Satul dintre neguri XXIV

Posted on by racoltapetru6

Nimeni nu a urmărit o pasăre cu atâta stăruință cum au făcut-o cei doi soți, de cum o zăreau că-i gata de drum și până seara, când ochii le lăcrimau după atâta privit spre punctul acela de pe cer. E drept că aveau timp suficient de odihnă, toată noaptea și dimineața, iar Sanda nu se plictisea deloc în preajma florilor vorbărețe. Așa a aflat că micuțul lor ghid se interesa de pe fiecare câmp despre calea care urma să o urmeze a doua zi, căci florile primeau mulți oaspeți, din toate zările, cunoscători în ce privește așezările omenești.

Odată, când cerul era acoperit de nori care-și făceau socoteala să se descarce cu stăruință, au rămas fără ghidul din zilele senine. În dreapta lor se ridica o cruce mare de lemn vechi, iar înainte se întrezărea o înșiruire de case, de-o parte și de alta a drumului de țară. Cerul se întuneca tot mai mult și tare bine le-ar fi prins un acoperiș deasupra capului, așa că au strunit caii și au căutat cu privirile un loc primitor. Norocul a fost de partea lor și, în scurt timp, au văzut cum din curți ieșeau oameni care se îndreptau spre ei, înconjurându-i. Păreau săteni obișnuiți, dar faptul că îi vizau fără îndoială le-a produs o oarecare îngrijorare. Unul, care arăta că-i mai de seamă, a pus mâna pe dârlogii cailor și li s-a adresat:

– Cine sunteți, de unde veniți și încotro vă îndreptați, străinilor?

Vasile s-a simțit dator să-i informeze că-s oameni buni, cu gânduri pașnice:

– Venim de departe și suntem în căutarea copiilor noștri, dar nu vă putem spune cât mai avem de mers. Deocamdată, ne-ar prinde bine o mâncare caldă și un loc în care să ne adăpostim până trece ploaia.

– Înainte de toate, am vrea să știm cu ce vă ocupați, din ce vă câștigați pâinea, insistă omul. După straie și caii pe care-i aveți, arătați a fi persoane de vază, nu orice terchea-berchea.

– Păi, noi suntem amândoi profesori… răspunse cu oarece mândrie Sanda.

Încă nimeni nu-i întrebase ce profesie au și nici nu-și dădea seama ce importanță mai are în aceste locuri. N-a văzut încă o școală în drumul lor și nici copii cu ghiozdane sau uniforme, așa cum îi știa din lumea cunoscută.

– Profesori?! Cum adică?, se arătă nedumirit omul.

– Adică îi învățăm pe copii carte.

– Înțeleg că sunteți oameni deștepți, iar noi avem nevoie de judecata voastră. Coborâți de pe cai și urmați-ne pentru a vă găzdui.

Așa le-a poruncit cu hotărâre de netăgăduit cel care părea mai-marele grupului. ”Măi să fie, încă n-am fost atât de apreciați pentru studiile noastre, cel puțin nu pe acest tărâm”, s-a gândit încântat Vasile, în timp ce urmau indicațiile celor din jur. Au intrat într-o curte largă și apoi într-o casă mare, unde au fost puși la masă, ospătați cu mâncare aleasă și băutură după vrere. Își aminteau că nu s-au mai bucurat de un asemenea festin din vremea când erau primiți în palatele împărătești, însă le plăcea să creadă că sătenii îi apreciau pe oaspeți, mai ales dacă-s școliți. Adevărul a ieșit la iveală după ce s-au săturat și au mulțumit de omenie. Atunci a început să-i lămurească bărbatul care-i adusese de pe drum:

– Numele meu este Pamfil și-s judecător în această comunitate. Problema e că avem un caz în care unul dintre împricinați nu acceptă o judecată venită din partea noastră, pentru a nu fi părtinitoare. Astfel am ajuns la înțelegerea ca primul străin cu carte care ajunge aici să fie cel care va asculta părțile implicate și va da verdictul. De aceea v-am primit cu atâta bucurie și v-am oferit ce avem mai bun. Acum, vom merge în sala de judecată, unde veți asculta despre ce e vorba, iar Dumnezeu și mintea pe care o aveți amândoi să vă fie de ajutor în rezolvarea cazului nemaiîntâlnit și cât se poate de ciudat.

Vasile și Sanda au crezut la început că-i o glumă, însă seriozitatea de pe chipurile oamenilor le-a înghețat zâmbetul pe buze. Degeaba au încercat să-i convingă că ei n-au dreptul la o astfel de onoare, nu cunosc prea bine legile și n-ar vrea să se pronunțe greșit, sătenii le-au replicat că sunt deja datori, iar la urmă vor fi și plătiți cum se cuvine. Era hotărârea obștii și aceasta avea literă de lege în acest loc.

O cameră mare îi aștepta după o altă ușă, unde au fost poftiți să ia loc pe două jilțuri din spatele unei mese lungi. În fața lor erau multe scaune pe care s-au așezat sătenii, după care și-au făcut intrarea cei doi împricinați. Primul s-a prezentat cu numele de Stan și avea trăsăturile unui om trecut prin multe greutăți, dar cu încrederea în soarta care i-a fost hărăzită. Cel de-al doilea, numit Dale, arunca priviri scurte și greu de surprins, de parcă s-ar fi temut să nu-i pătrundă cineva în gânduri. Acesta era reclamantul, care a luat cuvântul imediat după ce s-a așternut liniștea.

– Cinstiți judecători, țin să vă asigur că hotărârea domniilor voastre o voi respecta fără crâcnire. Mai ales că sunteți din alte părți și nu ați fost corupți de ideile părtinitoare ale locuitorilor care s-au aliat împotriva mea. Iar pentru deranjul și timpul pierdut, vă voi da oricum doi boi frumoși, tocmai buni de pus la jug.

– Te rog să te limitezi la pricină, altfel riști să fii acuzat de mituirea instanței, a intervenit cu demnitate Vasile. Care este acuzația adusă domnului Stan?

– Pe scurt, are obligația să-mi scoată ochii din cap, dar el refuză cu încăpățânare, a rostit reclamantul.

Sanda și Vasile au rămas muți după ce au auzit o pretenție atât de aberantă. Privind spre oamenii prezenți la proces și observând că nimeni nu zâmbește, și-au dat seama că nici de data asta nu era o glumă.

– Am înțeles noi bine?, întrebă apăsat Sanda. De ce ai vrea să rabzi o asemenea oroare, după care să rămâi orb pentru totdeauna?

– E cât se poate de simplu, a continuat Dale. Pentru că și eu i-am scos ochii, iar acum vede la fel de bine ca mine. Un îndemn străvechi ne spune că trebuie să plătim ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, iar Stan nu vrea să respecte această orânduială. Cer să mi se facă dreptate fără strâmbătate.

– Crede-mă că nici eu nu te înțeleg de ce vrei să treci prin asta, a stăruit Vasile. Ai face bine să ne povestești cât mai clar ce s-a întâmplat de fapt.

Mulțimea reacționă vocal, îndemnându-l pe reclamant să spună tot ce știau și ei, dar trebuia auzit din gura lui. Dale a tras aer în piept și a început să depene motivele care-l îndreptățeau să pretindă ceea ce părea o fantezie bolnavă.

– L-am întâlnit pe pârât cu ceva timp în urmă, când venea cu doi boi la târg, să-i vândă. L-am convins să-mi dea straița cu merinde, pentru a-i ușura drumul lung și anevoios cu animalele în grijă. Cu timpul, ne-a răzbit foamea și setea, însă eu nu i-am dat nimic de mâncat și de băut, până nu a acceptat să-i scot un ochi. La fel am făcut și la al doilea popas, către seară, când l-am lăsat și fără cel de-al doilea ochi. După care i-am luat boii părăsindu-l sprijinit de crucea de lemn care se vede la intrarea între aceste case. Doar că acolo s-a întâmplat minunea și omul a aflat de la păsările care sporovăiau cum poate să-și recapete vederea și să se îmbogățească, scăpând această comunitate de două mari necazuri. Mi-am dat seama că numai pățind ce a pățit și el pot afla secrete care să mă facă bogat și respectat.

va urma

Satul dintre neguri XXIII

Posted on by racoltapetru6

continuare

Adi ar fi avut de pus multe întrebări, însă nu îndrăznea să-l deranjeze tocmai pe cel căruia se rugase cu multă credință de când l-au întâlnit prima oară. În schimb, Bianca nu avea nicio inhibiție și se adresă cât se poate de natural bătrânului care pășea în față.

– E adevărat că ești Dumnezeu?, întrebă fetița cât se poate de firesc.

Omul surâse fără să se se întoarcă și îi răspunse la fel de binevoitor ca până acum.

– Am mai multe nume, iar cel spus de tine e unul dintre ele. Mă crezi?

– De ce să nu te cred? Doar nu știu cum îi vei ajuta pe copiii aceia părăsiți, dacă i-am lăsat în mijlocul pădurii.

– Nu trebuie să fiu de față mereu pentru a sprijini pe cineva, dar am să mai trec pe la ei pentru a-i învăța să se descurce singuri. Copiii sunt întotdeauna prioritatea mea, la fel și oamenii necăjiți.

Fratele prinse curaj și își exprimă o nedumerire:

– Cum de nu te-am văzut până acum, Doamne? Nu umbli și dincolo de acest sat?

– Ehee, băiete, umblu pe tot Pământul, dar numai pe acest tărâm mai sunt recunoscut, pentru că și oamenii sunt altfel, de la cel mai sărac cu duhul și până la boieri, împărați și zmei. Toți își au rostul în acest loc, însă dreptatea și adevărul înving întotdeauna.

– Și totuși, am văzut atâtea nedreptăți în care unii sunt bogați fără să merite, iar mulți din cei buni rămân săraci, remarcă băiatul ca un fel de reproș.

– Lumea e complicată și e nevoie de o viață întreagă să o înțelegeți, și atunci numai dacă ai fost atent la învățămintele ei, le zise Dumnezeu. Sunt sigur că dacă ar fi să alegi între bogăție și fericire, ai vrea-o pe cea din urmă. Pe multe drumuri umblă Dracul cu sacul plin de aur, ca să le ia mințile celor nevrednici. Aceștia acceptă averi nemeritate, dar mai curând sau mai târziu își vor da seama că au făcut alegerea nepotrivită, adesea prea târziu să se îndrepte… Uite că am ajuns acolo unde voiam să vă aduc, nu-i așa că-i minunat?

