Satul dintre neguri XXIX

Posted on by racoltapetru6

Bătrânul Toader, după cum îl chema pe bunicul găsit, avea o gospodărie mare, plină de animale: multe păsări de curte, patru porci și o vacă. Acum se adăugau și cei doi măgăruși pe care i-a închis într-un grajd separat, ”până se obișnuiesc cu locul”, le-a explicat el copiilor. Moșul mai avea și reguli la care Adi și Bianca au cam strâmbat din nas: trebuie să-i predea lui armele, că s-ar putea răni cu ele, la fel și piatra aceea prețioasă, fiindcă lumea-i rea și le-ar putea-o fura. Entuziasmul frățiorilor de la întâlnirea cu bunicul a început să se stingă, îndoiala luându-i locul pe măsură ce orele treceau.

Nu le-a plăcut când, pentru masa de prânz, gazda i-a pus să mănânce într-o încăpere separată de cea la care se îndestula el. Aveau motive să creadă că primeau  mâncăruri mai sărăcăcioase decât cele destinate trupului durduliu al moșului. Dar cea mai mare dezamăgire o aveau atunci când porneau o discuție despre părinții lor și nu găseau cu cine să-și împartă dorurile. Omul acela parcă era cu gândul în altă parte, iar când îi puneau întrebări concrete, răspundea scurt și evaziv, fără implicare emoțională.

– Ți-o amintești pe mama, bunicule?, întreba Bianca. Cum era în tinerețe?

– Era cuminte și frumoasă, răspundea el fără să se gândească.

– Dar despre tata ce părere ai avut pe atunci?, intervenea și Ady.

– Era băiat bun și harnic, venea aprecierea spontană.

– Mă mir că nu au ajuns la dumneata înaintea noastră, a plusat băiatul. Ne-a promis o bufniță că îi ajută, așa cum a făcut-o în ce ne privește. Trebuie să sosească în orice zi.

Atunci i-a privit moșul cu compătimire, îndemnându-i să se apropie de scaunul pe care stătea. Le-a ținut o lecție dură, după care au fost și mai încredințați că e ceva în neregulă cu el.

– Dragii bunicului, trebuie să vă spun cum stă treaba, ca să nu vă faceți iluzii deșarte și nici să vă mai aud cu trăsnăi copilărești. În primul rând, e vorba de părinții voștri, despre care am auzit că au fost omorâți de un zmeu, chiar înainte de a ajunge printre noi.

Bianca a început să lăcrimeze, în timp ce Ady a îmbrățișat-o șoptindu-i cuvinte de îmbărbătare.

– Nu plânge, că nu poate fi adevărat, i-a spus el cu încredere. Tu nu simți, așa ca mine, că mama și tata trăiesc? Hai, spune-mi!

Fetița s-a șters la ochi, s-a întors spre bătrân și a replicat decisă:

– Nu pot să cred așa ceva. Părinții noștri sunt vii și nevătămați, în curând or să ne găsească.

Toader zâmbi malițios și își continuă discursul neîndurător.

– N-aveți decât să credeți ce vă place, dar nu-mi mai vorbiți despre ei, că morții trebuie lăsați să se odihnească în lumea lor. Nici cu povești fanteziste nu-mi place să vă aud, cum ar fi cea despre bufniță. Păsările sunt proaste, ele nu gândesc și nici n-au cum să vorbească. Niciun animal nu poate să o facă, în afara omului, pentru care trăiesc și sunt sacrificate. Și încă ceva, să nu intrați în vorbă cu vecinii noștri, că sunt invidioși, mincinoși și hoți.

Copiii s-au simțit oripilați de concepțiile dureroase expuse de cel căruia le erau nepoți și parcă nu le venea să creadă. Cum să pomenească despre aventurile cu capra și iezii, despre cocoșul moșului și punguța cu doi bani, la fel și alte întâmplări extraordinare de care au avut parte? Ar fi vrut să o invite pe Maia, să-i explice chiar ea cum a început să le vorbească și să-i sfătuiască, mai ceva ca un om obișnuit. Dar moșul mai avea o regulă, care nu dădea voie câinilor în casă, așa că au ieșit afară, să se liniștească în compania lui. Câinele s-a bucurat să îi vadă și să le audă păsul, semn că presimțirea lui nu a fost înșelătoare. Nici vorbă să-i vorbească, pentru că asemenea oameni nici nu l-ar putea înțelege.

– Categoric nu e bunicul pe care-l căutăm, a conchis Ady! Când l-am întrebat despre mama și tata, mi-a răspuns de parcă i-ar fi cunoscut, deși nu avea cum. Nici numele de Toader nu corespunde cu cele pe care le pomenea tata. Ne-a luat la el doar pentru că aveam măgărușii și piatra prețioasă, iar acum am rămas și fără arme.

Biancăi îi curgeau din nou lacrimile, pe care Maia s-a grăbit să i le lingă, spunându-i:

– Nu fi necăjită, că recuperăm noi toate bunurile și plecăm de aici.

– Copilașii mei or să moară de foame, a scâncit fetița.

– Care copilași? Balaurii? Ei bine, numai lor n-ar trebui să le purtăm de grijă, a răbufnit înciudat Adi.

Bătrânul tocmai a ieșit din casă și le-a făcut semn să-l urmeze.

– Hai să vă arăt cum va trebui să hrăniți păsările și grăsunii, doar nu-ți sta ca boierii să vă întrețină un om în vârstă. Numai cine muncește se și hrănește. Mâine e duminică, iar eu mă duc la biserică să mă rog, ca orice om credincios. Băiatule, tu vei merge la păscut cu vaca și măgarii, până spre înserat. Fetițo, ție îți rămâne sarcina să hrănești animalele din ogradă, după cum o să-ți arăt acum.

Apunea soarele pe când au terminat cu treburile gospodăriei, după care s-au întors în casă pentru culcare. Într-un colț de cămăruță îi aștepta o saltea pe care să se întindă, unde au primit și un blid cu resturi de la prânzul bătrânului. Le era foame, dar nu au mâncat de ciudă, le era somn însă nu au dormit până târziu, de necaz și fiind preocupați să întocmească un plan de scăpare pentru a doua zi. Dimineața i-a prins hotărâți să acționeze, imediat după ce vor rămâne fără moșul cel mincinos. Acesta s-a asigurat că Adi pleacă pe pășunea cunoscută de ieri, însă l-a avertizat dinainte:

– Ai grijă mare de văcuță și să vii la timp, altfel o să aibă de suferit surioara ta.

Bianca a început să care mâncare celorlalte animale, cu găleata și brațul, până ce Toader s-a îmbrăcat frumos și a ieșit pe portița încuiată cu grijă la ieșire. A mai durat puțin și frățiorul s-a întors după ea, prin poarta cea mare, al cărui zăvor se putea deschide pe dinăuntru. Aveau nevoie de armele dosite, precum și de piatra prețioasă a fetiței, însă pe cea din urmă nu au găsit-o. Supărată rău pentru această pierdere, surioara a dat iama în cămara încărcată cu bunătăți, de unde nu a vrut să plece fără două șunci afumate și mai multe fire de cârnați. Socotea că-i un schimb mai mult decât echitabil pentru pandativul la care ținea atât de mult. Frățiorul știa că degeaba s-ar fi opus și nici nu mai voia să o vadă cum suferă, așa că au plecat încărcați spre dealul pietros, la poalele căruia au făcut un popas pentru a mânca și a se odihni puțin înainte de a-l urca.

După aceea au procedat ca la coborâre: Maia și fetița au intrat în tunelul  întunecos – doar că de data asta aveau o lumânare luată de la Toader -, în timp ce Adi a urmat calea de la suprafață, alături de măgărușii care duceau prada valoroasă pentru puii de balaur. Animalele îl urmau supuse, după ce păscuseră puțin din iarba mănoasă și completată cu mușchii găsiți printre bolovanii de pe traseu.

va urma

Satul dintre neguri XXVIII

Posted on by racoltapetru6

continuare

Atât de des s-a tot răsucit namila, încât a făcut groapă sub ea, și atâtea palme și-a dat peste față, că a devenit roșu ca racul. Roșie de sânge era și sabia lui Vasile, însă asta nu-l deranja într-atât pe zmeu cum o făcea păsărica neobosită în a-l asalta cu ciocul ei ascuțit. Norocul a ținut cu ea ceva vreme, dar în cele din urmă a fost doborâtă de o palmă fatală pe care nu a mai putut să o evite. Un strigăt de victorie a marcat eliminarea micuțului adversar și așteptata răzbunare pe nesăbuitul om ce-l tot găurea precum un ac de cusut. Era rândul lui să-l străpungă o dată și bine sau să-l ciopârțească meticulos. I-a aplicat întâi o lovitură cu dosul palmei care l-a pus pe spate, după care a vrut neapărat să-i spună ce moarte crudă-l așteaptă, țintindu-l cu vârful paloșului.

– Cu o astfel de păsărică ați crezut că puteți doborî un măreț războinic ca mine?!, zise el cu satisfacție. Veți plăti pe rând, pentru că asta-i lumea noastră și trebuie să stârpim piticaniile care ne invadează. Perechea ta o voi lua de ostatică și o să-mi satisfacă poftele, zămislindu-mi o mulțime de urmași frumoși ca ea și viteji ca mine.

În timp ce se gândea cum să-i facă de petrecanie omului neajutorat, un strigăt victorios se auzi de deasupra. Era al Sandei, care tocmai descoperise scorbura și un ou mare adăpostit în ea.

– Lasă-mi omul în pace, că ești la mâna mea acum! Îți fac inima harcea-parcea.

Zmeul tresări înspăimântat la auzul acestei amenințări, după care trecu la un ton de implorare:

– Nu face asta… și vă las să plecați în viață.

Femeia nu avea pic de încredere în promisiunea exprimată la disperare, de aceea răspunsul a venit prin străpungerea cu toată puterea a oului. Din el a țâșnit o substanță neagră și vâscoasă, în timp ce namila se prăbuși la pământ, zvârcolindu-se. Au urmat alte lovituri aplicate inimii din scorbură, având efecte vădite asupra corpului uriaș de la poalele arborelui. Era rândul lui Vasile să-și ia sabia și să o fixeze la gâtul zmeului.

– Piticania asta te întreabă ce aveți împotriva noastră, s-a răstit el în timp ce-și trăgea sufletul. Asta înainte să-ți trimitem sufletul în iad.

