Demult tare, am auzit o legendă despre o partidă de șah deosebită. Poate că a ajuns și la urechile unora dintre voi, într-o formă sau alta, și poate că nici nu e o legendă, ci o povestire adevărată. Mi-e mi-a plăcut mult și aș vrea să o redau mai jos, chiar dacă unii s-ar putea să nu știe regulile după care se desfășoară ostilitățile pe tabla cu 64 de pătrățele. E suficient să cunoaștem faptul că fiecare jucător caută să-l facă mat (un fel de capturare) pe regele advers, iar pentru a-și facilita un astfel de deznodământ, încearcă să captureze cât mai multe piese adverse, lăsându-l fără apărare pe inamic.

Era odată, nu tare demult, într-o insulă bogată din mijlocul oceanului, un rege bătrân care avea un singur copil: o fată foarte frumoasă și inocentă totodată. În jurul ei roiau zeci și chiar sute de pețitori, care ar fi făcut orice ca să intre în atenția prințesei și în grațiile regelui. Tocmai asta îl îngrijora pe bătrânul monarh și-l făcu să se gândească la o soluție prin care să-și aleagă un ginere inteligent și potrivit să conducă regatul după moartea sa. Frământările sale au găsit un răspuns cu ajutorul credinciosului său sfetnic.

Ca urmare, s-au făcut anunțuri în toate insulele apropiate sau chiar îndepărtate, ba chiar în toate regatele de pe continent, pentru că ginerele trebuia să aibă neapărat și sânge albastru. Se căuta un tânăr care putea să-l învingă într-o partidă de șah pe sfetnicul regelui, cunoscut ca un jucător foarte experimentat. Cel care reușea această performanță urma să primească mâna prințesei și tronul regatului. Bineînțeles că s-au prezentat o mulțime de pretendenți, chiar cu titluri de maeștri în sportul minții. Dar fiecare pierdea și trebuia să plece spășit, oricât de mari șanse i s-ar fi dat înainte de confruntare.

Pentru că, dragii mei, partida de șah nu era una obișnuită, ci condimentată cu o modificare care o făcea mai dificilă și comică totodată. Fiecare piesă de pe tablă, albă sau neagră, avea un recipient în care se găsea coniac, mărimea lui diferind în funcție de valoarea ei. Pionul, cea mai insignifiantă figurină, conținea 50 ml din acea licoare. Caii și nebunii aveau fiecare câte 150 ml, turnurile câte 200 g, iar dama, cea mai puternică figură, 500 ml de coniac. Regula era ca cel care capturează piesa adversă să bea conținutul aferent ei și apoi să continuie jocul. Problema era că, oricât de buni ar fi fost tinerii pretendenți, după ce capturau câteva piese se amețeau și nu mai judecau bine mutările. În timp ce bătrânul sfetnic era mai obișnuit cu băuturile alcoolice și rezista până când adversarul făcea greșeala fatală.

În fiecare zi se desfășura câte o partidă, iar regele privea cu îngrijorare cum numărul aspiranților la tron scade. În cele din urmă a rămas un singur tânăr, nu prea arătos și care nici nu putea să-și dovedească originile nobile. Doar că se încăpățâna cu îndârjire să susțină că în arborele lui genealogic au existat rude cu sânge albastru și că are și el dreptul la o șansă. Văzându-l cât e de pipernicit și vrând să evite orice scandal, bătrânul rege și-a zis că nu o să fie un capăt de lume dacă turneul va mai dura o zi, și i-a dat tânărului posibilitatea de a-l înfrunta pe marele sfetnic. Însă, după o luptă palpitantă, tânărul necunoscut a câștigat și a primit premiul atât de râvnit.

Mă opresc aici cu povestirea și aștept să văd dacă știți cum a procedat. Pentru a afla răspunsul nu e nevoie să știți șah, ci doar să gândiți logic. Deci, vă rog să vă expuneți părerea despre tactica prin care tânărul l-a învins pe șiretul sfetnic.

Ora 2, adică timpul când începea perioada din zi cea mai urâtă pentru el. Și toate astea de când a vorbit mama cu învățătoarea, iar cea din urmă i-a recomandat să-i facă un program de somn obligatoriu în fiecare după-masă. Zicea că e cam pirpiriu și somnul o să-l mai fortifice. Auzi vorbă? El pirpiriu?! Doar putea să aducă găleata plină cu apă de la fântână de unul singur (atunci când nu-l vedea nimeni), chiar dacă încă nu împlinise opt ani. Și patul îl făcea singur, așa cum văzuse la mama. Să nu mai vorbim de lăzile cu căpșuni sau prune pe care le aducea singur din grădină sau din livadă. Dar oamenii mari o țin întotdeauna pe-a lor, chiar dacă nu e adevărat.

Acum trebuia să stea o oră în pat și să țină ochii închiși, cu toate că nu-i era somn. Dacă era prins că nu doarme, pierdea leul pe care îl primea drept premiu în fiecare zi. Fără această recompensă nu ar fi acceptat nici în ruptu’ capului să suporte o asemenea pedeapsă. Iar mama îl pândea din când în când pe geamul ce dădea spre bucătărie. El, însă, pândea pe sub sprâncene secundarul leneș al ceasului de pe masă. Doamne, cât de mult mai era pâna la ora trei!