Adi nu regretă deloc când discuția cu Creatorul s-a întrerupt brusc, deoarece în fața lor se ivise ca din senin o dumbravă atât de frumoasă de ziceai că face parte dintr-un paradis ascuns. Această senzație era întărită și de patrupedul fantastic care păștea în fața lor: un cal alb superb cu un corn ascuțit în frunte.

– Ăsta pare că e un ”Inoroc”, exclamă fascinată Bianca. Nu credeam să văd vreodată așa ceva!

– Inorog îi zice și nici eu nu știam să existe cu adevărat, a răspuns la fel de uimit fratele.

– Poftiți mai aproape și îl mângâiați, dacă vreți, i-a îndemnat Domnul. E blând și îi plac copiii cuminți ca voi.

Cei doi frățiori n-au așteptat să fie invitați de două ori, s-au postat de-o parte și de alta a calului cu corn lung, mângâindu-i pielea catifelată și părul mătăsos. Inorogul i-a privit cu ochi blânzi și a clipit de plăcere la fiecare atingere.

– E calul tău?, a întrebat Bianca cu admirație.

– Doar eu știu de el, iar acum și voi, i-a răspuns Dumnezeu cu voce domoală. Nu e un cal ca oricare, după cum se și poate vedea, ci unul fermecat.

– E normal, doar e unul de basme, a remarcat Adi. Cred că-i mai iute ca oricare altul din lume.

– Mai iute ca Timpul, dragi copii. Pentru că el nu parcurge distanțe în kilometri, ci în timp. Aveți prilejul de a trăi o experiență cum nu a mai avut nimeni, dacă nu vă temeți să-l călăriți.

– Cuuum?! Adevărat?!, au întrebat deodată frații.

– Desigur. Vă urcați pe el și îl loviți ușor cu palma pe partea dreaptă, dacă vreți să călătoriți în viitor, și pe partea stângă dacă doriți o întoarcere în trecut. Câte o atingere pentru fiecare an de parcurs.

Bianca și Adi s-au privit încurcați, după care au exclamat:

– În trecut!, a zis fetița.

– În viitor!, spuse băiatul.

– Văd că nu v-ați pus de acord, de aceea vă sugerez să reflectați la ce motive aveți fiecare să alegeți direcția. Trebuie să știți că nu vă puteți schimba trecutul, iar viitorul vostru e mai bine să nu-l știți. Poate vreți să aflați altceva…

După un minut de reflecție, Bianca a fost cea care a venit cu propunerea inspirată.

– Doamne, am vrea să vedem cu ochii noștri cum s-au descurcat prietenii pe care i-am lăsat astăzi singuri.

– Foarte bună alegerea ta, copilă!, a spus cu mulțumire Dumnezeu. Ia să vedem dacă puteți să vă urcați pe spinarea inorogului.

Și Adi a fost încântat de alegerea surioarei lui, iar calul s-a aplecat să le facă urcarea mai ușoară. Băiatul s-a așezat în față, ținându-se bine de coama deasă, în timp ce Bianca a luat loc în spatele lui, prinzându-l strâns de mijloc. Dumnezeu i-a binecuvântat și i-a dat fetiței o bucățică de metal triunghiulară.

– Ia-o cu tine și îi vei găsi rostul, i-a spus el înainte de a îmboldi inorogul la drum.

Calul a luat-o la galop și în scurt timp s-a ridicat lin în slăvi, de parcă ar fi avut aripi invizibile. Satul dispărea rapid dedesubt, în timp ce ajungeau deasupra norilor albi și pufoși, călcând pe ei ca pe o pajiște aburită. Nici măcar vântul nu îi deranja prea tare la acea înălțime, de parcă ar fi zburat într-un alt spațiu, protejat de un scut miraculos. Senzația era atât de plăcută, încât amândoi au chiuit de bucurie, dorindu-și să o țină multă vreme tot așa. Dar inorogul a coborât curând cu picioarele pe pământ, aterizând la fel de lin în apropierea unei fântâni. Acolo au putut vedea un tânăr arătos care dormea cu capul așezat în poalele unei fete frumoase.

– Zece ani am cerut să înaintăm în viitor, i-a spus Adi surioarei. Mă întreb dacă cei doi sunt frații pe care-i căutăm.

Au descălecat tot cu ajutorul binevenit al calului fermecat și s-au apropiat de tânăra care-i privea cu uimire.

– Voi sunteți cei cu care ne-am întâlnit în pădure, cu mai mulți ani în urmă?, a întrebat băiatul.

– Nu știu despre ce vorbiți, însă acest viteaz a promis că-mi salvează viața de balaurul căruia i-am fost promisă ca jertfă. Altfel nu dă voie nimănui să ia apă din fântână, iar oamenii vor muri de sete.

De parcă ar fi fost auzită, se auzi imediat un urlet înspăimântător ce răzbătea din interiorul pământului. Pe fată o cuprinse o teamă mare și îl trezi imediat pe voinic, care își pregăti arcul și săgețile. În momentul când balaurul își scoase capetele monstruoase, începu să tragă în fiecare, provocându-le moartea. Așa s-a întâmplat cu primul, al doilea, al treilea… dar când să-l țintească pe cel de-al nouălea, observă că săgeata nu mai avea vârful de oțel. Pericolul era mare pentru toți, când Bianca și-a amintit de obiectul metalic oferit de Dumnezeu și i-l puse voinicului în mână. Exact la timp pentru ca acesta să-l așeze la locul potrivit și să ucidă complet sălbăticiunea.

– Mulțumesc pentru ajutor, copii îndrăzneți și binefăcători, le-a spus tânărul. Fără voi nu aș fi putut salva fata împăratului și elibera fântâna de stăpânirea monstrului. Dar ce vânt vă aduce în acest loc, fără părinți sau alt ocrotitor?

– Dacă tu ești băiatul cu care am împărțit o pâine când erai copil mic ca mine, ar trebui să-ți amintești, l-a încercat Bianca. Erai în pădure cu sora ta mai mare…

– Nu se poate!, a exclamat uluit voinicul. Nu voi uita niciodată gustul celei mai bune turte din care am mâncat… și nici pe voi. Dar cum se face că nu ați crescut deloc?

– E o poveste mai greu de crezut, răspunse Adi. Suntem doar în trecere, să vedem cum v-ați descurcat de atunci.

– Eu sunt bine, bătrânul acela mi-a făcut un arc și un laț din două fire de păr ale surorii mele. De atunci am tot vânat și m-am luptat cu răutățile, dar soră-mea m-a trădat de mai multe ori, dornică de înavuțire. Acum e singură și cred că regretă.

Au stat de vorbă o bună bucată de vreme, povestindu-și prin ce au trecut, după care s-au despărțit cu alte îmbrățișări. Adi și Bianca s-au urcat din nou pe inorog, mulțumiți că măcar băiatul acela a ajuns un om deosebit și un viitor împărat, după cum merita. Calul fermecat i-a readus în același loc, unde îi aștepta Maia și măgărușii, dar fără să-l mai vadă pe Dumnezeu. Imediat a dispărut și miraculosul patruped, călător în timp, lăsându-i cu neprețuitele amintiri.

Satul dintre neguri XXIII

Posted on by racoltapetru6

Nădejdea era singura energie care-i mâna de dimineață bună, resuscitându-se după fiecare deal urcat, fiecare vale străbătută și fiecare cotitură a drumului extenuant. E drept că mai întâlneau așezări omenești adunate pe vreo două-trei ulițe, dar porțile se deschideau rar în fața lor, de parcă ar fi doi copii ciumați. O femeie mai cu mila lui Dumnezeu le-a explicat – în timp ce le umplea ploștile cu apă – că sătenii se tem de străini, putând da ochii cu vrăjitoare care îți iau mințile de la prima privire. Sau zmei care apar ca prinți, sălbăticii pofticioase de carnea omului, ori oșteni porniți pe jecmăneală. ”Este periculos pe drumuri și nu știu cum de mai sunteți în viață”, le-a mai spus femeia în timp ce-și făcea cruce și se scuipa în sân.

Adi și Bianca se minunau de acei oameni închiși după porți ferecate, mulțumeau cu recunoștință pentru orice primeau și mergeau fără frică pe drumul destinat. Pentru a-și ridica moralul au inventat jocuri prin care să-și ușureze oboseala și dezamăgirile din fiecare seară. Când fetița plângea cu lacrimi ce nu puteau fi stăvilite, băiatul îi descria cu lux de amănunte și cu umor ce vor întâlni în ziua care va urma, făcând-o să râdă în cele din urmă. După ce ea adormea, era rândul lui să lăcrimeze în tăcere, promițând lui Dumnezeu că va fi cel mai cuminte dacă-și va găsi părinții. În cele din urmă îl cuprindea și pe el somnul, oferindu-i drept compensație vise frumoase, în care erau cu toți la masă și mâncau bunătăți făcute de mama, alături de un bunic tare simpatic.

Prezicerile optimiste ale fratelui se împlineau rareori și în mică măsură, dar ei făceau haz pe această seamă, încercând să găsească o cât de mică potriveală. Cu glume au întâmpinat și faptul că ghetuțele Biancăi riscau să o lase în curând fără talpă, dar când au văzut că și măgărușul ei șchioapătă, s-au întristat. Adi i-a impus surioarei să-l călărească pe al lui și să abandoneze de tot mersul pe jos, cel puțin deocamdată. Doar Maia gusta din plin fiecare clipă din călătorie, mândră de calitatea ei de paznic și sfătuitor, e drept că mai puțin băgată în seamă.

Și tot așa, șontâc-șontâc, au ajuns iarăși în fața unei păduri prin care trecea calea arătată din zori cu prima rază a soarelui. Ajunseseră să prefere compania arborilor și varietatea peisajelor sălbatice, decât casele neprietenoase care le ignorau prezența. Pădurea îi primea întotdeauna cu brațele deschise și cu peisaje inedite, insuflându-le o magie promițătoare în ceea ce-i privea și pe ei. E drept că poteca se îngusta atât de mult, încât părea complet dispărută, dar găseau mereu direcția, mai ales dacă se bazau pe mirosul și auzul câinelui, călăuza de bază în aceste condiții. Aceste daruri  l-au făcut, la un moment dat, să se oprească și să adulmece îndelung în liniștea aparentă a locului.

– Se aude un plânset de copil, i-a anunțat el după un timp.

– Eu nu aud nimic, remarcă Adi cu urechile ciulite.

– Categoric e un plâns îndelung și ar fi bine să vedem despre ce e vorba, le-a sugerat Maia cu hotărâre.