Deși se vedea că suferă din greu, namila a mai avut tăria să-și arate rânjetul disprețuitor și să răspundă cu răutate:

– Știm totul despre voi, cei veniți din lumea de dincolo și aliați cu dușmanii noștri dintotdeauna. Avem vrăjitori care ne-au spus cum putem să vă distrugem pe toți, armata noastră se organizează și se adună pentru cea mai mare bătălie. Nu trebuie să mai ascund, pentru că nu aveți ce face ca să împiedicați atacul asupra satului unde au ajuns și copiii voștri. Venim peste voi cu Zmeul Zmeilor în frunte, cu căpcăuni și balauri care vă vor arde casele ca pe niște paie, iar pe voi împreună cu ele.

Sanda coborâse la timp să audă ultimele cuvinte ale muribundului încolțit. Socoti că era cazul să-i spulbere iluziile, prin ceea ce credea că-i cea mai bună asigurare:

– Ai uitat, urâtule, că avem prieteni mulți și puternici care v-au bătut măr de fiecare dată. Doar un semn să le trimitem și vor veni să ne apere, așa cum ne-au promis.

– Trimiteți-le chemarea, pentru că pe asta ne și bazăm. Nu-i putem învinge ușor în palatele lor întărite, dar va fi floare la ureche să-i doborâm în câmp deschis. Epoca lor a apus, vine vremea noastră pentru eternitate. Eu mor, dar urmașii mei vor domni și dincolo de neguri, de unde ați venit…

Femeia nu mai suportă amenințările sforăitoare, iar asta s-a văzut când și-a scos sabia și i-a tăiat capul, de ziceai că gâtul îi era din brânză. Și totuși, rânjetul batjocoritor nu i l-a putut șterge de pe chip. Ceva mai încolo au găsit trupușorul micului lor ghid viteaz care și-a dat viața pentru ei. Probabil știa ceva despre războiul care se pregătea și nu s-a dat în lături de la acest suprem sacrificiu. Merita o ultimă mângâiere și mică groapă în care să fie înhumată, după ce i-au mulțumit cum se cuvine.

Rămași fără călăuză, s-au gândit că numai urmând cărarea vor ieși din pădure și vor ajunge la intrarea în inima satului la care jinduiau de multe luni. Așa îi asigurase floarea de dalie, iar florile se știe că nu mint niciodată și nici nu se înșală. Au pornit fără zăbavă spre destinație, ajungând pe străzile satului înainte de înserare. Casele de aici le aminteau de cele din așezările obișnuite ale sătenilor pe care-i știau din copilărie, nici prea opulente și nici prea sărăcăcioase. Copiii se fugăreau în joacă pe ulițe, bătrânii stăteau la taifas pe băncile de lemn din fața porților, iar cei în putere se întorceau de pe câmp cu coasa pe umeri. Cu toții întorceau capetele și priveau cu mirare cum trec cei doi cavaleri, pe cai de rasă și în veșminte domnești.

La întrebarea lor dacă au cunoștință despre un bătrân venit de curând printre ei și doi copii apăruți de nicăieri pe acolo, au fost îndrumați către clădirea primăriei, aflată în centru. Era o casă mai mărișoară construită de curând din lemn, după cum arăta de la prima vedere. Poarta, nouă și ea, era larg deschisă, parcă invitându-i să intre și să se odihnească după oboseala drumului. Un sătean ieși să-i întrebe care le e voia, iar la auzul motivației, i-a îndemnat să descalece și să pășească în primărie pentru a primi informațiile necesare. Erau semne bune, de aceea s-au supus fără crâcnire și astfel au ajuns într-o încăpere mobilată rustic, unde li s-a spus să aștepte venirea primarului. Nu a durat mult până a apărut un bătrân cu barbă și păr alb ca nins, sprijinit cu o mână într-un baston și cu cealaltă întinsă pentru a-i întâmpina cordial. Avea pe chip un zâmbet îngăduitor și o privire care le încălzea inimile, ca un soare blând de toamnă. La fel de caldă a fost și strângerea de mână pe care au simțit-o amândoi.

– Niciodată nu am fost atât de fericit ca acum, când vă văd aproape, după atâția ani de așteptare, le-a mărturisit el cu o voce duioasă.

Sanda și Vasile erau atât de surprinși, încât le-a trebuit oarece vreme să priceapă despre ce e vorba. Doar după ce s-a mai dumirit, bărbatul și-a mărturisit speranța:

– Bunicule, doar nu ești chiar tu?!

– Eu sunt, Vasilică! Am auzit că sunteți pe drum și de atunci vă tot aștept cu inima strânsă. Bine ați venit aici, unde vă este și vouă locul. Dar unde sunt micuții mei strănepoți?

Soții au făcut fețe-fețe la această întrebare neașteptată, domolindu-le instinctul de a-l îmbrățișa și a se bucura cum se cuvine de întâlnire. În schimb, pe fețele lor s-a așternut din nou aceeași îngrijorare de care credeau că vor scăpa pentru totdeauna.

Satul dintre neguri XXVIII

Posted on by racoltapetru6

Urcând dealuri abrupte și coborând în văi adânci, călătorii noștri își urmau neabătut micul ghid înaripat, fără să se plângă sau să-și piardă încrederea. Firește că pasărea colibri alegea un traseu pe care găsea flori din abundență, ocolind pe cât se poate pădurile și pâlcurile prea dese de arbori. Toamna își punea tot mai vizibil amprenta pe natură, arămind întâi frunzele copacilor, în timp ce florile anotimpului se încăpățânau să-și arate frumusețea și să transmită miresme ademenitoare. Sanda și Vasile s-au convins de asta când au ajuns pe o cărare prin care o vastă câmpie era despărțită în două. Culorile și parfumul i-au impresionat de la primii pași, dar femeia a simțit în plus și efectul darului de a înțelege graiul frumuseților cu petale. E drept că auzea doar șoapte, venind din toate părțile, în timp ce urmăreau răbdători păsărica dornică să acumuleze cât mai mult nectar și să comunice în același timp cu gazdele generoase.

Normal ar fi fost să facă un popas până ghidul lor își face plinul, dar nu era un loc prielnic pentru o staționare mai îndelungată. Așa au parcurs mai bine de jumătate din acea câmpie, neîndrăznind să tulbure șușotelile care o intrigau pe Sanda, de parcă ar fi fost niște bârfe. Ajunși în dreptul unei dalii de un roșu aprins, și-a făcut curaj și i s-a adresat direct:

– Floare frumoasă și a multe știutoare, poți să-mi spui și mie despre ce discutați în taină… dacă ne privește?

Dalia s-a înclinat ajutată de adierea unui vânticel și a glăsuit cu gravitate:

– Pasărea care vă ajută și alte ființe care ne polenizează ne-au adus mai multe vești, din care doar una e bună. Vrei să le afli pe toate, chiar dacă or să-ți provoace și supărare?

Femeia descălecă și își apropie urechile de floarea binevoitoare, mărturisind că-i în stare să suporte tot ce are legătură cu ei.

– O să încep prin a te înștiința că drumul vostru se încheie imediat după pădurea care urmează. Copiii au ajuns deja cu bine și vă așteaptă.

Sanda a sărit în sus de bucurie, fapt pe care a trebuit să-l explice imediat și soțului uimit, determinându-l să coboare de pe cal și să se îmbrățișeze îndelung. Aproape că nu mai contau celelalte vești, cât or fi ele de neplăcute, dar tot nu trebuiau neglijate, mai ales după cu i-a atenționat în continuare floarea.

– Va fi greu să treceți acest ultim hop, pentru că pădurea e păzită de un zmeu vigilent, care-l omoară pe oricine are curajul să calce prin ea. Păcat că nu există alt drum și trebuie să vă riscați viețile.

Într-adevăr, era o încercare de care n-au mai avut parte, căci ei nu se considerau capabili să înfrângă un zmeu. E drept că au luptat alături de Inimă Vitează, însă doar împotriva altor oșteni și ajutați de camarazi de nădejde. Se uitau amândoi spre pădure și se priveau apoi pentru a se încuraja din priviri.

– Fiți curajoși și victoria poate fi de partea voastră, i-a îmbărbătat și dalia. Am aflat un secret care vă poate ajuta foarte mult în lupta pe care o veți purta. Zmeul acesta are două inimi, una în piept, iar cealaltă, unde își ține puterile, un ou care-i ascuns în scorbura celui mai falnic arbore din acea pădure. Înfrângerea lui nu e cu putință, atâta vreme cât acea inimă mai bate, iar voi va trebui s-o găsiți și să o străpungeți.

– Unde se află acel arbore, căci pădurea pare foarte întinsă?, întrebă Sanda.

– Fiți fără grijă, pentru că zmeul stă mereu în preajma lui, iar poteca voastră trece pe acolo, le-a mai explicat floarea. Astfel se asigură că nimeni nu scapă și nici nu ajunge la puterea care-l face invincibil. Voi sunteți doi viteji neînfricați despre care s-au auzit multe, singurii în stare să-l doboare și să meargă mai departe. Pasărea va fi cu voi până veți ajunge unde vă doriți.

Încrederea arătată de superba floare îi mângâia sufletul femeii, dar nu era suficientă pentru a-i alunga temerile. După ce a mulțumit pentru vești și sfaturi, i-a adus la cunoștință și bărbatului ei tot ce a aflat. Bucuria de pe chipul amândurora a pălit puțin, însă în fața destinului nu puteau da înapoi. Mai degrabă și-ar fi dat amândoi viața în luptă, cât or fi de mici șansele să-și vadă iarăși copiii. Cu aceste gânduri au încălecat din nou, urmându-și tăcuți ghidul care se apropia de intrarea în pădurea devenită cea mai amenințătoare. Trupușorul călăuzitor dispărea uneori printre ramurile dese, însă cărarea era doar una și ei o urmau cu inima strânsă, aștepându-se să-și întâlnească dușmanul la fiecare pas.

Inima a început să le bată cu și mai mare putere când au văzut copacul acela înalt și gros, cum rar ți-e dat să vezi și care te impresionează profund. Acum, însă, nu aveau starea necesară pentru a-l admira, mai ales când au observat namila care stătea sub crengile lui. Rânjetul răutăcios și sabia grea au fost primele semne prin care li se anunța că până aici le-a fost.

– Ei, și acum ce facem?, a întrebat în șoaptă Sanda. Ăsta ne spulberă pe amândoi deodată cu paloșul acela mare cât un stat de om.

