul uitării?

– Un alt fruct?!… Ce fruct?… Habar n-am, începu să se bâlbâie bărbosul.

– Ce să zic, poate un măr de aur să-l poată ajuta. Ai face o faptă bună dacă l-ai scăpa de somnul acesta etern, în care rațiunea oricum e moartă. Ne-ai spus că sunt merele tale, deci trebuie să ai o rezervă din care să te poți lipsi de unul. Sau dau eu o fugă până la Prâslea cel Voinic și îl rog să-mi ofere unul, pentru o cauză nobilă.

Roșeața din obrazul moșului se putea distinge pe pomeții minusculi care nu erau total acoperiți de barba albă. Emoția se putea datora complimentului de proprietar al merelor, pe care tocmai îl primise, posibilității de a face o faptă bună cu ele sau amândouă la un loc. Cert era că Sanda a știut cum să-l îmbrobodească pentru a-și deconspira încă o taină și a se înmuia la suflet, oricât de încrâncenat părea.

– Nu te-aș sfătui să faci asta, pentru că numai o singură dată poți intra în acest loc, cu excepția mea, bineînțeles. În schimb, s-ar putea să am un măr de aur pus deoparte, dar nu garantez că va avea efectul așteptat. Și nici nu înțeleg de ce vă băgați în viața omului, dacă asta a fost dorința sa din copilărie.

– Chiar așa, interveni și Vasile. Lasă-l pe tânăr în lumea lui și hai să mergem într-a noastră, fără să ne încurcăm unii pe alții.

– Măi, omule, doar știi și tu povestea tânărului. Nu degeaba s-a întors el acasă și a murit cum trebuie să se întâmple cu toți cei care se nasc. Dorința lui de mic copil s-a dovedit o himeră, cu consecințe inimaginabile. Trebuie salvat de cineva, dacă nu a făcut-o nimeni până acum. Moșule, adu mărul să-l încercăm, poate are și alte calități în afara celor cunoscute deja.

Constrâns de motivația îndârjită a femeii, Statu-Palmă-Barbă-Cot s-a văzut nevoit să dea o raită până la ascunzătoarea lui, de unde s-a întors numaidecât cu un măr pe care-l rostogolea prin iarbă. În acest timp, Făt-Frumos îi admira în tăcere, cu aceeași încântare cu care se minuna de natură, de parcă și ei ar fi făcut acum parte din peisajul mirific. La fel de bucuros s-a arătat și când a primit mărul strălucitor, savurându-l ca pe o nouă delicatesă. Efectul a fost aproape instantaneu, chipul lui afișând o expresie în care se putea citi surprinderea.

– Cum ați ajuns și voi aici?, că nu v-am observat până acum. Mă bucur că nu voi fi singur în acest tărâm fermecat și aș propune să încercăm gustul acestor fructe îmbietoare.

– NU!!!, exclamară deodată trei voci hotărâte, când tânărul întinse mâna să culeagă din Fructul Uitării.

– De ce nu?, se miră el peste poate.

– Dragul meu flăcău, tu ești aici de multă vreme, dar nu-ți amintești… din cauza lor. Părinții s-au stins de dorul tău și împărăția s-a destrămat în lipsa unui moștenitor de drept. E timpul să te întorci acasă pentru totdeauna, acolo unde îți este locul real, lăsând deoparte himerele care te-au amăgit.

Făt-Frumos s-a întristat când a auzit ce s-a întâmplat din cauza visului lui de nemurire. Apoi a plâns cu lacrimi mari, care s-au revărsat peste florile minunate, veștejindu-le de îndată. Căci ele nu suportau lacrimile, doar zâmbete și chipuri luminate. A lăcrimat și Sanda, Vasile s-a abținut cu greu, chiar și moșul cel bărbos și-a șters ochii cu palmele lui micuțe.

– Acum, poți spune că trăiești cu adevărat, l-a încurajat Sanda pe flăcău. Lacrimile își au locul lor în viața reală, căci fără ele nu simți tot ceea ce trebuie pentru a fi cu adevărat viu. Suie-te pe armăsarul tău frumos și urmează-ne să-ți împlinești destinul.

– Și eu rămân aici?, s-a plâns Statu-Palmă-Barbă-Cot. Până acum, aveam măcar cu cine să vorbesc, la cine să mă uit, dar așa voi rămâne singur cuc, doar cu gândurile mele.

– Vino și tu cu noi, a sugerat imediat Vasile.

– Chiar așa, a întărit cu entuziasm Sanda. Îi vom spune împăratului că ne-ai ajutat să-l eliberăm pe Făt-Frumos din vraja acestui pământ, iar el o să te ierte, ba chiar vei primi laude. Știu că îi plac faptele de vitejie, iar tu ai fost un adevărat erou.

Fața bătrânului se lumină pentru prima dată, iar vocea îi deveni mai blândă când întrebă:

– Crezi că mă va lăsa să călăresc lângă el?

– Sunt sigură, iar la petrecerea Împăratului Roșu se va povesti despre fapta ta măreață, afirmă femeia în timp ce se pregătea să se urce pe șaua calului ei.

Doar că moșul i-o luă înainte și astfel se văzu nevoită să-l suporte alături tocmai pe acela care-i fusese atât de antipatic. Era un sacrificiu pe care socoti că merită să-l facă, numai să ajungă cu toți înainte ca Prâslea cel Voinic să se supere pentru îndelungata lor lipsă. Călărea în frunte, urmată de Vasile, căruia abia acum îi veni mintea cea din urmă.

– Mare dreptate ai avut, femeie. La ce ne-ar fi trebuit viață eternă, dacă am fi fost lipsiți de copiii noștri dragi? La urma urmei, prin ei și prin urmașii lor vom trăi până la sfârșitul lumii.

Aceste cuvinte le-a auzit și Făt-Frumos cel dezamăgit, care a suspinat din adâncul sufletului. El nici măcar nu a avut prilejul să iubească pe cineva și să fie tată.