Pentru a-l urma, trebuia ca Bianca să coboare de pe măgăruș și să abandoneze cu toții cărăruia promițătoare. Dar încrederea în prietenul lor patruped era deplină în sălbăticie, așa că l-au urmat fără să-l contrazică. Înaintau încet și cu toate simțurile ascuțite, iar după o vreme au început să audă și cei doi frați un plâns amarnic, care le-au sporit pașii. Așa au ajuns sub un arbore, unde zăriră un băiețel, cam de vârsta Biancăi, alături de o fetiță mai mare, să fi fost deodată cu Adi. Aceasta din urmă încerca zadarnic să-l mângâie și să-l îmbărbăteze cu cuvinte blânde. La vederea străinilor, cei doi copii s-au mai luminat la față și i-au privit ca pe niște izbăvitori, însă bucuria întâlnirii se vedea și pe chipul noilor veniți.

– De ce plânge băiețelul?, au întrebat numaidecât cei din urmă. V-ați rătăcit și voi de părinți?

Fetița a răspuns cu o umbră vizibilă de durere:

– Nu ne-am rătăcit, dar îl așteptăm de prea multă vreme pe tata. Ne-a spus că vine după noi după ce taie niște lemne și le pune în căruță, dar mă tem că a uitat.

– Cum se poate una ca asta?!, se miră Adi. Părinții nu-și uită niciodată copiii.

– Ba s-a mai întâmplat o dată, zise fata cu tristețe, doar că atunci am avut grijă să presar pe drum mălai, pe urmele căruia ne-am putut întoarce. De data asta, mama vitregă m-a controlat la plecare și nu am mai avut cu ce să fac dâră în urma noastră.

– Vrei să spui că sunteți abandonați, deduse Adi. N-am crezut că există astfel de mame, dar tatăl tău de ce o ascultă?

– Cred că ține mai mult la ea decât la noi. Altfel e un om bun și suntem siguri că ne iubește.

Adi și Bianca s-au așezat alături de cei doi năpăstuiți, asigurându-i că totul va fi bine. O să-i ajute ei să iasă din pădure și să ajungă iar la tatăl iubitor, iar pe mama cea rea o vor convinge să nu-i mai lase de izbeliște. Băiețelului îi era foame, iar noii veniți au împărțit ultimele merinde cu ei, după care au adormit, păziți cu strășnicie de Maia. Dimineața a venit pe furiș, prin frunzișul des al arborelui care-i găzduia. Adi s-a trezit primul și a observat că fata cea mare lipsea, însă pe când se gândea să plece în căutarea ei, a văzut-o venind cu ceva în mână.

– Ai găsit vreo ciupercă?, se interesă el.

– Aș fi vrut eu, dar nu am decât o balegă uscată, îi răspunse fata. O voi pune pe foc și îi voi da să mănânce frățiorului meu, să nu mai plângă după mâncare. Va crede că-i o turtă de pădure mai altfel la gust.

– Vai ce groaznic trebuie să fie pentru a ajunge la astfel de înșelăciuni, rosti băiatul cu dezgust. Îmi pare rău că nu mai avem nimic de mâncare, dar dacă veniți cu noi, precis vom găsi niște fructe de pădure.

– Bucuroși vom merge, dar băiețelul nu poate fără să-și potolească foamea, îi explica sora cea mare, după care a pus balega pe foc, așteptând să se coacă.

Tocmai atunci s-a ivit ca din senin un bătrân care-i părea tare cunoscut lui Adi. Acesta le-a dat binețe și s-a așezat lângă ei, privindu-i pe fiecare cu multă blândețe. Nu le-a zis nimic la început, doar a făcut semnul crucii către turta din balegă și apoi spre grupul copiilor. Imediat după aceea, a scos din foc acea pâine aburindă, împărțind-o tuturor, după ce a gustat-o chiar el. Mirosul îmbietor i-a trezit și pe cei mici, care s-au înfruptat cu poftă. Era atât de gustoasă încât nu-și aminteau să mai fi mâncat vreodată așa bunătate. Uluit de așa minune, Adi îi șopti Biancăi la ureche: ”Eu cred că e Dumnezeu. Arată altfel, dar ochii îi sunt la fel de blânzi”. După ce și-au potolit foamea, moșul le-a vorbit fraților rătăcitori, cu vocea pe care și-o aminteau:

– Adi și Bianca, noi ar trebui să ne retragem, pentru că mai aveți ceva drum de făcut.

– Dar cum să-i lăsăm pe sărăcuți singuri?, s-a mirat băiatul. Nu mai au pe nimeni și ar putea muri de foame sau sfâșiați de lupi.

– Domnul are grijă de fiecare, atunci când oamenii nu o fac, a răspuns el în timp ce se ridica în picioare. Fiți siguri că se vor descurca.

– Uite la ghetuțele mele!, strigă cu bucurie surioara. Parcă ar fi noi.

La fel arătau și cele ale fratelui său, iar asta i-a făcut să fie siguri că-l au în față pe Bunul Dumnezeu, mai ales când au observat că nici măgărușul nu mai șchiopăta. I-au îmbrățișat cu căldură pe frățiorii abandonați și au pornit în urma binefăcătorului.

va urma

Satul dintre neguri XXII

Posted on by racoltapetru6

continuare

Nevenindu-i să creadă, femeia căută din priviri floarea care putea corespunde descrierii și găsi curând un bujor roșu doborât la pământ. Pentru a se convinge că nu i s-a părut, o întrebă cu aceeași uimire:

– Tu mi-ai vorbit… cu adevărat?!

– Firește că eu, doar vezi și tu că sunt rănită, veni răspunsul cu reproș. Ai putea să-mi îndrepți tulpina și să mă sprijini cu ceva.

– Nemaipomenit!, exclamă Sanda. Nu știam că florile pot să vorbească pe aici.

– Noi comunicăm mereu cu voi, dar nu aveți capacitatea să ne înțelegeți. Probabil că ai primit acest dar de la Zâna Pădurii, deși se întâmplă foarte rar. Se spune că la fel s-a întâmplat și cu un băiat de demult, care cu ajutorul nostru a ajuns să cucerească o fată de împărat și să se însoare cu ea. Avea un suflet bun, cum sper să ai și tu.

– Te ajut numaidecât, o asigură femeia în timp ce-i îndrepta tulpina firavă și o proptea de un bețișor găsit în apropiere.

În acest timp, Vasile își privea nevasta ca pe o smintită, de aici și mirarea cu care o întrebă:

– Ce-i cu tine, dragă?! Ai ajuns să vorbești de una singură sau ai vedenii?

– Nicidecum, bărbate. Se pare că zâna mi-a transmis darul de a înțelege limbajul florilor, iar acest frumos exemplar mi-a cerut să-l ajut după ce a rănit-o calul meu.

Omului i-a trebuit o vreme să înțeleagă și să se convingă de această minune, dar pe chipul lui se citea nemulțumirea.

– Dacă e adevărat, cred că m-a nedreptățit, doar și eu am contribuit la recuperarea banilor, când ți-am zis să nu lași punga acolo.

– Acuma ce mai contează?, i-a replicat femeia. Doar suntem împreună și putem beneficia de această calitate.

– Cum așa? Cu ce ar putea să ne ajute florile în căutarea noastră? Ele au o viață scurtă, văd doar ce se întâmplă în jurul lor, ne bucură ochii un timp, după care se ofilesc și mor.

Glasul bujorului se auzi din nou, iritat de această nemeritată caracterizare.

– Spune-i însoțitorului tău că știm mai multe lucruri decât își poate închipui. Ne vizitează insecte și alte viețuitoare mici care, în schimbul polenului, ne dau vești de departe și ne spun întâmplări nemaiauzite. De unde credeți că știu povestea băiatului ajuns împărat? Amintirile ni se transmit prin gene, de la o generație la alta și noi nu uităm nimic.

Sanda se conformă, iar Vasile se gândi mai bine până să vină cu o idee.

– Să vedem dacă știe încotro să mergem pentru a ajunge în centrul satului, poate și câteva informații despre tata și copiii noștri. Întreab-o.

– Am auzit, veni imediat răspunsul florii. Toate suratele mele au aflat câte ceva despre străinii care s-au pierdut pe acest tărâm și se caută fără încetare. E drept că nu vă putem arăta calea, dar știu pe cineva care o poate face. E vorba de o pasăre micuță tare, dar mai mare ca un bondar mare. Ea a venit și pe la mine după polen, dar mai degrabă o veți întâlni la ieșirea din pădure, printre florile de acolo. Ele vă pot ajuta în a o convinge să vă îndrume spre locul unde s-a stabilit bătrânul venit din lumea voastră.

Mult se bucură femeia să audă o veste atât de bună, pe care o împărtăși imediat cu bărbatul ei. Acesta părea neîncrezător, însă tot era vorba de o speranță care-i mai însuflețea. Sanda a mulțumit florii, ba a și udat-o cu apă din ploscă, despărțindu-se cu bine și cu încă un sfat venit de la bujor:

– Spuneți-le că m-ați ajutat, iar ele vor fi îndatorate să facă la fel cu voi. Așa suntem noi, ne înțelegem bine și ne sprijinim între noi.

Mai departe au străbătut poteca cu mare atenție, să nu rănească vreo floare care putea fi prea apropiată de pașii lor. Vasile mergea gânditor, bodogănind câte ceva, în timp ce partenera de drum era cu urechile ciulite la frânturile de conversație prinse de pe margini. S-a făcut târziu pe când au ajuns la ieșirea din pădure, unde se putea vedea o poiană generoasă, cu mii și mii de flori, care de care mai frumoase. Sanda nu a pierdut vremea, dar neștiind căreia să se adreseze, a strigat cât putea de tare:

– Bună seara, flori minunate! Venim din partea unui bujor aflat în mijlocul pădurii, cu rugămintea de a găsi mica pasăre culegătoare de polen. Care din voi ar putea să ne ajute?

Nu a durat mult până s-a auzit un cor de voci subțirele precum tulpinele gingașelor creații.

– Hai la mine… eu te pot îndruma… ba eu o cunosc mai bine…

Derutată la început, femeia s-a oprit în fața unei narcise din apropiere și s-a aplecat să o asculte.

– Dacă nu mă înșală auzul, cred că și tu știi despre cine e vorba.

– Fără îndoială, pentru că am un polen foarte apreciat, iar neobosita pasăre mă caută de dimineață bună. Însă va trebui să așteptați până la răsăritul soarelui ca să vorbesc cu ea și să vă prezint.

Propunerea florii era binevenită, călătorii fiind oricum obosiți și flămânzi după ce au bătut atâta cale. S-au așezat cât mai aproape de narcisa cu pricina, pentru a o repera cu ușurință a doua zi, după care au mâncat și s-au odihnit admirând cerul înstelat. Noaptea i-a adus somn doar lui Vasile, Sanda fiind asaltată de discuțiile populației florare, fie că erau mai zgomotoase sau doar în șoaptă. În acest timp, se gândea că darul acesta are și neajunsul lui, mai ales când ești nevoit să asculți atâtea voci care te împiedică să dormi.