– De aceea n-ar fi bine să stăm alături, ci să-l lași în seama mea. Până îi distrag atenția, trebuie să te urci pe trunchiul copacului și să găsești scorbura.

– Cum ai să…?

Dar vocea venită ca dintr-o grotă le întrerupse dialogul:

– Ahaaa, exact pe cine așteptam! Un bărbățel cu femeiușca lui înarmată care își caută puișorii rătăciți. Ei bine, luați-vă gândul de la marea întâlnire.

Arătarea era înaltă, fioroasă și cu un corp acoperit de mușchi proeminenți, de ziceai că-i campion mondial la culturism. Vasile părea un copilaș cu arme de jucărie, căruia nici propria femeie nu-i dădea vreo șansă, darămite el. Pe când se socoteau cum să-l atace sau să se apere, namila a început să-și dea palme peste ochi și să se învârtă ca un apucat. A durat ceva până și-au dat seama că pasărea colibri caută să-l înțepe în ochi cu pliscul lung și ascuțit. Era momentul să profite de această diversiune și să atace fără zăbavă namila enervată, astfel că și-au întins săbiile, dând pinteni cailor, sărind înainte ca din arc. Tropotele copitelor l-au avertizat pe zmeu, care a lovit buzduganul cu putere de pământ, un trăsnet ce a dus la sperierea cailor, atât de tare încât i-au aruncat din șei.

Se poate spune că Sanda a avut mai mult noroc, pentru că a aterizat pe o cracă a arborelui, de care s-a ținut bine. În schimb, Vasile a fost proiectat tocmai în fața uriașului adversar, care l-a simțit aproape și a început să-și agite paloșul. Omulețul trebuia să fie foarte agil și să prevadă din timp viitoarea mișcare, altfel s-ar fi prăpădit la prima lovitură. Noroc că zmeul era greoi în mișcări, iar micul lor ajutor nu contenea în a-i ținti ochii, lipsindu-l practic de vedere și distrăgându-i atenția. Deși era riscant să-și dea în vileag locul unde era, bărbatul s-a adresat femeii din copac:

– Găsește repede scorbura aia, că nu știu cât noroc mai am până mă nimerește.

– Fii atent acolo, că nici eu nu stau degeaba, i-a răspuns nevasta în timp ce se cățăra tot mai sus și se rotea în jurul trunchiului.

Atent era Vasile, ba chiar a început să prindă curaj și să-l rănească tot mai des pe zmeu. Doar că tăieturile și înțepăturile provocate de sabia lui se vindecau aproape instantaneu, ca prin farmec.

va urma

Satul dintre neguri XXVII

Posted on by racoltapetru6

continuare

Adi, cel de acum câteva luni, ar fi râs de pretențiile surioarei, ba ar fi luat-o și peste picior. Însă frățiorul de astăzi simțea că-i un privilegiu să se comporte ca un cavaler cu cea care i-a fost alături în numeroase aventuri, salvându-și reciproc viața. Acele întâmplări extreme i-a apropiat cum nu s-ar fi întâmplat în decenii de conviețuire din lumea de dincolo. Acum era ceva normal să se ajute unul pe altul, în primul rând pentru el, fiind mai mare și având datoria să-i împlinească chiar și unele capricii. Maia, în schimb, se arăta îngrijorată de prostia pe care o înfăptuiau prietenii lui. S-a și exprimat în această privință, cu vădită gelozie:

– Nu vă jucați cu focul, că o să vă ardeți. Ce rost are să hrăniți monștrii aceia, când oricum trebuie să plecăm și vor muri mai târziu de foame? Iar dacă vă gândiți să-i luați cu voi, să știți că eu mă opun cu toată puterea. Le vor apărea colții, vor deveni uriași ca mama lor, iar eu nu o să vă mai pot apăra.

– Nu-i ducem nicăieri, dar măcar nu-i condamnăm noi la moarte, a explicat fata în timp ce cărau hrana spre cuibul celor două sălbăticiuni. Îi hrănim o dată și poate vor avea norocul să-i adopte cineva sau ceva. Minuni se întâmplă mereu pe aici.

– Pierdere de vreme, le-a răspuns câinele. Eu nu pot să-i mai văd în fața ochilor, așa că mă duc în recunoaștere.

Copiii au împărțit pasărea în porții egale pentru fiecare din cele șase capete, care le-au înghițit cu lăcomie. Ochii lor îi priveau cu recunoștință, de parcă i-ar fi considerat părinți, iar Bianca a fost atât de impresionată încât i-a mângâiat pe creștet. Asta i-a făcut să se gudure, încât unul s-a întors pe spate, lăsând să se vadă sub el un pandantiv cu o piatră prețioasă foarte mare, prinsă de un lănțișor auriu. Bianca a rămas înmărmurită și l-a ridicat în sus pentru a-l admira la lumină.

– Asta trebuie să fie răsplata noastră, un dar de care s-ar bucura orice prințesă, a dedus ea în timp ce-l rotea pe toate fețele.

– E un diamant foarte mare, cum nu am mai văzut, i-a spus Adi. Se spune că balaurii adună comori strălucitoare pe care le ascund în peșterile lor. Probabil că au fost mai multe și de aceea le-a fost omorâtă mama. Urma, prin care se vede că a fost scos ceva greu dinăuntru, o fi de la acele bijuterii însușite de ucigași.

Fetița își puse pandantivul la gât și tare ar fi vrut să se privească în oglindă.

– Îmi stă bine?, și-a întrebat ea frățiorul.

– Da, arăți ca o adevărată prințesă, a lăudat-o el cu sinceritate.

– Vreau să fiu frumoasă ca Doamna din Lac, a mărturisit ea cu exaltare în timp ce se rotea de parcă ar fi în fața unei oglinzi.

Maia a revenit printre ei, întrerupând această scenă, penibilă după părerea lui:

– Măgărușii au ajuns cu bine sus, dar sunt îngroziți de namila aceea de balaur mort. Pe de altă parte, am găsit un tunel de ieșire prin partea cealaltă a grotei, doar că nu încap și animalele de povară.

– Bravo, Maia!, l-a lăudat Adi în timp ce-i mângâia blana deasă. Se vede că ești un sprijin de nădejde.

Câinele dădea din coadă și privea cu înțeles spre Bianca, de parcă ar vrea să zică: ”Vezi pe cine trebuie să te bazezi? Nu pe șerpii aceia cu capete proaste și burți hămesite”. Băiatul se adresă apoi surorii:

– Eu o să cobor cu măgărușii, iar Maia o să meargă cu tine prin tunel și o să ne întâlnim cu toții jos. Dar ar trebui să mâncăm ceva înainte, nu credeți?

În fața unui astfel de plan nu existau comentarii, iar după ce și-au astâmpărat foamea, s-au despărțit și au pornit pe căi diferite. Firește că, în ciuda Maiei, Bianca nu s-a îndurat să plece fără să-și mângâie încă o dată puii de balaur. Aceștia îi gâdilau mâna în timp ce o lingeau, iar ea nu putea să se abțină din râs. S-a despărțit cu regret de ei, la insistențele câinelui grăbit pe care l-a urmat pe o cale întunecată. Văzul și instinctele ghidului patruped erau esențiale pentru fiecare metru parcurs. La început au mers lejer, apoi a urmat porțiunea în care trebuia să se aplece și să se strecoare printre bolovanii colțuroși, după cum era sfătuită. E drept că drumul a fost mult mai scurt decât la suprafață și în curând au zărit un licăr de lumină la capătul tunelului. Ieșirea era mascată de ierburi, dar soarele reușea să-și strecoare vreo două raze spre întunericul din care abia așteptau să scape. Bucuria le-a fost și mai mare când au dat cu ochii de o pajiște prietenoasă, care se termina la celălalt capăt cu multe case înșiruite pe străzi lungi și promițătoare.

– Oare am ajuns în mijlocul satului, acolo unde s-a mutat Bunicul?, întrebă Bianca, iar Maia răspunse cu oarece rezervă:

– Asta vom vedea cu ochii noștri, după ce ne întâlnim cu Adi.

A durat ceva până a apărut și băiatul cu măgărușii, obosiți, dar nevătămați. Se însera, le era iar foame și oricât de nerăbdători erau, tot se impunea să-și petreacă noaptea la poalele dealului. Dimineață or să vadă ce le arată prima rază de soare și, dacă vor avea noroc, îi va ghida spre casa la care așteptau cu nerăbdare să ajungă. Și-au împărțit ultimele merinde, iar după ce s-a înnoptat, au privit nenumăratele stele care parcă le făceau ghiduș cu ochiul. Și totuși, cu toată sfârșeala pe care o resimțeau trupurile lor istovite, nu au reușit să adoarmă până târziu după miezul nopții. Ziua i-a prins somnoroși și dezamăgiți că soarele nu se putea vedea de norii apăruți dintr-o dată. Ce puteau face în această situație?, se întrebau ei derutați. Să meargă și să întrebe din poartă în poartă, părea singura soluție.

Până să ia această decizie, au văzut un bătrân care se apropia încet, urmându-și vaca pe care o mâna la păscut. Inima a început să le bată cu putere, în timp ce instinctiv se apropiau de el și îl cercetau cu mare interes. Era micuț de statură, părul alb îi mai persista pe la tâmple, în jurul cheliei și pe ciocul de la bărbie. Bianca a prins cea dintâi curaj să i se adreseze:

– Bună dimineața… nenea, a rostit ea cu o voce emoționată.

Moșul i-a privit în fugă și le-a răspuns fără chef:

– Bună.

Tot era ceva, drept pentru care a îndrăznit și Adi:

– Știți, noi venim de departe și ne căutăm bunicul.

Omul se arătă mai interesat, după ce îi cercetă mai bine.

– Cum arată bunicul vostru și cum îl cheamă?

– Încă nu l-am văzut și nici nu-i știm numele, interveni fetița. Ne-a scris doar că s-a mutat pe aici, ajutat de Păcală.

Bătrânul o privi și mai atent pe fata cu piatra prețioasă la gât, după care chipul i se lumină total.

– Înseamnă că voi sunteți nepoții pe care nu i-am văzut niciodată!? Nu-mi vine să cred că m-ați găsit, dragii moșului! Veniți să vă îmbrățișez.

Copiii au așteptat de atâta vreme acest moment, încât s-au aruncat impulsiv în brațele întinse ale bunicului.