A mulțumit cerului când soarele a răsărit, dând poienii o nouă strălucire și ademenind astfel o sumedenie de vizitatori înaripați. Printre primii a fost și mult așteptata păsărică, foarte asemănătoare, dacă nu identică, cu un colibri. Micuța s-a înfruptat din polenul narcisei, timp în care au purtat un dialog din care Sanda nu a înțeles aproape nimic. Floarea i s-a adresat la urmă, explicându-i la ce concluzie au ajuns.

– Pasărea e de acord să vă îndrume spre bătrânul vostru, însă trebuie să fiți cu ochii pe ea. Zboară foarte repede, dar o să se asigure că o veți putea urmări, întorcându-se din când în când. Noaptea se odihnește, iar la primele ore ale zilei e ocupată cu culesul polenului, perioadă în care veți sta pe loc și o veți aștepta. Ei, ce ziceți, e bună înțelegerea pe care am făcut-o pentru voi?

Femeia se bucură cum nu mai simțise de mult și îi transmise vestea bărbatului, deodată cu sentimentul înălțător. Mulțumiră amândoi narcisei, udând-o și pe ea cu apa pe care o mai aveau, după care au așteptat semnalul viitorului ghid înaripat. Era aproape de amiază când au pornit din nou la drum, foarte atenți la punctul mișcător din zare, dar și la pașii care trebuiau să ferească orice plantă de pe sol. Presimțeau că rătăcirea lor era pe cale să ajungă la final, iar acolo îi vor întâlni și pe copiii care le lipseau parcă de o veșnicie.

Satul dintre neguri XXII

Posted on by racoltapetru6

Deși mergeau de atâta timp încât i-au pierdut măsura, Sanda și Vasile nu încetau să se minuneze de peisajele care le tăiau uneori răsuflarea. Fie că era vorba de castele ridicate pe dealuri îndepărtate, câmpii pline de flori multicolore, stânci înalte care mărgineau drumul sau păduri întunecate, străbătute cu sufletul la gură. Nimic nu se repeta, totul era inedit, până și casele rare cu oamenii de la care își umpleau ploștile cu apă din fântână, nădăjduind să afle ceva despre căutarea lor fără sfârșit. Poate și această diversitate le adăuga energie, pe lângă dorul și ambiția de a duce la capăt această încercare greu de imaginat. De aici și observația femeii:

– Nu știu dacă e o vrajă, dar nu pot înțelege cum putem străbate atâta cale fără să ajungem la un capăt. De atunci trebuia să traversăm Munții Carpați și să trecem granița țării sau să vedem marea. Doar că noi vedem alte și alte întinderi uimitoare, de parcă ne-am învârti într-un cerc care nu se mai închide.

Asta a fost scânteia care i-a sugerat o idee lui Vasile, împărtășind-o nevestei cu entuziasmul unei revelații.

– De fapt nu cred că este chiar un cerc, ci mai degrabă o spirală care în care ne rotim până ajungem în centru. E normal că am pornit din partea exterioară și trebuie să parcurgem traseul fără posibilitatea de a sări de pe un drum pe altul, mai apropiat de destinație.

– Vrei să spui că ne aflăm într-o buclă a spațiului, similară cu cea a timpului?, îl întrebă Sanda cu mirare.

– Nu chiar o buclă, ci niște cercuri care ne dau impresia că mergem tot înainte, când de fapt ne învârtim în jurul aceluiași punct, până ajungem la el.

– Ar fi o explicație mai logică decât farmecele făcute de vrăjitoare sau ce or fi ele, răspunse cu nădejde femeia. Doar că, în acest caz, rămâne inexplicabil faptul că respectăm aceeași direcție după soare, ori el ar trebui să-și schimbe poziția. Numai dacă nu cumva se învârte și satul acesta în jurul axei sale.

Vasile o privi cu atenție, sperând că nu-i luat peste picior.

– Iară ajungem la supoziții ilogice, când eu caut să găsesc legi de la care universul nu se poate abate, i-a reproșat el.

– Nu te-ai lămurit nici până acum că în acest univers nu funcționează legile firești, iar normalitatea cunoscută de noi nu e totdeauna valabilă. Prefer să cred asta, decât să mă tem de vrăjitorii și farmece. Se știe că munții au taine ascunse, despre care se vorbește încă de pe vremea dacilor. Romanii au căutat pe aici aurul lui Decebal, dar mulți dintre ei au dispărut fără urmă, iar legendara comoară nu a fost găsită niciodată. La fel au pățit și nemții care au îndrăznit să sfideze muntele, în speranța că vor găsi tezaurul ascuns al României. Unii parcă s-au evaporat, iar despre alții se spune că și-au pierdut mințile, vorbind despre un loc învăluit în negură, cu personaje incredibile.

Parcă îi mai venise sufletul la loc când și-a dat seama că pot exista explicații mai credibile, în care nu mofturile vreunui personaj răuvoitor sunt cele care-i joacă pe degete. Tocmai intraseră într-o altă pădure frumoasă, cu pâlcuri de arbori semeți, alternând cu poiene încărcate de frumuseți înmiresmate. Era și păcat să meargă călare pe această potecă, de aceea au descălecat, continuându-și drumul pe picioarele mângâiate de iarbă și flori mai îndrăznețe. Nu a durat mult până când ochii curioși ai Sandei au văzut ceva pe margine, drept pentru care s-a aplecat să vadă despre ce e vorba. S-a ridicat cu o exclamație de uimire, ținând în mână o pungă plină de galbeni.

– Nu pot să-mi cred ochilor ce noroc a dat peste noi!, se bucură Vasile. Acolo trebuie să fie o avere care ne e hărăzită, după cum se vede.

Femeia cântări în mâini comoara, deschise băierele pungii și se minună de sclipirea gologanilor din aur. Era ispititoare această pleașcă apărută din senin, dar un gând tot nu-i dădea pace.

– Măi omule, banii ăștia sunt pierduți de cineva care poate îi caută acum. Nu ar fi drept să ne bucurăm de ghinionul lui și nici nu m-aș simți bine.

– De ce să ai mustrări de conștiință pentru ceva ce nu poți îndrepta. Precis că-i vorba de un bogătaș care mai are multe pungi de-astea pline, iar noi nu putem să i-o înapoiem, dar nici să o lăsăm acolo, să vină altul și să o găsească. În schimb, sunt sigur că ne va prinde bine când îl vom întâlni pe tata și vom putea să-l ajutăm cu bani în gospodărie. Oricum, noi nu am cerut nimic de la împărații pe care i-am ajutat, iar soarta ne-o fi răsplătit în acest fel.

Sanda nu mai găsea temei să-și contrazică bărbatul, așa că strecură punga în trăistuța cu merinde și își continuară drumul. După încă ceva cale, în fața lor se arătă o tânără frumoasă foc, îmbrăcată într-un costum alb ca laptele și o cunună de rămurele verzi peste părul bălai.

– Bună ziua, călători vrednici, li s-a adresat ea cu o voce dulce. Eu sunt Zâna Pădurii și vă întreb dacă nu cumva ați găsit o pungă cu galbeni, pierdută de mine ceva mai devreme?

Cei doi soți au rămas înmărmuriți, preț de câteva secunde, fascinați de cele văzute și auzite, dar Sanda și-a revenit prima spunând ce îi dicta inima.

– Mă bucur să aflu că pot să vă fiu de ajutor și chiar mă întrebam ai cui pot fi galbenii pe care i-am găsit pe potecuță. Aici sunt până la ultimul, a zis ea în timp ce-i scotea din traistă și-i înapoia cu un zâmbet generos pe chip.

– Se vede că sunteți oameni cinstiți și meritați o răsplată pentru aceasta. Nu pot să vă ofer bani, deoarece sunt destinați unei alte lucrări, însă un dar tot se cuvine celei care mi-a restituit pierderea.

Cu un gest plin de grație, zâna ridică o mână și presără peste capul Sandei o ploaie de petale de flori, care o furnică din cap până-n picioare. În același timp, murmură câteva cuvinte greu de înțeles pentru cei doi călători.

– Mulțumesc pentru bunătatea ta, femeie vrednică, și îți doresc să te bucuri de harul pe care tocmai l-ai primit, a mai spus zâna, înainte de a se pierde printre arborii dimprejur.

Rămași iarăși singuri, celor doi nu le venea să creadă că au văzut o asemenea făptură fermecătoare, dispărută la fel de magic precum a apărut. Vasile a rupt tăcerea, printr-o observație care risipi farmecul acestei momentului.

– Grozav! Fata asta ne-a luat mințile și astfel a pus mâna și pe bani. Poate ne-a pândit și a văzut când i-ai găsit, iar apoi s-a dat drept păgubită, înduioșându-ne.

– Mereu ești suspicios, omule, i-a reproșat nevasta. Cum poți să-ți închipui că o asemenea femeie poate fi mincinoasă? Nu ai văzut cât de strălucitoare era și ce frumos vorbea?

– Diavolul poate lua cele mai minunate înfățișări, după cum se știe. S-a zgârcit să-ți dea măcar un bănuț, orbindu-ți ochii cu câteva petale de flori și oarece mormăieli.

– Totuși, eu am simțit ceva deosebit cum mă înfioară din creștet până-n tălpi, a răspuns femeia visătoare.

– Bine că ai simțit tu, că pe mine nici nu m-a băgat în seamă… se plânse bărbatul.

Tot așa se ciorovăiau ei mergând, până când Sanda a auzit un glas subțire care venea de la sol:

– Auuu, mă doare…

S-a oprit imediat, făcându-i semn partenerului să tacă, după care a întrebat nedumerită:

– Cine a vorbit?

– Sunt eu, bujorul cel mare din dreapta calului tău. Tocmai m-a pus la pământ cu copita din spate.

va urma

Satul dintre neguri XXI

Posted on by racoltapetru6

continuare

Cocioaba s-a umplut până la refuz cu cei cinci bărbați și doi copii, într-atât era de strâmtă. Nici Maia nu a avut ocazia să intre măcar o dată și să vadă cu ochii ei în ce condiții trăiesc oamenii care le-au furat libertatea. Dar și ce puneau la cale cei doi moșnegi, cărora nu reușea nicicum să le miroase caracterul, ceea ce nu i se mai întâmplase până acum. Pe frații cei răi i-a dibuit de la prima mușinare și a insistat pe lângă copii să-i părăsească numaidecât, altfel vor răbda mereu de dor și foame. La motivația Biancăi că ea nu pleacă fără măgăruși, a simțit o oarecare invidie și a fugit pe câmp să vâneze ceva, ca să se descarce. În felul ăsta își astâmpăra și foamea nepotolită de puțina pâine împărțită în trei. O dată le-a adus și lor un iepure de câmp, însă nu au vrut nici să guste din el, poate de milă sau fiindcă era carne crudă. Triste au fost zilele petrecute aici și tare și-ar fi dorit ca străinii aceia să le poată schimba soarta.

Bătrânii i-au găsit pe frații mai mari lâncezând pe saltelele din paie, fără să se obosească a se ridica la intrarea lor. Mai mult, se arătau deranjați de vizitatorii însoțiți de cele două slugi.

– Văd că ați cumpărat mere, iar altceva nu avem ce să vă dăm, le-a atras atenția unul dintre ei. Suntem săraci de abia avem după ce bea apă.

Cel mai impunător dintre oaspeți a dat din cap a înțelegere și i-a privit cu ochii atât de blânzi, cum nu mai văzuseră încă. Blând era și chipul însoțitorului, care interveni cu o voce pe măsură.

– Închipuiți-vă că îl aveți în față pe Dumnezeu, dispus să vă îndeplinească orice dorință rezonabilă pentru a scăpa de această sărăcie. Care ar fi aceasta?

Cu toții s-au privit între ei, să vadă dacă e cazul să râdă de o glumă sau să-i scoată afară în șuturi, pentru batjocură. În cele din urmă, fratele mare se gândi că-i mai interesant să le facă jocul și răspunse:

– Eheee, păi eu mi-aș dori ca pomul din curte să ne facă mere mai multe și toate să fie din aur. Aș face o grămadă de bani, m-aș însura cu o fată de împărat și n-ar mai trebui decât să comand servitorilor.

Bătrânul cel impunător surâse cu amărăciune și îi răspunse cu regret:

– Asta nu pot să-ți ofer și nici nu ți-ar face bine, îți garantez. Dar văd că ai înclinat spre pomi cu fructe, deci poți să primești o livadă mare, pe care să o îngrijești și din care să-ți asiguri un trai bun.

– Bună și asta la ceva, dacă ar fi adevărat, se consolă tânărul.

– Eu aș vrea să am o turmă de oi cu lână de aur, pe care să o vând și apoi să-mi iau de nevastă o fată de boier cu multă avere, își exprimă doleanța fratele mijlociu.

Iarăși se arătă dezamăgit bătrânul cu darurile, și oferta veni tot cu schimbări:

– Văd că visați numai la aur, ceea ce nu garantează fericirea. Cred că ți-ar fi mai bine dacă ai primi multe oi bune de lapte, de care să te ocupi și prin ele să-ți procuri tot ce ți-e de trebuință.

– Eh, dacă altfel nu se poate, m-aș mulțumi și cu atât, zise cu resemnare fratele mijlociu.

– Dar tu ce ai vrea să primești de la mine, tinere?, îl întrebă moșul pe mezin.

– Eu mi-aș dori să trăiesc pe malul râului, să am o luntre și să port oamenii de pe un mal pe altul, fără să le cer nimic. Întotdeauna mi-a plăcut să ajut, iar astfel aș fi foarte fericit.

Răspunsul celui mic provocă râsul fraților mai mari.

– Mă da prost ești!, l-au batjocorit ei. Cum să faci asta pe degeaba, că ai muri de foame, așa cum ai fi murit dacă nu eram noi să te ajutăm.

Dar cei doi străini l-au privit cu ochi generoși și au spus pe rând:

– Uite un om care va reuși în viață, a zis primul. Numai dacă dai, vei primi înzecit, chiar dacă nu ceri.

– La fel va trebui să faceți și voi, altfel tot la sărăcie veți ajunge, a completat cel de-al doilea. Tu vei tocmi oameni să lucreze în livada ta, dar vei da fructe gratuite celor sărmani, iar tu vei face la fel, oferind oamenilor necăjiți lapte și brânză. Sunteți de acord sau vreți să vă plângeți toată viața?

Frații au dat din cap a aprobare, cei mai mari adăugând:

– Dacă e pe bune, suntem mulțumiți.

Atunci a intervenit Adi, doar-doar o să aibă și ei parte de un dar care să le pună capăt dorurilor.

– Dacă dumneata ești cu adevărat Dumnezeu și poți face astfel de minuni, ajută-ne și pe noi cu ceva. Am venit aici călare pe doi măgăruși, însă am rămas fără ei. Ne-ar prinde bine să-i primim înapoi, pentru a ne căuta în continuare părinții care ne așteaptă și de care ne e tare dor?

Bătrânii i-au privit cu îngăduință, iar cel care se spunea că-i Dumnezeu i-a mângâiat pe creștet, spunându-le:

– Ați fi putut cere să vă duc direct la cei dragi, dar mă bucură modestia de care dați dovadă. Faptul că vreți să-i găsiți cu puterile voastre, arată că sunteți copii de bună credință, calitate care ați dobândit-o și din experiența pe acest tărâm aparte. Veți găsi măgărușii în fața casei și va trebui să-l însoțiți pe mezin până la râu, unde vă așteaptă o căsuță decentă. Puteți să vă odihniți acolo, dar va trebui să treceți apa, pentru că aceia pe care-i căutați se află de partea cealaltă. Credeți în mine și o să aveți parte de întâlnirea la care sperați și pe care o meritați.

Mult s-au mai bucurat Bianca și Adi când au auzit cuvintele plăcute și încurajatoare, drept pentru care au mulțumit cu lacrimi în ochi. Bătrânii i-au binecuvântat pe toți și au plecat în drumul lor. Promisiunile s-au adeverit cum nu se putea mai repede pentru fiecare: frații cei mai mari au zărit cum în spatele casei lor se iviseră două terenuri mari, cât vedeau cu ochii. Unul era ocupat de o livadă cu pomi încărcați de roade, iar pe celălalt se întindea un câmp înverzit de iarbă grasă pe care pășteau o mulțime de oi. La rândul lor, mezinul a găsit în fața porții o căruță cu doi cai, iar alături erau măgărușii celor doi copii. Uitând de exploatarea la care au fost supuși, cei trei viitori parteneri de drum ar fi vrut să-și ia rămas bun de la foștii stăpâni și frați, dar aceștia nu aveau timp decât pentru a-și admira averea căzută ca din cer. Nu le-a mai rămas decât să-și pună în căruță puținele lucruri pe care le aveau și să pornească spre râul care-i aștepta.

– Știam eu că oamenii aceia or să ne ajute, le tot repeta Maia, dând din coadă cu bucurie. Poate că vântul bătea în direcția nepotrivită, de aceea nu i-am putut mirosi, dar știam eu.

Trei zile și trei nopți au avut de mers până au găsit căsuța pregătită pentru ei și luntrea cu care puteau traversa apa. Merinde și apă aveau pregătite în cele două boccecluțe găsite în car, așa că s-au îndestulat la fiecare masă, cum nu mai făcuseră de multe zile. Bianca, Adi și Maia ar mai fi rămas ceva vreme cu fratele cel bun, măcar să-l vadă însurat cu fata pe care tocmai a cunoscut-o, dar speranța că peste râu sunt părinții și Bunicul i-a făcut să se despartă mai devreme. Dumnezeu era cu ei, deci nu puteau fi departe de regăsirea mult așteptată.

Satul dintre neguri XXI

Posted on by racoltapetru6

Se părea că norocul le zâmbea copiilor, în cea de-a patra zi de mers ca prin pustiu. Mâncarea li se terminase, stomacul le chiorăia de foame, când în fața lor au apărut o mulțime de case înșiruite de o parte și de alta a drumului. Privirile le-au sclipit de bucurie, iar speranța a răzbătut prin cuvintele entuziaste ale Biancăi:

– Cred că am ajuns, în sfârșit, în centrul satului! S-ar putea ca aici să-l întâlnim pe Bunicul, după ce vom bate la fiecare poartă care ni se va deschide. Vezi dacă ne-am luat după prima rază de soare a zilei, după cum ne-a sfătuit Zâna Zorilor?

Adi a aprobat din cap, însă primul lui gând era să găsească ceva de-ale gurii și să prindă astfel putere pentru a se perinda prin fața atâtor case. Majoritatea lor erau sărăcăcioase, cu bordeie care stăteau să se dărâme și fără garduri temeinice care să le împrejmuiască. Era și cazul primei așezări ieșite în cale, având ca vecini peste drum o altă casă, de oameni avuți, cu o poartă nouă și trainică. Numai că bordeiul avea în curtea mică un măr tare frumos și îmbietor, cu trei ramuri încărcate de fructe mari și ademenitoare. O astfel de ispită era imposibil de stăpânit pentru călătorii înfometați și, cum nu au văzut pe nimeni în preajmă, s-au gândit că n-ar fi niciun păcat să culeagă patru mere, câte unul pentru ei și măgărușii la fel de hămesiți. Nici nu au apucat să savureze pe îndelete dulceața fructelor, când din căsuța pricăjită a ieșit un tânăr plin de mânie la adresa lor.

– Cum vă permiteți să furați în plină zi din avutul nostru?, a țipat el în timp ce agita o bâtă amenințătoare. Dacă erați oameni cinstiți, veneați să ne cereți și să plătiți pentru ele, că suntem săraci și numai din asta trăim.

Copiilor le-a rămas îmbucătura în gât, numai animalele și-au văzut mai departe de mestecat. Băiatul a înghițit primul, după care a încercat să se scuze.

– Vă rugăm să ne iertați, dar venim de departe și suntem chinuiți de foame și sete. Nu am văzut pe nimeni de la care să cerem, așa că ne-am luat singuri, gândind că nu o fi mare nenorocire.

– Este mare furt, iar pentru asta trebuie să plătiți cu mult mai mult, le aduse la cunoștință proprietarul. Aveți bani destui?

Vinovații s-au uitat unul la altul, și-au pipăit buzunărașele goale și au dat din cap a negare. Până atunci nu s-au gândit la bani, pentru că n-au avut unde să-i folosească, altfel ar fi primit destui de la împărații pe la care au trecut.

– Știam eu că sunteți niște haimanale care iau ce găsesc în cale. Sunt sigur că și măgarii i-ați furat de la cineva, dar am să vă învăț eu minte ce înseamnă să-ți bați joc de avutul celor care muncesc din greu pentru o coajă de pâine. Veți plăti nelegiuirile voastre lucrând câteva zile, iar animalele vă sunt luate, până se lămurește ale cui sunt.