– Nepoțeii mei cei dragi. De când vă aștept și cât de mult mă bucur să vă văd.

Maia privea deoparte explozia de fericire la care ea nici nu era băgată în seamă. Ar fi trebuit să împărtășească aceleași sentimente, dar nu-și explica ce îndoială o reține.

Satul dintre neguri XXVII

Posted on by racoltapetru6

Cerul s-a întunecat înainte de lăsarea serii, iar norii se duelau în fulgere tot mai dese, acompaniate de tunete care îi speriau pe ambii copii. Furtuna venea peste ei și aveau neapărat nevoie de un adăpost împotriva aversei ce se anunța. Cărarea care-i purtase până aici se pierdea printre ierburi neprimitoare, după care se înălța un deal abrupt și pietros, ca o avertizare pentru oricine ar avea de gând să-l urce.

– Uite un pom mare!, a exclamat cu bucurie fetița.

Acel arbore avea o coroană generoasă și nu era departe, dar băiatului nu i-a surâs ideea.

– Nu e un loc sigur, mai bine mergem până la poalele dealului, a răspuns el în timp ce-și îndemna măgărușul să grăbească pasul.

Degeaba striga surioara că ea vrea sub pom, fiind mai aproape și mai sigur, frățiorul nu cedă și își continuă drumul cu încăpățânare. Ploaia începea să cadă cu picături mari și reci, iar Bianca, neavând încotro, l-a urmat printre buruienile înalte, care le dădea de furcă până și patrupedelor. Răsplata nebănuită au găsit-o la poalele dealului, reprezentând o stâncă scobită, cu un spațiu suficient să adăpostească toate cele cinci suflete. Au descălecat imediat și s-au strâns laolaltă, bucuroși că nu i-a prins și grindina consistentă care tocmai începuse să cadă. Nu a durat mult până când au văzut cum un trăsnet a lovit în plin arborele sub care ar fi vrut Bianca să se ferească. Un foc instantaneu l-a cuprins, ca pe o căpiță de fân uscat.

– Oaaau! Mi-ai salvat viața, i-a spus cu recunoștință surioara. Dacă mergeam acolo, am fi ars cu toții.

– Eu ți-am dat doar un sfat, dar tu te-ai salvat urmându-l, a răspuns cu modestie băiatul. Hai să ne scoatem hainele ude și să ne înfășurăm în pături. Apoi mâncăm și vom dormi aici peste noapte, iar mâine mai vedem pe unde s-o luăm.

Și sfatul acesta suna înțelept pentru fetiță și cățelușa Maia, iar după ce și-au astâmpărat foamea, au adormit lipiți unul de altul, oboseala făcându-i să poată ignora pățaniile zilei și ploaia care a continuat încă multe ceasuri. Doar visul din care s-a trezit Adi l-a pus pe gânduri, ca niciodată până atunci. Nu că ar crede în ele, ba dimpotrivă, până acum mai mult le inventa sau le înflorea pentru a-și încuraja surioara. Acum, însă, parcă a fost o prevestire sau un îndemn care-i spunea să urce dealul și astfel o să devină bărbat adevărat. Nu știa ce să-i spună Biancăi, până când au mâncat de dimineață și privirea le-a fost atrasă de prima rază de soare. Ghidul lor matinal urca strălucitor peste pietrele periculoase de pe panta abruptă, ca o invitație de nerefuzat. Doar atunci a mărturisit Adi:

– Exact cum am visat!, aproape că a strigat el. Trebuie neapărat să urcăm.

– Acolo… sus?!, a întrebat cu uimire fetița. O să cădem de pe bolovanii aceia, iar măgărușii o să-și rupă picioarele.

Băiatul o privi în ochi și o mângâie pe părul auriu, încurajând-o:

– E șansa noastră, surioară. Voi fi lângă tine și te voi ajuta, la fel și Maia. Dacă măgărușii noștri nu vor reuși, rămânem fără ei, dar nu ne dăm bătuți.

Niciodată nu l-a văzut Bianca atât de hotărât, iar asta i-a dat și ei curaj. Și-au strâns lucrurile, le-au legat de șei și au pornit la cucerirea dealului ale cărui bolovani încă uzi sclipeau ca niște imense pietre prețioase. S-au uscat în mare parte până au ajuns în apropierea lor, abordându-i pe fiecare în parte sau ocolindu-i prin spațiile înguste dintre ei. Maia mergea înainte și alegea calea cea mai puțin periculoasă, după care venea Adi care întindea mâna să o tragă în sus pe fetiță. Uneori, când situația o cerea, schimbau rolurile și o lăsa pe ea să urce în față, atent să nu alunece la vale. Orice cădere putea să ducă la răni grave, de aceea nu era nicio grabă, doar multă răbdare, calcul și cooperare. Spre bucuria lor, măgărușii le urmau exemplul și le călcau pe urme de parcă ar fi fost niște câini credincioși.

Au continuat așa câteva ore, cu pauze scurte de odihnă, fiind tot mai încrezători că vor ajunge sus până la amiază. Cam pe atunci au auzit și primele țipete prelungi și foarte stridente pe care nu și le puteau explica. Parcă veneau din vârf, tocmai din locul spre care se îndreptau ei, iar asta le-a mai adăugat o teamă în suflete. Nu-și arătau frica și continuau să urce în ciuda oboselii tot mai vădite, însă gândurile le zburau la tot felul de scenarii. Cu puțin înainte de a-și termina ascensiunea, un urlet groaznic le-a înghețat sângele în vine și o groază imposibil de ascuns li s-a așternut pe chipuri. Bianca a recunoscut fără jenă:

– O fi un animal mare și periculos care ne poate ataca dacă ne vede. N-ar fi mai bine să ne întoarcem?

Adi îi dădea dreptate în gând, dar își punea nădejdea în visul prezicător. De aici și puterea prin care și-a încurajat sora.

– Nu vom păți nimic, iar ca să ne asigurăm, o trimitem pe Maia să inspecteze vârful dealului.

Prietenul lor patruped nu a mai așteptat să fie rugat, ci a pornit numaidecât spre țintă. Măgărușii arătau și ei speriați, privind tot mai des spre calea de întoarcere. Așa au așteptat o bună bucată de vreme, până au auzit cuvintele Maiei:

– Puteți să urcați. Pericolul a trecut, deși e o priveliște care n-o să vă placă.

Încurajați de prima asigurare, cei doi frați și-au dat mâna și s-au avântat printre ultimele pietre care le mai stăteau în cale. De imagini terifiante au mai avut ei parte, dar ceea ce au văzut sus le întrecea pe toate. Un balaur înfricoșător cu trei capete zăcea răpus de curând, judecând după sângele care încă i se scurgea din gâturile proaspăt tăiate. Doar un cap mai respira muribund, iar un ochi se deschise și o fixă pe Bianca. Fata a rămas ca vrăjită, pătrunsă de profunzimea privirii și impresionată de picătura transparentă care se prelingea din pupilă, ca un mesaj de neînțeles. Adi își scoase sabia și lovi cu toată puterea în solzii gâtului, fără niciun efect. Arma lui nu putea străpunge acea armură naturală, dar ochiul se închise de la sine pentru totdeauna.

– De ce ai făcut asta?, i-a reproșat surioara. Oricum era pe moarte și cred că nu ne voia răul.

– Nu poți să știi ce surprize îți fac acești monștri, a explicat băiatul. Oricum, paloșul acesta nu l-ar putea răni și de aceea mă întreb cine și cum a reușit să-i provoace ditamai tăieturile.

– Cred că a murit vărsând o lacrimă, remarcă Bianca. Nu-mi închipuiam că și balaurii pot să plângă.

– Lacrimi de crocodil, cum se spune. Uite grota în care trăia, i-a arătat Adi. Ar fi bine să ne vedem de drum, până nu apar și alții.

Fetița își învinsese frica, pentru că lacrima aceea îi înmuiase inima. Asta a făcut-o să vină cu o propunere neașteptată.

– Eu zic să intrăm înăuntru și să vedem ce găsim.

– Ești nebună?! Cine știe ce fiare se pot adăposti acolo!

– Tu ești cavalerul meu și mi-ai promis să mă aperi, deci ține-ți sabia scoasă, l-a îmbărbătat Bianca. Hai să dăm o raită.

Măgulit de complimentul micuței, băiatul a cedat, urmând-o în construcția din piatră. Foarte probabil că a fost ridicată de balaur, cu migală și pricepere, căci avea mai multe compartimente, fiecare cu ferestre pentru a lăsa să pătrundă lumina. Dintr-o cameră se distingeau urme proaspete, sugerând că a fost târât un obiect greu, iar din ultima se auzeau niște sunete care i-a atras. Acolo au văzut o altă priveliște care i-a uimit: doi pui de balaur cu trei capete fiecare, abia ieșiți din ou și cu gurile deschise după mâncare. Firește că Adi s-a repezit imediat să-i ucidă, doar că Bianca l-a oprit.

– Lasă-i să trăiască! Nu vezi ce mici și fără apărare sunt? Nu au făcut niciun rău nimănui, de ce să le luăm viața?

– Toți puii sunt drăguți când sunt mici, dar cresc și devin ucigași. De ce să așteptăm până când paloșul nu-i va putea răpune?

Fetița i-a privit cu ochi blânzi și i-a răspuns cu convingere:

– Cred că asta a vrut să-mi transmită mama lor, să am grijă de puișorii ei.

– Cum să faci așa ceva? Ăștia nu pot fi animale de companie și nici nu ai cum să-i hrănești.

Bianca nu răspunse, ci îl trase de mânecă după ea, până afară. Desprinse arcul de pe umăr, puse o săgeată în el și urmări cu atenție cerul, iar când o pasăre a avut neșansa să treacă pe deasupra, o săgetă cu precizie. Pasărea a căzut în fața lor, iar fata i-a spus frățiorului:

– Acum poți s-o tranșezi cu sabia și apoi ducem bucățile puilor.

va urma

Satul dintre neguri XXVI

Posted on by racoltapetru6

continuare

Niciun om cu scaun la cap nu-și dorește un război, iar cei doi părinți cu atât mai puțin, chiar dacă era vorba de o cauză dreaptă. Nu se puteau implica în problema oamenilor de acolo, pe care nici nu-i cunoscuseră până atunci. E drept că i-au primit cu inima deschisă, le-au dat de mâncare și îi vor lăsa să se odihnească sub acoperișul lor, dar vor plăti dimineață, văzându-și de drumul care le e hărăzit. Îi așteaptă copiii, un bătrân singur și, în primul rând, o păsărică generoasă de care nu se puteau despărți. Mâine, pe la amiază, Vasile îi va explica tizului său mai în vârstă că sunt așteptați de ghidul înaripat pentru a-i duce la destinația mult dorită.