– Le-am primit de la un împărat…, încercă fetița să-i explice omului atât de pornit.

– Ia auzi ce minciuni!, râse batjocoritor tânărul. Înseamnă că și eu sunt boier și îl aștept pe acel cap încoronat să vină pentru a plăti daunele. Hai, nu mai pierdeți vremea, că iarba din curte trebuie cosită. De măgari mă ocup eu, iar dacă nu vă faceți treaba, e ultima oară când îi vedeți.

Așa a început slugăria Biancăi și a lui Adi, puși la munci din cele mai grele și hrăniți cu câte un măr pe zi și câte un boț de mămăligă spre seară. Noaptea trebuiau să doarmă într-un coteț încropit de mântuială, iar dimineața primeau sarcini pentru toată ziua. Au aflat curând că gazda asupritoare mai avea doi frați, unul mijlociu și altul mai mic. Cel de-al doilea se arăta la fel de dur, în timp ce mezinul părea ca pâinea lui Dumnezeu și le mai aducea câte ceva pe ascuns, cum ar fi o pătură sau niște paie de așternut. Mărul din curte avea trei ramuri, câte una pentru fiecare din ei. Zilnic, era păzit pe rând de cei trei, care putea vinde fructe doar de pe ramura lui. Numai că, după cum au observat copiii, frații cei mari vindeau merele cuvenite mezinului, fără ca acesta să știe. Într-o zi, micuții n-au mai răbdat nedreptatea și i-au mărturisit hoția care se întâmpla sub ochii lor. Tânărul a zâmbit amar și le-a răspuns pe un ton resemnat:

– Am observat și eu că-mi lipsesc din fructe, de fiecare dată când îmi vine rândul la păzit. Dar sunt frații mei și nu e bine să ne certăm pentru atâta lucru. Dumnezeu e sus și vede, după care îl răsplătește pe fiecare după merit. Îmi pare rău că nu vă pot ajuta pe voi să scăpați din mâinile lor, însă nici măgarii cu care ați venit nu mai puteți să-i recuperați, i-au vândut vecinului de peste drum și au cheltuit deja banii primiți. Mi-au dat și mie de-o pâine, pe care am împărțit-o cu voi aseară.

Necaz mare au simțit Adi și Bianca, rămași la cheremul fraților răi, fără prietenii patrupezi care i-ar fi putut duce mai departe. Băiatul își arătă supărarea, iar apoi mirarea despre felul oamenilor din acel loc.

– Cum se face că sunteți atât de săraci, iar vecinul, dimpotrivă, are bani mulți și o casă atât de mare?

– Suntem orfani de când eram ca voi și ne-a fost greu să ne descurcăm, povesti fratele mai mic. La fel a fost și familia despre care vorbești, dar a venit un boier bogat și le-a cumpărat băiețelul abia născut. Se spune că le-a dat o pungă cu o sută de galbeni, în fața cărora părinții nu au putut rezista. Nu se știe precis ce s-a întâmplat cu el, dar se aude că a ajuns stăpân peste moșia acelui bogătaș și s-a însurat cu fata lui frumoasă ca un trandafir.

– Poate că a fost mai bine pentru toți, gândi cu glas tare Adi. Dar nu cumva ai auzit despre un bătrân apărut de curând prin aceste locuri? E vorba de bunicul nostru, pe care-l căutăm de multă vreme.

– Îmi pare rău, dar nu am cunoștință de așa ceva, veni răspunsul cu regret. Nu suntem mulți și ne cunoaștem între noi, astfel că aș fi aflat.

Într-o altă zi, în fața pomului s-au oprit doi străini în vârstă, cerându-i mezinului să le vândă câteva mere. Văzând că băiatul le culege de pe ramura cea mai puțin încărcată, l-au întrebat de ce nu ia de pe celelalte, mai pline și mai ușor de cules.

– Alea sunt ale fraților mei și numai ei le pot vinde, i-a lămurit tânărul.

Bătrânii s-au privit, iar unul i-a șoptit însoțitorului său:

– Iată un om merituos, spre deosebire de frații care ne-au vândut din fructele care nu le aparțineau. Doamne, cred că ar fi bine să-l ajutăm cumva.

Nimeni nu știa că străinii erau Dumnezeu și Sf. Petru, care umblau printre oameni și îndreptau din lucrurile strâmbe pe care le întâlneau. Acum se nimerise să le iasă în cale această situație, iar ei s-au oferit să-i ajute pe cei trei frați, scoțându-i din profunda sărăcie. Pentru asta au cerut să le vorbească în bordeiul lor, sub pretextul că ar vrea un pahar cu apă. Înainte de a intra, au văzut cum trudeau în curte doi copii, iar asta nu le-a plăcut, așa că i-a chemat să intre cu ei.

va urma

Satul dintre neguri XX

Posted on by racoltapetru6

continuare

Neașteptata misiune era o povară grea, atât pentru flăcăul pornit la pețit, cât și pentru cuplul dornic de reîntregirea familiei. Călăreau gânditori, sub singura lumină pe care o aveau, deși destinațiile erau cel puțin două. Preț de un ceas au mers ei astfel, când în dreapta lor au văzut adăstând o pădure de torțe, care li se părea cunoscută. Fostul ciobănaș le-a confirmat bănuielile, dezvăluindu-le totodată și preocupările care-l frământau:

– Ăștia-s prințișorii care m-au șicanat de când i-am întâlnit și sunt sigur că multe necazuri îmi vor face dacă nu le-o iau înainte. Îmi pare rău că trebuie să ne despărțim, dar inima îmi spune că trebuie să-mi câștig mireasa. Sunt convins că vă veți descurca și fără mine, iar micul meu dar este făclia aceasta, să vă lumineze calea.

– Dar tu cum vei vedea pe întuneric?, l-a întrebat Vasile preluând făclia.

– Sunt destule acolo, arătă el către ceata nobililor. După cum le știu obiceiul, au băut și au mâncat pe săturate, iar acum dorm de poți crăpa lemne lângă ei. Mă servesc cu tot ce-mi trebuie și le alung caii, să nu mă mai poată urmări.

– Mulțumim de bunătate, băiete, îi răspunse bărbatul recunoscător. Doar o curiozitate mă frământă, ținând cont de faptul că nu avem șansa să ne mai întâlnim. Ce semne are fata împăratului pe trup?

Sanda se revoltă vizibil la auzul acestei indiscreții, însă tânărul a avut curajul să le spună marele secret, cu glas abia auzit:

– Prințesa mea are soarele pe piept, luna pe spate și câte un luceafăr pe fiecare umăr. Nu v-aș fi destăinuit, însă lucrurile se leagă cum nu se poate mai bine: eu vreau să găsesc aștrii de pe corpul mult îndrăgit, în timp ce domniilor voastre vă revine misiunea să ajutați la eliberarea celor de pe cer. Zânele bune să ne ajute și să ne călăuzească pe toți!

– Fie precum zici, tinere, i-a spus și femeia. Să nu ai încredere în nimeni, că multe încercări te mai așteaptă, iar oamenii pot arăta cu totul altfel decât cum gândesc.

– Așa voi face, fiți liniștiți și mergeți cu bine!, le-a mai spus ciobănașul îndepărtându-se spre pajiștea cu torțe.

Sandei și lui Vasile le părea rău să se despartă de un om atât de bun și câteva minute au discutat despre el, cu înțelegere și admirație.

– Ce-ți veni să-l supui pe băiat testului cu semnele fetei?, l-a întrebat înciudată femeia. Doar le știai din povestea ”Ciobănașul cel isteț și țurloaiele blendei”.

– Am vrut să văd dacă are cu adevărat încredere în mine. Dar tu de ce nu l-ai avertizat să se ferească de tovarășul de drum provenit dintre nobili, care se va atașa de el doar pentru a încerca să-i ia locul?

– Nu cred că-i bine să intervenim în povești, decât atunci când nu avem încotro, a replicat Sanda. Se descurcă el, așa cum ar trebui să facem și noi, doar nu degeaba ne-a arătat încredere Greuceanu. E mare onoare să schimbe calul fratelui său cu al unui necunoscut, iar asta ne obligă.

Vasile apropie torța de chipul nevestei, să vadă cât de serios vorbește, iar dezamăgirea se arătă în răspunsul lui.

– Haide, tu Sando, doar nu ai înghițit gogoașa cu soarele și luna furate de pe cer! Știi foarte bine că-i imposibil.

– Totul e posibil în lumea asta, nu ai băgat de seamă? Poate suntem într-un univers paralel, în care legile fizicii nu sunt la fel, anormalul devine normal și distanțele scurte ni se par lungi.

– Și totuși… nu se poate și pace, mormăi Vasile în barba care-i crescuse mare și deasă.

Calul bărbatului parcă zbura prin negura groasă, însă nici al femeii nu se lăsa, doar era și el de soi, ales din grajdul împărătesc. Vântul le șuiera pe la urechi și ochii le lăcrimau dacă-i țineau deschiși ceva mai mult. S-au scurs nenumărate ceasuri până au ajuns în fața unui munte, la poalele căruia au observat o casă de piatră, cu ferestre mari și luminate. ”Aici trebuia să fie casa vestitului Faur al Pământului”, s-au gândit amândoi când calul din față s-a oprit din galop, a nechezat puternic, așteptând în fața unei uși din metal. Curând, acea ușă s-a deschis și înaintea lor a apărut un bătrân aproape gol, cu plete cărunte, o statură mică și purtând pe umăr un baros cât toate zilele. Privirea îi era tăioasă, iar vocea i-a răsunat ascuțită.

– Tu ești, Barosan? Pe cine mi-ai adus de data asta?, l-a întrebat bătrânul pe calul bărbatului.

Acesta mai necheză o dată, dând parcă ștafeta omului din șaua sa, mai puțin obișnuit cu astfel de întâlniri.

– Bună, meștere!, a prins omul glas. Noi am fost trimiși de marele Greuceanu, cu o rugăminte importantă pentru toată lumea.

– Știu cine v-a trimis, nu mai pierde vremea cu introduceri. Ce treabă are voinicul cu mine și de ce nu a venit personal? Nici atâta nu merit?

– Voinicul și fratele lui s-au dus să elibereze soarele și luna din mâinile zmeilor, a intervenit Sanda. E sarcina primită de la împăratul Roșu, însă nu va putea scăpa fără priceperea dumitale.

– Coborâți, dară, și intrați să vedem despre ce-i vorba, i-a invitat omulețul.

Înăuntru era o căldură greu de suportat, deși curentul de aer dintre ferestre o mai îmblânzea cât de cât.

– Spuneți-mi despre ce e vorba, a cerut gazda lămuriri.

– Greuceanu vrea să-i faci un bust din fier, după chipul și asemănarea sa, pe care să-l ții pregătit în foc mare, a precizat Vasile.

Bătrânul se scărpină în ceafă și răspunse ca pentru sine:

– Nu știu la ce i-ar fi de folos, doar n-are de gând să moară, iar eu să-i fac statuie. Dar dacă asta îi e voia, i-o voi îndeplini.

Și deîndată s-a apucat Faurul-pământului să meșterească chipul voinicului, după cum îl cunoștea foarte bine. Fierbințeala dinăuntru a devenit și mai mare, încât oaspeții au fost nevoiți să iasă în fața ușii. Acolo, după oarece vreme, au fost martori cu mare încântare la risipirea negurii și apariția izbăvitoare a soarelui și lunii. Această minune a fost primită cu entuziasm și de fierar, îmboldindu-l și mai mult să-și termine lucrarea. Nu a durat mult și, în depărtare, Vasile și Sanda au putut vedea apropiindu-se în galopul cailor pe cei doi eliberatori: Greuceanu și fratele lui. Îi urmărea tot mai îndeaproape o tornadă care se mărea văzând cu ochii, dornică să-i prindă în vârtejul ei.

– Meștere, gata-i lucrarea aceea?, că vin voinicii și s-ar putea să le fie de trebuință.

– Tocmai se înfoacă, se auzi vocea stridentă a fierarului.

Eroii au ajuns curând la ei, iar Greuceanu a strigat din ușă:

– Pune bustul încins în fața ferestrei din față, că vine muma zmeilor după mine.

Faurul-pământului scoase în lanțuri lucrarea aurie din focul arzător ca soarele și reuși să o așeze de unul singur la vedere. Vârtejul întunecat a ajuns în fața casei, sorbind cu putere bustul care părea a fi însuși Greuceanu. Doar că i-a picat tare greu acea bucată de fier încins ca mama focului, judecând după urletul îngrozitor care a urmat. Tornada s-a destrămat în scurt timp, lăsând să se vadă din nou cerul senin. Cu toții au izbucnit în urale și s-au îmbrățișat ca prietenii cei mai buni.

– Vă mulțumesc că mi-ați salvat viața, le-a spus Greuceanu. Ai făcut treabă bună, ca de obicei, i-a spus bătrânului, după care s-a adresat mesagerilor.

– Voi mi-ați dovedit că sunteți oameni de nădejde, neînfricați, așa cum m-am așteptat. A fost o onoare să vă am alături.

Au continuat să se bucure împreună, povestind fiecare prin ce a trecut, după care au trecut la odihna binemeritată. A doua zi, după ce Vasile și-a recăpătat calul și s-au despărțit de Faurul-pământului, Greuceanu și frate-său, drumul călătorilor noștri s-a reluat sub astrul strălucitor al zilei.

Satul dintre neguri XX

Posted on by racoltapetru6

Când pe cai și când pe jos mergeau cei doi călători, înaintând pe drumuri pustii și având ca singur ghid soarele care-i chema spre el. Din spate erau împinși de un vânt tot mai puternic, iar din față îi atrăgeau zările, cu promisiunea dorurilor pe care le purtau în inimi. O problemă mare se întrezărea pe măsură ce astrul ceresc devenea tot mai puțin vizibil, însă nicidecum din cauza norilor. Atât de mult s-a întunecat, în câteva ore, încât ziceai că-i noaptea cea mai neagră pe care au văzut-o vreodată.

– Ce se întâmplă, omule?, a întrebat cu îngrijorare Sanda.

– Cred că vântul ăsta puternic e de vină, a răspuns Vasile, îngrijorat. A răscolit negura care înconjoară satul și a adus-o deasupra lui. Trebuie să ne oprim undeva, pentru că nu mai vedem nici la doi pași.

– Dar caii văd pe întuneric, nu-i așa?

– Desigur că pot vedea, mai bine ca oamenii, după ce-și adaptează ochii. Totuși, dacă nu se mai zărește soarele, e posibil să meargă în altă direcție… și nu am vrea să ne întoarcem înapoi.

Așa s-au hotărât să oprească pe marginea drumului, bâjbâind după merinde și apă, odihnindu-se după zile de mers și mărturisindu-și fiecare trăirile, pentru a-și aminti că sunt alături.

– Bună ar fi fost acum o lanternă, regretă bărbatul.

– Da, însă a avut grijă Păcală să ne scape de orice avantaj al lumii noastre. Străbatem un tărâm nou, cu probleme la care trebuie să găsim soluții pe măsură. Nici mâncare nu mai avem, iar apa e pe terminate.

Schimbul de cuvinte s-a auzit tot mai rar, până când amândoi au adormit profund, visând la zile luminate și la chipurile dragi ale Biancăi și Adi. Nu și-au dat seama cât a ținut somnul, dar i-a trezit un tropăit de copite care devenea tot mai apropiat. Într-adevăr, prin pâcla ca de smoală au început să se distingă mai multe făclii și să se audă voci de oameni. La puțin timp, lângă ei s-a oprit o ceată de călăreți falnici și curioși să vadă ce hram poartă străinii care stăteau pe întuneric.

– Hei, voi de colo, ce vânt vă poartă pe aici?, a întrebat răstit unul dinaintea lor.

– Ce bine că ne-ați găsit!, a răsuflat ușurată Sanda. Ne-am oprit pentru că nu avem o torță care să ne lumineze drumul lung și necunoscut, în ce ne privește. Poate ne dați și nouă una, din moment ce aveți mai multe.

– Și unde vreți să ajungeți?, continuă să-i descoasă același cavaler.

– Căutăm o fetiță și …, începu să explice Vasile.

– O fată?!, se răsti călărețul cu fală, urmat de aprobarea zgomotoasă a celorlalți. Numai unul dintre noi poate fi ales de acea fată, nesăbuitule. Ia auzi la el, ce dorință are, ba și-a adus și o femeie să-l ajute. Puteți să putreziți aici, de la noi nu veți primi decât o bătaie zdravănă, dacă vă veți continua drumul.

Toată ceata de călăreți a râs batjocoritor, în timp ce se îndepărtau și făcliile dispăreau în depărtare.

– Oare cu ce i-am supărat, femeie? a întrebat nedumerit bărbatul.

– Habar n-am, dar mie mi se pare o gașcă tare ciudată, își spuse ea părerea.

– Nu ne rămâne decât să așteptăm în continuare, a murmurat fără prea mare speranță omul.

Noroc că nu a trecut mult timp și o altă făclie se arătă venind din aceeași direcție. De data asta era vorba de un singur călăreț, decent îmbrăcat și cu o voce care-ți încălzea inima.

– Bine v-am găsit, oameni buni, le-a spus el în timp ce descăleca. Mă bucur să întâlnesc pe cineva ca voi, să-mi țină de urât în timpul popasului.

– Bine ai venit, tinere, l-a întâmpinat cu un glas la fel de îmbietor Sanda. Și noi suntem bucuroși să avem pe lângă noi un om de treabă, după cum ne dai de înțeles.

– Văd că ați rămas fără lumină, așa că mi-ar face plăcere să vă ajut în această privință.

– Plăcerea și recunoștința ar fi din partea noastră, recunoscu și Vasile. Nu am știut că se va întuneca ziua în amiaza mare, de aceea nu suntem pregătiți.

Tânărul își arătă fața chipeșă și trupul ca tras prin inel, după care îi cercetă la rândul lui.

– Bag de seamă că veniți de departe, probabil că și proviziile v-au trecut. Nu vă jenați, ci poftiți de mâncați cu mine. Sunt sigur că pot avea încredere în omenia voastră.

Fără întrebări și îndoieli, băiatul a împlântat torța în pământ și la lumina ei a scos din desagă merinde proaspete, cum ar fi brânza, ouăle fierte și pita îmbietoare. Invitații nu s-au lăsat rugați, ci au mâncat cu poftă alături de generosul necunoscut. Doar după ce și-au astâmpărat foamea, a venit și rândul întrebărilor, de-o parte și de alta.

– Putem să știm de ce ți-ai făcut pomană cu niște oameni pe care nu-i cunoști, începu femeia. Chiar înaintea ta au trecut niște cavaleri care nu ne-au întins o mână de ajutor, ba au râs de noi.

– Îi știu, la fel au făcut și cu mine, le mărturisi flăcăul. Sunt fii de împărați și de boieri, care merg să cucerească fata aceluiași împărat, de aceea nu rabdă concurența oamenilor simpli, cum arătăm noi . Probabil au crezut că aveți același scop.

– Și cum ai de gând să  învingi o concurență atât de selectă?, își exprimă Vasile curiozitatea.

– Doar acela va primi mâna fetei de împărat care va ghici ce semne poartă ea pe trup. Eu am fost cioban la acel palat și am avut norocul să o văd făcând baie în pârâu, goală. Credeți că trișez dacă profit de norocul meu?

– Nicidecum, băiete, l-a asigurat Sanda. Ți-a fost hărăzit să cunoști acest secret, deci trebuie să-l folosești pentru binele amândurora. Dacă o iubești cu adevărat pe prințesă și ea are aceleași sentimente pentru tine.

– Am îndrăgit-o de la prima vedere și i-am cântat de dor la fluier, dar dădaca nu i-a mai dat voie să vină pe câmpul unde pășteau oile. De aceea am plecat departe, să nu mai sufăr degeaba.

Flăcăul oftă din rărunchi și tăcu o vreme, dar reveni cu picioarele pe pământ și cu o curiozitate firească:

– Pe voi ce vă mână pe acest drum și din ce împărăție veniți?

– Venim dintr-o împărăție cum nu se poate închipui pe aici și ne căutăm copiii, îi explică femeia. Nu cunoaștem aceste locuri, dar nici nu putem să-i abandonăm, orice-ar fi.

– Să n-aveți teamă dacă mergeți în aceeași direcție ca mine, i-a asigurat tânărul. Poate că soarele o să-și facă din nou apariția, dar ar fi bine să nu pierdem timpul și să-i depășim pe boierii cei îngâmfați.

– Păcat că nu mai bate vântul, ca să spulbere ceața, zise cu amărăciune Vasile, în timp ce încălecau.

Nici nu au apucat să meargă mult, când din spate i-au ajuns alți doi călăreți care s-au oprit din galop în dreptul lor. Amândoi erau îmbrăcați în armuri grele și strălucitoare la lumina torțelor, însă unul era masiv și purta un paloș mare, cum nu se mai văzuse încă. Fostul ciobănaș și însoțitorii lui le dădură binețe și primul îi întrebă cu politețe:

– Încotro sunteți atât de zoriți, nobili cavaleri?