După ce au fost plănuite toate acțiunile din viitorul apropiat și fiecare și-a primit sarcinile, oamenii s-au împrăștiat pe la casele lor, iar moș Vasile le-a oferit patul lui oaspeților, insistând până au acceptat. Noaptea a fost prea scurtă, iar la primii zori au fost sculați de Inimă Vitează.

– Haideți cu mine până în grajd, să vedeți un cal cum nu a mai fost niciodată pe acest pământ, le-a zis el plin de entuziasm.

Nici n-au apucat să se răcorească pe față cu apă din fântână, că tânărul mai că i-a tras după el. Construcția veche din lemn masiv și îmbătrânit sugera că a fost cândva un adăpost primitor și încăpător pentru cai, dar acum ar fi avut nevoie de scânduri noi și alte dotări costisitoare. În grajdul acela erau găzduiți și caii lor, având câte un braț de fân în față, însă flăcăul i-a dus într-un colț întunecat. Acolo zăcea un cal slab, doar piele și os, deși nu ducea lipsă nici el de hrana obișnuită.

– Acesta a fost calul tatălui meu, ucis în luptă de oamenii împăratului. Îmi amintesc că m-a purtat și pe mine, pe când eram copil, de parcă zburam pe spinarea lui. Acum e prea bătrân, dar mai nădăjduiesc să-și amintească de acele vremuri.

La auzul acestor cuvinte, calul necheză din rărunchi și vorbi ca un om:

– Stăpâne, bătrânețea e o stare înșelătoare în cazul meu. Du-mă pe câmpul cu trifoi magic și în câteva zile voi arăta iarăși ca în tinerețe.

Mare îi fu bucuria băiatului când auzi o asemenea promisiune din partea prietenului său, iar mângâierile și îmbărbătările nu-i mai conteneau.

– Trebuie să-l înfruntăm pe Împăratul cel Calic și numai tu știi de unde putem aduna o oaste atât de mare. Acești doi viteji s-au oferit să ne ajute, deși sunt străini de necazurile noastre.

– Deja mă simt mai bine să aud asemenea vești, iar noii tăi prieteni ne vor fi de ajutor pe drumul cel lung, a mai zis Floricel. De aceea ar fi bine dacă și caii lor vor paște cu mine pe aceeași pajiște. Văd că sunt de rasă domnească, iar trifoiul acela cu cinci foi le va da puteri nemaivăzute. Lasă-i în grija mea, iar tu instruiește-i pe stăpânii lor în mânuirea armelor.

Inimă Vitează a făcut întocmai, îndemnându-i pe Vasile și Sanda să încalece pentru a duce caii pe câmpia binecuvântată. Acolo trebuiau să-i lase o vreme, până se vor întoarce în deplinătatea puterilor. Amiaza i-a prins pe drum, cei doi soți privind zadarnic după micul lor ghid, de parcă se ascunsese de ei. Cu aceste gânduri nelămurite au mâncat ceva în fugă, după care l-au ajutat pe flăcău să dezgroape armele vechi lăsate de tatăl său. Fierarul satului s-a mirat de calitatea metalului, asigurându-l că-i va meșteșugi un paloș și un buzdugan cum nu mai există. Apoi a urmat partea cea mai grea: pregătirea noilor veniți pentru luptă. Aici a intervenit Vasile, cu o voce timidă, însă cu cuvinte hotărâte:

– Am vrea să vă ajutăm cu toate puterile noastre, dar timpul nostru este măsurat. Curând, trebuie să apară o pasăre micuță care ne va duce către copiii noștri rătăciți și foarte îngrijorați. Atunci ne vom lua caii și va trebui să mergem mai departe, cu tot regretul. Firește că vom plăti găzduirea și vă vom rămâne veșnic recunoscători.

Tânărul îi privi cu un zâmbet pe sub mustăcioara fină, iar replica lui îi surprinse pe amândoi:

– Acolo unde armele se ascut, nici păsările nu mai zboară ca înainte și nici florile nu înfloresc ca de obicei. Știu mai multe despre voi și sunt sigur că ați fost trimiși să ne sprijiniți. Puneți-vă inima în ceea ce trebuie să faceți și totul va ieși bine. Să începem cu arta luptei, în care vreau să vă fac mai pricepuți, așa cum am fost și eu învățat.

Proaspeții învățăcei au înghițit în sec, gândindu-se că Inimă Vitează avea nu numai îndemânare, ci și o minte de înțelept. Văzând că n-au încotro, s-au lăsat pe mâna lui, însușindu-și lecții de atac și apărare cu paloșul, buzduganul, sulița și arcul, ca niște elevi silitori. Începutul a fost greu, ca întotdeauna, însă primeau de fiecare dată încurajări și progresau văzând cu ochii.

După trei zile de pregătiri istovitoare, caii s-au întors singuri, cu o vitalitate debordantă și dornici să-și demonstreze calitățile. De asemenea, armele flăcăului erau gata să taie până și fierul, să străpungă oțelul și să zdrobească orice armură. Moș Vasile i-a pregătit pe soli de drum, cu merinde în straiță și sfaturi pentru capcanele care ar putea să se ivească.

– Aveți grijă la omul cu părul cărunt și desaga pe partea stângă, care va încerca să vă momească, spunând că el este Întâiul Născut al Lumii, i-a povățuit el.

A fost rândul lui Floricel să-și îndemne stăpânul:

– Urcă pe spinarea mea și ține-te bine, căci vom călători pe Drumul Curcubeului, lăsând Pământul departe în urma noastră.

Spre mirarea Sandei, chiar și calul ei glăsui pentru prima dată:

– Bravii mei stăpâni, faceți și voi cum zice armăsarul voinicului. Urcați în șa și aveți încredere în calitățile pe care le-am dobândit în ultimele zile. O să-l urmăm îndeaproape pe Floricel, care cunoaște drumul și locul unde trebuie să ajungem.

Uimiți încă o dată de minunile de care au parte, cei doi soți au urcat pe cai, cu inima cât un purice și cu un ”Doamne-ajută” zis în gând. Zborul a început lin, însă viteza și înălțimea creștea tot mai mult, ducându-i spre înălțimi în care nu credeau că ar fi putut rezista. Pământul a devenit mic de tot, iar un curcubeu cum nu mai văzuseră vreodată le-a ieșit în cale. Caii s-au așternut la galop pe acest brâu al cerului, stârnind sub copitele lor un praf de stele mirific și scăldându-i într-o căldură benefică. A fost cea mai frumoasă călătorie de care au avut parte, iar la capătul ei au ajuns într-o țară minunată, cum numai în vise și-o puteau închipui. Acolo l-au întâlnit și pe vicleanul cu părul alb, însă l-au evitat de trei ori. A patra oară acesta s-a preschimbat în Toma cel Negru, iar Inimă Vitează s-a luptat cu el până l-a scurtat cu un cap.

Doar acum le-a devenit drumul liber, iar Floricel a ascultat îndemnul stăpânului și l-a dus pe un deal împodobit ca un paradis. Acolo îi aștepta Întâiul Născut al Lumii, cel adevărat, care i-a primit cu inima deschisă și le-a ascultat păsul. A urmat o întâlnire cu sfetnicii din acel ținut, printre care Inimă Vitează și-a recunoscut tatăl, iar Vasile pe mama lui. Aceasta și-a îmbrățișat cu mult dor fiul iubit și nora îndrăgită, care i-au oferit scrisoarea tatălui ei. Lacrimile au podidit-o când a simțit cât de multă iubire se revărsa din rândurile bătrânului însingurat, dar iertător ca un bun părinte. Apoi i-au povestit cum îl caută pe Bunic și pe copii în satul dintre neguri, iar Maria a lăcrimat din nou de bucurie, pentru că în acea lume nu existau altfel de lacrimi, ci doar zâmbete luminoase pe toate chipurile. Timpul petrecut împreună a fost neprețuit și ar mai fi rămas cu mare drag, doar că s-a anunțat hotărârea sfetnicilor: vor primi o armată numeroasă pentru a-l înlătura de la domnie pe împăratul care le făcea viața amară supușilor jecmăniți.

Cu greu s-au despărțit pământenii de cei cunoscuți, ajunși în Împărăția Întâiului Născut al Lumii, dar acum erau siguri că se vor reîntâlni acolo pentru totdeauna. Inimă Vitează a coborât în fruntea armatei neînfricate și a atacat palatul aurit al despotului. Sângeroasă a fost lupta, dar în cele din urmă flăcăul, avându-l pe tatăl său camarad de luptă, i-a străpuns inima împăratului și a instaurat dreptatea. Vasile și Sanda au luptat cot la cot cu ceilalți oșteni, uimiți fiind și ei de capacitățile dobândite. Când oștirea din stele s-a întors de unde a venit, iar pacea s-a instalat în toată împărăția, cei doi rătăcitori au reîntâlnit pasărea mult așteptată. Și-au luat rămas bun de la moș Vasile și Inimă Vitează, care i-au răsplătit cum se cuvine și le-au promis orice ajutor, atunci când vor avea nevoie.

Satul dintre neguri XXVI

Posted on by racoltapetru6

Peisaje de tot felul continuau să se perinde pe lângă ei, lăsându-i de multe ori fără cuvinte. Doar câte un oftat adânc se auzea din piepturi, de amărăciune când treceau prin terenuri vitrege ori de uimire când erau fascinați de frumuseți edenice.

– Oare o să ne mai amintim de aceste locuri superbe, după câte am văzut, sau o să se estompeze în memorie ca un vis frumos?, a întrebat la un moment dat Sanda.

– Memoria noastră e selectivă și limitată, doar oameni suntem, a răspuns îngândurat Vasile. Cred că subconștientul e cel care se îmbogățește cu ce-i mai frumos și ne va transmite rezultatul acumulărilor sale. Dacă aveam telefoanele cu noi, multe fotografii uimitoare am fi putut acumula, pe care să le împărtășim cu copiii și bunicul lor.

Femeia zâmbi cu un aer neîncrezător, explicându-i imediat și motivul:

– Încă ai rămas cu nostalgia dotărilor moderne ale civilizație pe care am lăsat-o în urmă. Bateria telefoanelor s-ar fi descărcat demult, iar noi le-am fi cărat degeaba. Unde ai văzut pe aici o priză sau măcar un bec electric?

– Poate că există pe undeva sau am putea construi un generator, doar știm principiul de funcționare, zise bărbatul, după care chipul i se lumină la ceea ce vedea în zare. Uite un palat ce pare poleit cu aur, într-atât strălucește! O fi reședința unui împărat bogat căruia am putea să-i cerem găzduire pentru noaptea aceasta. Mai ales că pâinea noastră s-a întărit, iar celelalte feluri le-am terminat.

Ocazia promițătoare o încântă și pe Sanda, astfel că amândoi au dat ghes cailor și în curând au trecut peste podul din fața porților mărețe. Observați imediat de pe metereze, un oștean li s-a adresat cu o voce deloc prietenoasă:

– Ce treabă aveți pe aici?

– Suntem doi călători și venim de departe, s-a grăbit femeia să-l înștiințeze. Ne-ar prinde bine o masă și un pat până mâine dimineață.

– Nu se poate, a venit răspunsul răstit. Străinii sunt primiți de împărat doar dacă vin cu daruri. Vedeți-vă de drum!

Vasile își aminti de gologanii primiți pentru că au ținut locul judecătorului recuzat.

– Avem bani cu care să răsplătim ospitalitatea. Venim din împărățiile vitejilor Harap Alb și Prâslea cel Voinic, unde am fost tratați cu onoruri.

Straja îi cercetă mai bine din privire, dar nu își schimbă părerea. Praful drumului care-i acoperea nu lăsa să se vadă noblețea cailor și nici aspectul inițial al hainelor distinse.

– N-am auzit de ei. Plecați imediat de pe pod, dacă nu vreți să simțiți vârfurile săgeților noastre, a fost avertismentul care i-a convins să renunțe și să se întoarcă printre casele amărăștenilor.

– Ce-ți veni să pomenești de Harap Alb și Prâslea cel Voinic?, l-a certat înciudată Sanda.

– Am mai intrat într-un castel cu acest „pașaport”, a ținut să-i amintească omul.

– Uite că aici nu a ținut. Mai bine mergem la o casă și îi dăm gazdei banii aceia.

– Nu știu ce să zic, că tare-s sărăcăcioase toate așezările din jurul împărăției, în mare contrast cu opulența palatului.

Tot căutând din priviri o proprietate mai de Doamne-ajută, privirea le-a fost atrasă de un bătrân care-i urmărea cu interes, drept pentru care s-au oprit în fața lui.

– Bade, dacă nu ți-e cu supărare, poți să ne primești peste noapte la masă și odihnă, că te plătim cum se cuvine. Și caii ar avea nevoie de oarece nutreț, dacă vă dă mâna.

Moșul avea o figură jovială și aprobă cu o ușoară aplecare a capului. Ochii lăsau să i se vadă, pe lângă experiența vieții, o sclipire nealterată de ani.

– Poftiți de descălecați și intrați în mica noastră curte, i-a îndemnat cu blândețe, prinzând cu vigoare caii de dârlogi. Nici căsuța noastră nu e mare, dar ceva de-ale gurii și un loc unde să vă întindeți vom găsi cumva.

Caii au fost dați în primire unui flăcău care venea dinspre grajd, iar ei au intrat în locuința strâmtă, cu ferestre mici și mobilier sărăcăcios. Gazda i-a invitat să ia loc pe o ladă de lângă măsuță, după care a aprins opaițul și a adus din cămară un boț de mămăligă, o bucată de brânză și două cepe.

– Luați și mâncați, că-ți fi obosiți de atâta drum, după cum se vede pe domniile voastre. Mie mi se spune Vasile, iar băietul pe care l-ați văzut e un luptător tare de treabă, de aceea și-a căpătat numele de Inimă Vitează. Noi om mânca mai târziu, după ce voi așterne locul în care să dormiți. Poate ne spuneți ce vânt vă aduce prin locul ăsta bătut de soartă.

Jenați să mănânce singuri, dar mânați de foame, oaspeții au cedat ispitei și au început să se îndemne, dând lămuriri și punând întrebări, între două îmbucături.

– Suntem rătăcitori de multă vreme și am văzut locuri de tot felul, dar așa palat strălucitor ca al împăratului vostru nu ne-a fost dat să întâlnim. Păcat că n-am fost primiți înăuntru, să nu vă mai dăm de furcă.

Moșul se scărpină în barba la fel de lungă și albă ca părul și îi privi cu înțelegere, odată cu explicația care i se păru corect să o dea..

– Măria-Sa e foarte bogat, dar mai ales e nespus de zgârcit, de aceea i se spune Împăratul Calic. Oștenii lui ne calcă des bătăturile și nu se mulțumesc să ne ia zeciuiala ca bir, ci de câteva ori mai mult, până te lasă sărac lipit pământului. Chiar în această seară vin cei mai de seamă semeni de-ai noștri, să ne sfătuim ce e de făcut, că așa nu mai putem trăi.

Nu bine termină de vorbit bătrânul, când în încăpere a intrat flăcăul care le luase caii , urmat de mai mulți vecini, aproape toți bătrâni și încărunțiți de necazuri. Noii veniți i-au cercetat bănuitori pe străinii ce tocmai terminaseră mâncarea, după care s-au așezat pe unde au putut, mai cu seamă pe jos.

– Oameni buni, nu trebuie să vă fie teamă, că dumnealor vin de departe și n-au nimic de-a face cu asupritorul nostru, chiar dacă arată ca niște oșteni.

– Apăi să ne ajute și ei în lupta noastră de eliberare, se auzi o voce din mulțime.

Atunci a luat cuvântul Inimă Vitează:

– Să nu credeți că-i atât de simplu, pentru că împăratul nostru are o armată câtă frunză și iarbă, iar noi nu suntem nici pe departe câți ar trebui. Dar, înainte de a muri Mareș, tatăl meu ucis mișelește de împărat, mi-a spus să am încredere în calul lui, care mă va duce la Întâiul Născut al Lumii. Numai de acolo putem primi o oștire numeroasă care să ne aducă victoria.

– Calului acela i se spune Floricel și își trăiește ultimele zile într-un colț al grajdului meu, i-a răspuns moșul Vasile.

– Dacă e așa, mă duc mâine la el și îi cer să-mi spună ce avem de făcut. Dar le cer ajutorul și acestor călători, chiar dacă unul dintre ei e femeie. Fiecare braț de luptă este prețios.

Vasile și Sanda făcură fețe-fețe la auzul acestei provocări, iar bărbatul încercă să se eschiveze:

– Știți, noi suntem încă începători în mânuirea armelor și nu am participat la niciun război…

– Contează să fiți curajoși și să vreți a ne sprijini. Cât despre priceperea voastră în luptă, lăsați-mă pe mine să o judec și să vă întăresc cât se poate.

Cum ar putea oaspeții să motiveze un refuz, fără să fie acuzați de lașitate! Era clar că îi aștepta o confruntare pe viață și pe moarte, în care partea din urmă părea cea mai probabilă.

va urma

Satul dintre neguri XXV

Posted on by racoltapetru6

continuare

”Un fecior de împărat cam ciudat”, a gândit Adi în timp ce-l privea cum pierdea vremea visător, în loc să se suie pe cal și să ajungă la palate cu prințese frumoase. În schimb, Biancăi îi plăcea de el și încerca să-i țină isonul, cercetând atentă locul spre care se uita tânărul. Deodată, chipul acestuia tresări cu plăcută surpriză când dintre cercurile pe care le genera cu bățul s-a ivit capul unei broaște țestoase. Ochii aceia mari și blânzi îl priveau insistent, de parcă ar fi vrut să-i transmită un mesaj drăgăstos, pe care numai el ar fi putut să-l priceapă. Și totuși, nu-l înțelegea deși se străduia să-și dea seama ce ar trebui să facă.

– E drăguțică broasca aceea, nu?, l-a întrebat copila de lângă el. Pe la noi se spune că dacă o săruți se transformă într-un prinț sau o prințesă. Eu nu cred, mai ales că asta e țestoasă, nu una din acelea urâte și râioase, cum spun basmele.

Flăcăul părea mai încrezător, pentru că ochii aceia îl ardeau pe dinăuntru ca o văpaie cum nu mai simțise încă.

– De trei zile vin pe aici și de fiecare dată mă privește atât de galeș încât aș putea crede ce mi-ai spus. Dar eu nu am curajul să sărut nici măcar o fată, darămite o broască, oricât ar fi ea de drăgălașă. Pot doar să spun că aș prefera să-mi fie ea mireasă, orice ar zice lumea și tatăl meu despre alegerea făcută.

– Păi, spune-i ei ce gândești, nu mie, l-a îndemnat fetița.

Prințul și-a învins temerile și s-a adresat cu voce hotărâtă vietății din lac:

– Vrei să fii tu mireasa mea?

La auzul acestor cuvinte, broasca țestoasă înotă numaidecât la mal și se apropie de fecior. Acesta se cam sperie când a văzut că nu e de glumă și trebuie să meargă acasă cu o astfel de mireasă, dar broasca s-a dat de trei ori peste cap, transformându-se într-o fată ca o zână a florilor de frumoasă.

– Mulțumescu-ți ție, fecior neprihănit și inspirat, că m-ai scăpat de blestemul aruncat asupra mea și a împărăției mele de către o vrăjitoare puternică. De acum îți aparțin cu totul și te voi urma la nunta care ne așteaptă.

Vă dați seama că tânărul timid a rămas mut de minunea văzută, mai cu seamă în fața unei fecioare pe care nu contenea să o admire. Adi era la fel de înmărmurit, doar Bianca și-a păstrat cumpătul, sfătuindu-l în continuare:

– Zi și tu ceva, orice, doar o să-ți fie mireasă.

– Ăăăă… nu-mi vine să cred, dar niciodată n-am fost atât de bucuros… Vrei să mergem acum?

– Nu imediat, prințul meu. Dacă vrei să fie cea mai frumoasă nuntă, trebuie să facem pregătirile cuvenite. Vă invit pe toți trei la castelul meu, a zis ea în timp ce făcea un semn larg cu mâna deasupra lacului.