Cel care arăta atât de impunător le-a răspuns cu un glas pe măsură:

– Eu și fratele meu am primit sarcina de la împăratul Roșu să eliberăm soarele și luna care au fost furate de zmei. Vedeți și voi că am rămas pe întuneric, iar asta ne poate duce la pierire pe noi, oamenii.

Mult se minunară Vasile și Sanda la auzul acestei afirmații, iar cel dintâi îndrăzni să-și exprime nedumerirea:

– Dar soarele și luna nu se văd din cauza…

– Din cauza zmeilor, completă femeia, atingându-și cu biciușca omul. Vă admirăm curajul și am fi onorați să ne spuneți cine sunteți.

– Numele meu e Greuceanu, iar acesta e fratele meu. Ne-ați fi de mare ajutor dacă v-ați duce cu o solie la Faurul-pământului.

– Necazul e că noi nu știm unde trăiește acest personaj, se scuză Vasile.

– Calul fratelui meu vă va duce acolo, trebuie doar să faceți schimb și să-i transmiteți întocmai ce vă voi spune.

Zis și făcut, după care cavalerii s-au îndepărtat în galop să elibereze cei doi aștri.

va urma

Satul dintre neguri XIX

Posted on by racoltapetru6

continuare

Zâna Zorilor era măritată cu Petru Împărat, care mai domnea și peste împărăția lăsată de tatăl său. Ar fi fost împăcat dacă moștenitor rămânea unul din frații lui mai mari, Florea sau Costan, dar aceștia și-au dovedit invidia când l-au omorât, aruncându-l apoi într-o fântână secată. Noroc cu zâna lui, care l-a găsit și, după ce l-a înviat, s-a îndrăgostit de el și a acceptat să-i fie alături într-o iubire nețărmuită. Acum, trebuia să facă adesea drumul dintre cele două domenii, pentru a-și mulțumi supușii dintâi, dar și pe frumoasa lui zână, care nu putea să-și părăsească palatul. În grădina minunată de acolo se întâlneau, o dată pe săptămână, toate zânele tărâmului: Zâna Apelor, Zâna Munților, Zina-Doamna, Zâna Zânelor și altele mai puțin cunoscute, dar la fel de importante.

În acea zi, s-a întâmplat să revină în cuibușorul lor Împăratul Petru, însoțit de garda lui, din care nu lipseau cei doi frați. Se obișnuise să stea cu ochii pe ei, ca să nu mai facă vreo boroboață, năravul din fire fiind greu de lepădat. Ajuns în dreptul celebrei fântâni, mare mirare s-a arătat pe chipul suveranului când a văzut cele trei statui apărute între timp. Această noutate l-a făcut să descalece și să le cerceteze îndeaproape, în timp ce fratele Florea zâmbea satisfăcut.

– Ia te uite ce frumuseți au răsărit ca din pământ!, rosti și Costan. Se pare că acești copii au vrut să fure din apa domniei tale, dar au găsit ce meritau. Dacă vrei să scapi de stanele astea din piatră, le ducem în împărăția noastră, să le admire poporul și să ia aminte dacă ar vrea să ia ce nu le aparține.

Petru nu a binevoit să le răspundă, fiind nerăbdător să-și întâlnească nevasta și să o îmbrățișeze cu mult dor. Încă nu aveau copii și nici speranțe nu se înfiripau, după ce consoarta i-a explicat că zânele nu pot rămâne însărcinate. Așa a auzit și de la Zâna Zânelor, cumnata lui, care locuia cu ei în palat. De aici și părerea de rău de pe chipul său, pe care un ochi râdea pentru că avea o nevastă cum nu mai era alta, iar celălalt ochi îi plângea din lipsă de urmași.

– Iubita mea, i-a spus el în timp ce o săruta și o strângea în brațe, ai văzut cele trei ființe împietrite?

Zâna lui era o femeie miloasă și săritoare, așa cum sunt toate zânele, deci știa ce sentimente îl încearcă pe bărbat.

– Le-am descoperit de dimineață, dar nu pot să fac nimic. Blestemul care s-a abătut asupra lor vine de la Vîlva Pădurii, și numai ea poate să ridice vraja.

– Trebuie să facem ceva, a rostit cu tristețe Petru Făt Frumos. M-am uitat atent la ochii copiilor, din care se prelingea câte o lacrimă de părere de rău. Sufletul lor e prins înăuntrul pietrei și se vede că le pare tare rău pentru greșelile făcute. Ar merita încă o șansă, așa cum au primit și frații mei, deși fapta lor a fost mult mai gravă.

Zâna Zorilor s-a întristat, la rândul ei, și după ce a cugetat o vreme, i-a împărtășit gândurile.

– Iubitule, ești dispus să te lupți pentru acești copii, pe viață și pe moarte? Nu mai ești la fel de tânăr, calul ți-a îmbătrânit și el, iar sabia nu ai mai folosit-o în lupte crâncene. N-aș rezista să dispari încă o dată, așa cum s-a întâmplat după ce m-ai sărutat la prima întâlnire.

Petru și-a amintit cu fiori pătrunzători de acele vremuri, sărutând-o iarăși cu pasiune nestinsă. O asigură că puterile nu l-au lăsat și va învinge iarăși, deoarece simte ceva deosebit pentru acei copii. Zâna l-a scăldat în raze matinale de soare, l-a binecuvântat cu dragostea ei și i-a întinerit calul credincios, după care împăratul a plecat spre locul în care sălășluia vrăjitoarea. Trecuseră câțiva ani de când învinsese balaurul cu șapte capete care o păzea, iar acum l-a întâmpinat un căpcăun uriaș cu două capete de câine înfricoșătoare. Baba l-a asmuțit asupra voinicului, iar lupta a început cu strășnicie. Toată ziua și toată noaptea s-a luptat Petru cu namila neobosită, însă începea să simtă cum îl părăsesc puterile. Dimineața i-a prins tot în bătălie, doar că razele zorilor l-au făcut pe bărbat atât de strălucitor, încât căpcăunul nu mai putea să deslușească de unde veneau loviturile. Curând și-a pierdut ambele capete, retezate de sabia tăioasă a viteazului, după care baba s-a îngrozit și a căzut în genunchi, cerând îndurare.

– Îți cruț viața numai dacă ridici blestemul abătut asupra celor doi copii și câinele lor, care au trecut prin pădurile tale.

– Care copii? Eu nu i-am văzut și nici n-am auzit de ei, s-a tânguit Vîlva Pădurii.

– Nu contează. Chiar dacă ar fi așa, tot trebuie să-i readuci la viață din stanele de piatră.

– Așa voi face, dacă asta ți-e voia, Petrule. Ia de aici aceste ramuri și folosește-le după cum îți spun.

Vrăjitoarea i-a întins ramurile și împăratul a cruțat-o, știind că are și ea rostul ei. Apoi a încălecat pe calul lui năzdrăvan și nu s-a oprit până în dreptul fântânii, unde a fost surprins să vadă cum Costan și Florea voiau să încarce statuile într-o căruță. Mirare a fost și din partea fraților nesăbuiți.

– Am crezut că te-ai prăpădit în luptă și n-am vrut ca pietrele astea să-ți întristeze doamna miloasă, s-au scuzat ei.

– Dispăreți din fața mea, oameni fără milă și credință!, s-a răstit Petru la ei.

Rămas singur în fața celor trei suflete prizoniere, împăratul a luat pe rând câte o crenguță de aur, apoi de argint și la urmă de aramă. I-a atins pe fiecare cu cea care se potrivea cu coroana lor și a rostit cuvintele: ”Vîlva Pădurii vă dăruiește iertare, să reveniți la viață și vigoare”. După ce a făcut la fel de trei ori, copiii și câinele și-au revenit ca dintr-un somn adânc în care au visat urât. Plânsul i-a cuprins pe cei doi frățiori, dar Zâna Zorilor a sosit la timp să-i liniștească.

– Bucurați-vă că sunteți bine și mulțumiți-i împăratului Petru care v-a scăpat de coșmar, le-a spus ea în timp ce-i strângea în brațe.

Până și Maia s-a închinat cu recunoștință viteazului domn, care i-a poftit în palat să se odihnească și să-și spună povestea. Au mâncat bunătăți și au băut fără frică apă din fântâna miraculoasă.

– Dacă nu veți mai lua ce nu vă aparține, apa aceasta e o binecuvântare pentru trup și suflet, le-a mai spus zâna. Rămâneți cu noi și o să întâlniți numai oameni buni, de la care aveți ce învăța. Chiar mâine vin prietenele mele și va fi o zi de sărbătoare, la care sunteți invitați.

Așa s-a și întâmplat a doua zi, după ce tinerii oaspeți au dormit un somn lung și odihnitor. Abia de-au apucat să ia micul dejun, căci au și apărut fecioare frumoase care i-au poftit în poiana plină de flori înmiresmate, din care au făcut cununi în toate culorile, s-au jucat și au râs cu voie bună necontenită, de parcă erau în Paradis. Bianca și-a găsit o prietenă cam de aceeași vârstă, Adi a fost impresionat de căprioarele care-i mâncau din mână, iar Maia fugea după iepuri, doar să se distreze. Nici nu și-au dat seama cum a trecut vremea și s-a așternut seara, iar fecioarele și animăluțele s-au retras.

În cea de-a doua dimineață, Zâna Zorilor și împăratul le-au sugerat să rămână cu ei pentru totdeauna, dar copiii le-au răspuns cu tristețe că trebuie să-și găsească părinții. Suveranii au înțeles că nu-i vor putea convinge să renunțe, i-au îmbrățișat pentru ultima oară și le-au urat mult noroc. Împăratul le-a dat doi măgăruși ascultători, să le fie mai ușor de bătut cărările, iar zâna le-a spus:

– Uitați-vă în fiecare dimineață la răsăritul soarelui. Prima rază care se ivește de-a lungul pământului vă va arăta direcția în care trebuie să mergeți în acea zi. Așa veți ajunge la Zâna Bunei Credințe, pe care ai cunoscut-o ieri și v-ați jucat împreună.

– A fost aici?!, exclamă cu uimire Bianca. De ce nu mi-a spus nimic?

– Toate fetele de ieri erau zâne, dar e posibil ca Zâna Bunei Credințe să nu vă fi crezut încă destul de vrednici. Ați trecut un examen, dar mai aveți de învățat și de pătimit. Vă dorim drum bun și să nu uitați că suntem alături de voi!

Cu lacrimi în ochi s-au despărțit copiii de cei care au fost atât de buni cu ei și la care se vor gândi de câte ori își vor face apariția zorii zilei.