La gestul ei maiestuos, apele s-au despărțit în două, lăsând să se vadă un drum care ducea spre împărăția ei din adâncuri. În fața miracolelor care se țineau unul după altul, cuvintele celor trei invitați se lăsau mereu așteptate, dar tot fetița și-a revenit mai repede, precizând:

– Măria ta, noi eram doar în trecere, nu suntem rude și nici măcar de viță nobilă.

– Știu, micuța mea, dar ești binevenită, împreună cu frățiorul tău. Am și eu un frate și o soră de vârsta voastră și tare le-ar plăcea să vă cunoască.

În timp ce purtau această discuție și flăcăul a prins curaj să se apropie de Zâna Lacului, o caleașcă de aur a apărut în fața lor, cu patru cai împodobiți în aur, vizitiul cu costum din fire aur, la fel ca slujbașul care i-a poftit să urce pe scărița trăsurii. De mult nu au mai avut parte Adi și Bianca de o asemenea primire, iar bucuriile apăreau la tot pasul, încălzindu-le inimile și însuflețindu-le chipurile. Până au ajuns în fața intrării de la palat, i-au tot admirat pe cei doi logodnici cum se țineau de mână și își zâmbeau când privirile li se întâlneau ca din întâmplare, dar destul de frecvent. La coborâre au fost întâmpinați cu surle și trâmbițe, toți castelanii aclamând sfârșitul unei perioade negre din viața lor și mai ales a prințesei mult îndrăgite.

Printre ei s-au remarcat doi copii care i-au primit pe frații rătăcitori ca pe niște prieteni mult așteptați. Pe băiat îl chema Vlad și avea cam aceeași vârstă cu Adi, iar fetița care s-a prezentat cu numele de Maria nu arăta cu mult mai mare ca Bianca. Primul era înarmat cu o sabie, iar fata purta un arc și o tolbă cu săgeți, măiestria în mânuirea lor fiindu-le de mare mândrie. De altfel, nici nu au apucat să se îndestuleze cu bunătățile de la masă, că micuții prinți i-au scos din palat pentru a le încerca abilitățile în luptă. Văzând că nu se pricep aproape de loc, au trecut imediat la lecții și nu s-au lăsat până nu le-au explicat cum se mânuiesc cele două arme. Adi și-a exprimat nedumerirea, mai ales în ceea ce o privea pe surioara sa.

– Cred că e prea mică pentru astfel de jocuri periculoase, a spus el grijuliu. Nici nu înțeleg de ce trebuie să vă antrenați pentru luptă, dacă lacul s-a închis din nou deasupra voastră și sunteți ascunși de orice dușman de pe pământ. Văd că pe deasupra plutesc doar pești, iar limpezimea apei lasă soarele să vă ofere destulă lumină.

Vlad i-a pus mâinile pe umăr, pentru a sublinia importanța educației primite și transmise mai departe.

– În lumea de la suprafață își duc veacul multe personaje răuvoitoare, care caută să ne găsească și să ne ia tot ce avem. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să ieșim din adâncuri și să le facem față. Orice braț, cât ar fi de tânăr, contează în bătălia care se va duce pentru a înfrânge definitiv răul. Eu am învățat să folosesc cu iscusință paloșul, iar Maria poate să vâneze un pește de la mare distanță, săgetându-l exact unde trebuie. După cum o văd, la fel de ușor e în stare să o facă și Bianca, iar asta va putea să-i salveze cândva viața.

Niciunul din învățăcei nu-l mai putea contrazice pe micul prinț, iar pregătirea ca războinici a început fără menajamente, până când cei doi logodnici i-au chemat pe toți patru să se urce în caleașcă.  Apele s-au deschis din nou, lăsându-i să purceadă către împărăția în care-i aștepta bătrânul împărat. Frații mai mari se pregătiseră să-l ia peste picior pe mezin, dar au rămas cu gurile căscate când au văzut cum din trăsura strălucitoare coboară o fată atât de frumoasă cum nici în vise nu văzuseră. Împăratului i-au scăpat lacrimi de bucurie, pentru că tare se temuse de eșecul fiului pe care-l iubea cel mai mult pentru bunătatea și modestia lui.

S-a încins o petrecere mare care a ținut mai multe nopți și zile, iar Adi și Bianca s-au simțit iarăși ca într-o familie iubitoare. E drept că Vlad și Maria nu-i slăbeau, chemându-i zilnic la lecțiile de luptă, dar altfel erau cei mai buni prieteni și sfătuitori. În afară de Maia, care se străduia să le fie alături în orice ocazie, demonstrând astfel că de fapt ea e cea mai bună apărătoare împotriva oricui ar fi îndrăznit să-i rănească. Dar cum călătorului îi șade bine cu drumul, a venit și timpul să se despartă de lumea aceasta minunată. Au fost înțeleși că trebuie să-și găsească locul, iar după scena emoționantă de rămas bun, au plecat pe măgărușii lor, cu straițele pline de tot ce aveau nevoie pentru o vreme. Nu înainte ca Adi să primească o sabie de la Vlad, iar Bianca un arc și o tolbă cu săgeți, din care una deosebită. Maria i-a explicat rostul ei:

– Dacă vei avea nevoie de ajutor în luptă, țintește și trage cât poți de tare această săgeată albă spre cer. Ea îmi va fi adusă de vânt și noi te vom găsi pentru a te sprijini.

Satul dintre neguri XXV

Posted on by racoltapetru6

Prin multe peripeții au trecut fii rătăcitori, dar nici necazurile mari nu i-au ocolit. Bunăoară, cum să mai nimerești calea bună, când dimineața e noros și o ține așa toată ziua? Nu îndrăzneau să-și continue drumul, de frică să nu ajungă în locuri mai îndepărtate, de unde nici călăuza lor celestă nu i-ar mai fi putut îndruma. În acele cazuri, rămâneau pe loc și se bucurau măcar de ploaia care le oferea apa de băut și de spălat pe față, după trezirea matinală. Scurgeau picăturile de pe frunzele mai late și uneori reușeau chiar să-și umple fiecare plosca, iar apoi să să mai scape de praful depus în păr și pe obraji. Doar atunci îndrăzneau să folosească apa și pentru a se mai împrospăta, pentru că vasul lor era prea mic pentru a-și face provizii încurajatoare. Cu mâncarea se mai descurcau ei sau răbdau uneori de foame, însă cu setea nu se puteau pune, mai ales când soarele amiezii îi înfierbânta. Știau că munții au apă de izvor rece și limpede, dar nu întotdeauna găseau locul potrivit, cu acces fără pericol.

A fost o dată când tocmai găsiseră un fir de apă îmbietoare, din care se pregăteau să se îndestuleze cu nesaț. Tocmai când mulțumeau Moșului cel Sfânt – cum îi spunea Bianca lui Dumnezeu -, din spatele lor s-a auzit un răget care le-a înghețat sângele în vine. S-au întors și au văzut un urs uriaș ridicat în două labe și amenințându-i cu celelalte două, priveliște care i-a făcut să fugă cât îi țineau picioarele, în timp ce Maia a ținut o vreme sălbăticiunea pe loc. Adesea, își astâmpărau setea cu fructe de pădure, până când au nimerit un soi care semăna foarte mult cu afinele, doar că erau mai mari și mai dulci. Spre seară, i-a durut stomacul, au început să delireze și să ardă ca un cuptor încins. Noroc că au vomat, dând afară otrava și revenindu-și până la ivirea zorilor. De atunci erau foarte atenți la ce consumă și niciodată nu abuzau. De merii care-și întindeau ramurile pline peste porți nici nu îndrăzneau să se apropie, amintindu-și mereu de cei trei frați care i-au luat ca slugi, ca pedeapsă.

Nici pe bunătatea oamenilor nu se puteau bizui, mai ales după ultima experiență avută după ce au bătut mai insistent la o poartă. Le-a deschis o namilă de bărbat ”înarmat până-n dinți” cu o biciușcă într-o mână și un furcoi în cealaltă. S-a uitat la ei cu o privire încrucișată, fără să scoată un cuvânt, de nu știau dacă ei sunt vizați sau câinele care își arăta, la rândul lui, colții. Adi n-a fost în stare decât să întindă plosca și să întrebe cu vocea gâtuită: ”Apă?”. Neobservând vreo reacție de îmbunare, ba mai degrabă semne ce prevesteau agresiunea, și-au zis că-i mai potrivit să se retragă fără licoarea vitală.

Odată, au ajuns din urmă un om care purta pe umeri o straiță burdușită, iar primul lor gând a fost că soarta s-a milostivit de ei. L-au rugat din tot sufletul să se îndure de ei prin câteva înghițituri de apă, însă bărbatul le-a rânjit cu răutate și reproș:

– Apa e scumpă prin aceste locuri, dar văd că aveți doi măgari care vă scutesc de oboseala drumului. Ca să fie toată lumea mulțumită, pot să vă dau o jumătate de ploscă în schimbul unuia din animalele de povară.

În alte condiții, Adi și Bianca n-ar fi acceptat acest târg nici în ruptul capului, dar când trupul îți cere cu disperare să se hidrateze, mintea nu poate să se mai opună. Așa că au făcut schimbul, simțind binecuvântarea apei salvatoare. Bărbatul a luat măgărușul și l-a încălecat, lovindu-l puternic cu o nuia. Se pare că gestul acesta nu era deloc pe placul animalului, care l-a aruncat de pe spate, lovindu-l la rândul lui cu copita și revenind unde i-a fost locul. Degeaba a încercat omul să-l recupereze, pentru că Maia și-a pierdut răbdarea și l-a fugărit până nu s-a mai văzut, cu toate bunătățile pe care le avea asupra lui.

La începutul unei alte zile, trezindu-se cu gura uscată și fără vreun nor pe cer, arătau fără puteri și fără speranțele care-i înviorau de obicei. Totuși, fratele a recurs și de această dată la tertipul prin care-și mai înveselise surioara.

– Am așa o presimțire că astăzi vom întâlni o persoană foarte interesantă, a zis el cu o oarecare convingere.

Bianca nu a mai zâmbit, gândindu-se la o nouă zi de chin care-i aștepta, la razele de soare care-i va arde și la drumul prăfuit prin care vor fi nevoiți să înainteze. Doar măgărușii păreau mai mulțumiți, după ce au mâncat din iarba cu rouă pe care au găsit-o și de la care nici Maia nu a făcut mofturi. Ei bine, copiii nu mănâncă iarbă, mai ales dacă nu cunosc care ar fi bună și riscând să o pățească precum cu fructele. Au pornit la drum fără vlagă, neavând poftă nici de prima masă a zilei, constând din pâine veche și o brânză mucegăită. Poate nici nu ar fi rezistat până la amiază, dacă în calea lor nu ar fi apărut o minunăție de lac limpede ca cerul senin și necuprins ca un ocean, după cum li se părea lor. Fără să piardă o clipă, s-au aruncat pur și simplu de pe măgăruși și au alergat din răsputeri să atingă cu buzele luciul îmbietor.

Era o apă atât de bună și răcoroasă cum nu-și aminteau să fi băut vreodată și din care Bianca ar fi tot sorbit dacă Adi nu ar fi intervenit să o oprească.

– Ai grijă că o să-ți fie rău dacă nu faci o pauză, i-a spus el în timp ce o ridica în genunchi. Lacul nu o să dispară, deci avem timp să ne tot ospătăm, ba să facem și o baie cum nu am mai făcut de multă vreme.

Ideea cu scăldatul a reușit să-i mai domolească pofta fetiței. Amândoi s-au descălțat și s-au aruncat în apa primitoare, stropind, țipând de fericire și uitând toate patimile prin care au trecut. Bianca nu știa să înoate, însă fratele ei avea grijă ca entuziasmul ei să nu o poarte prea departe de mal, punându-i viața în pericol. Tot așa ar mai fi continuat ei multă vreme, dacă nu ar fi observat pe mal un tânăr care îi privea curios și amuzat totodată. Puțin jenați, s-au gândit că e politicos să iasă în preajma lui și să-și explice comportamentul. Tinerelul nu părea atât de deranjat de cele văzute, ci mai degrabă se bucură că are cu cine schimba o vorbă.

– Oricum mă plictiseam, le-a explicat el. M-a trimis tata să-mi găsesc o mireasă, la fel cum au făcut și cei doi frați mai mari. Vrea să facă nunțile deodată, dar eu nu sunt priceput în a curta pe cineva și nici nu-mi place să fac asta doar de dragul familiei.

Copiii îl priveau cu înțelegere cum dădea cu o bâtă în apă, doar ca să admire cercurile care se măreau, dispărând încet spre extremități. Simțeau și ei nevoia să discute cu cineva mai apropiat de vârsta lor, de aceea Adi a adăugat:

– Familia e importantă și e bine să rămână unită. Tatăl tău o fi având intenții bune dacă vrea să te vadă însurat și cu copii, fără să mai aibă grija ta și a zilei de mâine.

– Tata e împărat și vrea să ne însoare pentru ca unul dintre noi să-i ia locul, după cum o să-i placă nora aceluia.

va urma

Satul dintre neguri XXIV

Posted on by racoltapetru6

continuare

Judecătorii de ocazie ascultau uluiți expunerea lui Dale și nu le venea să creadă aberațiile pe care le auzeau. În mod sigur această cerere de neconceput a fost motivul principal al celui îndreptățit să rezolve cazul, pentru a se spăla pe mâini pasând-o unor străini. Și totul pornea de la inedita cerere a unui om dispus să facă un sacrificiu de neconceput pentru a se îmbogăți. Știm cu toții că averea cea mai mare a unei ființe este vederea, de aici și expresia ”țin la tine ca la ochii din cap” sau ”jur pe ochii mei”. Ori să-ți dai cel mai important simț, răbdând și o durere sfâșietoare, pentru o presupusă îmbogățire, părea o prostie cum nu se putea închipui. Poate spusele reclamatului vor aduce mai multă deslușire pentru Vasile și Sanda.

– Respectabili judecători și dragi consăteni, au fost cuvintele cu care a început Stan. Vorbitorul dinaintea mea are dreptate în ceea ce a afirmat, cum că m-a flămânzit, m-a șantajat, mi-a scos ochii și mi-a furat boii cu care mergeam la târg. Pe de altă parte, a fost inspirat să mă lase sub o cruce de unde am înțeles conversația păsărilor, adică taina prin care să-mi recapăt văzul, spălându-mă cu roua de pe ierburile din preajmă. Tot atunci am auzit ce trebuie să fac pentru a vindeca fata popii de o boală necruțătoare, dar și cum să revină apa în fântânile oamenilor, după îndelungă secetă cauzată de un blestem. Vedeți, domniile voastre, că am trecut prin multe necazuri și dureri, dar nu pot fi supărat pe cel care mi le-a cauzat, mai ales după ce am fost răsplătit de Dumnezeu. El ne-a învățat că iertarea e cea mai mare calitate, de aceea îl iert pe omul acesta și vreau să-l ajut cu un teren de pe care să-și câștige pâinea…

– Nu vreau pomana ta de nimic, a strigat reclamantul, ci să-ți îndeplinești datoria de a-mi face ce ți-am făcut și eu…

– Te rog să stai liniștit pe scaunul dumitale, a intervenit Vasile. Mă voi consulta cu partenera doar câteva clipe și vă voi comunica la ce concluzie am ajuns.

Cei doi soți au purtat un dialog în șoaptă, din care s-a văzut că au căzut ușor de acord. Vasile și-a dres apoi glasul, pentru a avea mai multă prestanță, și a venit cu decizia definitivă.

– Cazul mi se pare destul de clar, dacă lăsăm la o parte minunile pe care Cel de Sus le-a făcut posibile, dar și pretenția nemaiîntâlnită a reclamantului pe nume Dale. Recunosc că Stan ar avea dreptul să-i scoată ochii, după principiul evocat în spusele celui dintâi, dar pârâtul are libertatea de a ierta, după cum ne îndeamnă Domnul nostru. Așa cum l-a scuzat de înșelăciune și hoție, pentru care ar fi putut să-l dea în judecată.

Dinspre Dale s-au auzit alte cuvinte de nemulțumire și vociferări. Judecătorul ridică tonul și continuă:

– Însă dacă se găsește cineva care să-i îndeplinească dorința, instanța îi dă mână liberă să o facă. Sau poate vrei să-ți scoți singur ochii…

– Mă tem că nu are niciun efect dacă-mi fac rău singur, replică omul cu nemulțumire. Mai bine dau cei doi boi, pe care i-am promis pentru o judecată dreaptă, aceluia care se îndură de mine și mă lasă orb. Se aude, oameni buni?

Nu a durat mult liniștea în așteptare, până când din ultimul rând al celor prezenți se ridică un țigan.

– Pentru doi boi mă încumet eu… am familie mare și o ducem greu.

Toată lumea s-a întors spre el, privindu-l ca pe un salvator. În sinea lor, fiecare și-ar fi dorit ca Dale să fie astfel pedepsit pentru câte i-a făcut unui om bun, dar niciunul nu voia să preia asupra lui o faptă de o cruzime atât de sălbatică. Poate că, cine știe, proaspătul orbit își va reveni ca primul și se va întoarce printre ei cu secrete prin care să prospere și mai mult. Astfel că țiganul părea omul potrivit să ducă la capăt cererea aprobată de instanță și pusă imediat în aplicare. A mai fost nevoie de câțiva martori curajoși care să asiste la măcelul dureros și apoi să confirme totul, inclusiv plata prin cei doi boi promiși. Vasile și Sanda nu au fost în stare să vadă așa ceva.

Dale a plecat văietându-se spre cruce, ajutat tot de țigan, care l-a lăsat sprijinit de lemnul umed. Ploaia încetase între timp, iar seara se lăsa încet peste câmpuri și așezări, ca un ultim act al unei zile ieșite din comun. A doua zi de dimineață, un grup mare de oameni s-a dus să vadă ce s-a întâmplat cu orbul, însă nu l-au mai găsit. S-a auzit, după câțiva ani, că a fost văzut un orb care cerșea prin alte părți, vorbind aiurea de o cruce care i-a înșelat așteptările. Alții susțineau că au găsit prin împrejurimi un leș sfârtecat de vulturi, însă groaza i-a făcut să se îndepărteze, lăsându-l pradă altor sălbăticiuni flămânde. Poate varianta din urmă era mai blândă pentru nesăbuit, scutindu-l de o viață chinuită și rușinoasă.

Cert e că a doua zi de dimineață soarele zâmbea impasibil, îndemnându-i pe călătorii noștri să-și continue drumul. Stan le-a umplut straițele cu merinde și apă, mulțumindu-le pentru judecata dreaptă și dorindu-le să-și regăsească tihna binemeritată alături de cei dragi. Mai trebuia să-și întâlnească ghidul dispărut înainte de ploaie, iar pentru asta au socotit de cuviință că locul cel mai potrivit este tot acea cruce, unde l-au pierdut din ochi. Acolo au adăstat o bună bucată de vreme, povestindu-și despre încercarea prin care au trecut și căutând să înțeleagă ceea ce părea de neînțeles.

– Sunteți gata pentru o nouă zi de mers?, au auzit deodată un glas subțire ce venea de deasupra lor.

Și-au ridicat privirile, observând astfel mica pasăre de pe un braț al crucii.

– Văd că minunile nu încetează să ne uimească, a exclamat Sanda cu bucurie. Nu știam că am putea să-ți înțelegem graiul, păsărică drăgălașă.

– Nici eu nu eram sigură că veți pricepe, a răspuns ea cu un ciripit vesel. Înseamnă că aveți un caracter vrednic, iar această cruce vă ajută să ne deslușiți spusele.

– Noi am auzit că-i nevoie să fii orbit de alt semen pentru a te bucura de acest dar, îi replică Vasile.

– Oamenii fac tot felul de presupuneri, atunci când nu înțeleg ceva, veni lămurirea. Eu bănuiam că sunteți merituoși de când am văzut că vorbiți cu florile, altfel nu acceptam să vă îndrum.

– Cât mai avem până la destinație?, se interesă femeia, cu inima afectată de emoție.

– Nu mai este mult, dar haideți să purcedem, i-a încurajat ea luându-și zborul către orizont.

Au încălecat și ei în grabă, având grijă să nu o piardă din ochi, dar cu un reproș abia auzit din partea lui Vasile.

– ”Nu mai este mult” e expresia care se repetă atât de des încât poate deveni sloganul nostru. Ar fi putut să ne explice cam cât anume înseamnă asta, în zile sau ca distanță, dar ea s-a grăbit tocmai când găsisem locul potrivit pentru o conversație importantă.

Ghidul nu avea cum să-l mai audă, iar femeia era ocupată să-și îndemne calul la galop. Mult sau puțin, trebuiau să creadă în ce-i mai bine și să meargă până unde-i duce călăuza zburătoare.