E drept că avea deja 27 de hârtii de câte un leu și-i număra de fiecare dată când mai adăuga una. Mai avea mult până să strângă banii pentru bicicleta mult visată, dar până la urmă va reuși. Nu cheltuia niciodată din acești bani și mai bine se lipsea de dulciuri. Deși ar fi renunțat bucuros la toată suma, numai să fie scutit de orele de somn și lăsat să-și vadă de treabă. Pentru că se auzea până în dormitor cum tata crăpa lemne afară. Și cu toții știau că e plăcerea și datoria lui să aducă lemnele crăpate în casă și să le așeze frumos lângă sobă, ca să se usuce și să fie la îndemână. Nimeni din familie nu știa să le aranjeze mai bine ca el, precum cărțile din biblioteca școlii: una lângă alta, fără risipă de spațiu. Dar cine să-l înțelegea pe el?

Fratele lui mai mare era lăsat să măture prin curte și să care apă în casă, iar pe deasupra mai primea și bani! Când culegeau fructe, el primea sarcina cea mai ingrată: să culeagă doar ce pică din pom, fără dreptul de a se urca sus, unde erau cele mai sănătoase și frumoase exemplare. Nici la prășit mălaiul nu voiau să-l lase, dar el prindea momentul când părinții nu erau atenți, lua sapa din podul grajdului și fugea cu ea la câmp. Până la urmă l-au prins, dar le demonstrase că se pricepe. Chiar și la masă era nedreptățit. Toți primeau carnea cea mai bună, cu os, numai lui i se dădea ficatul, pipota și pieptul de la pui. Iar din pâine nu i se dădea niciodată colțul, ci doar felii gata tăiate. Îi venea să plângă de câte trebuia să suporte, dar risca să fie observat, și atunci adio leu. Trecuse de jumătate de oră din supliciu și trebuia să strângă din dinți pentru a mai suporta timpul neîndurător. Sunetul toporului se auzea din ce în ce mai rar și ăsta nu era semn bun.

Tic-tac, tic-tac… și gândurile lui erau fugărite parcă de acest ritm nesuferit. Doamne, ce tortură trebuie el să suporte în timp ce toată familia muncește și probabil că râd pe socoteala lui. Oare cât timp va dura acest supliciu? Doar era deja în clasa a II-a și ceilalți copii de vârsta lui nu erau obligați să doarmă. Chiar râdeau când le spunea necazul lui și îl ispiteau să iasă pe terenul de fotbal. Nu putea s-o facă în ora de somn, dar nici după aia, fiindcă avea treabă prin gospodărie și nu se cădea să-și lase deoparte îndatoririle, doar era bărbat, ca tata. Iar spre seară avea de făcut teme. Numai la sfârșitul săptămânii se întâlnea cu băieții, și atunci se încingea un meci pe cinste. Seara venea acasă murdar și plin de julituri, dar mulțumit.

Tic-tac, tic-tac… Gata, e fix ora trei! A sărit din pat ca un arc, dar a intrat în bucătărie prudent, căscând ca un somnoros proaspăt trezit. Mama s-a uitat la ceas și la privit suspicios, însă i-a dat leul pregătit din timp. Mulțumind din fugă, a zbughit-o pe ușă afară, îndesând hârtia în buzunar. Tata se odihnea pe o buturugă și trăgea cu sete dintr-o țigară. Lângă el erau lemnele gata crăpate, care-l așteptau pe el. Băiatul sări în sus de bucurie și apoi se aruncă în brațele părintelui pentru a-i mulțumi. Avea ce să lucreze cel puțin două ore! Tatăl l-a mângâiat pe creștet și i-a spus zâmbind:

– Doar nu credeai că o să te las fără ocupație?! Hai, treci și distrează-te și tu, că mie mi-a ajuns deocamdată!

Iar puștiul a uitat toată ora de tortură și a simțit din nou că viața e frumoasă.

Pentru cei care nu știu, Caissa este zeița șahului, cea care îi inspiră și îi ocrotește pe împătimiții sportului minții. Despre Bachus sunt sigur că a auzit toată lumea, însă o asociere între cei doi nu cred că este prea obișnuită. Asta era și convingerea mea, până când o întâmplare deosebită m-a făcut să-mi amintesc că minunile se pot întâmpla în orice domeniu.

Mă aflam în finala campionatului județean de șah pe echipe, care se desfășura la Vișeul de Sus. Iarnă, frig, multă zăpadă și o sală neîncălzită în care se disputau ultimele meciuri dintre cele patru finaliste. Lupta pentru titlul mult râvnit se dădea între Victoria Baia Mare (din care făceam parte și eu) și o altă echipă din același municipiu, al cărei nume nu are nici o importanță acum. La prima masă, deci speranța noastră cea mai mare din acel moment, era un tânăr (de fapt eram tineri aproape toți) pe nume Pârvu, cu un joc foarte calculat și în care ne pusesem mari speranțe. Doar că și în șah se mai întâmplă surprize, iar zeița părea să-l fi părăsit în acea zi. A avut o deschidere slabă și când a ajuns în jocul de mijloc stătea foarte prost. Duelul per total era foarte strâns și, la un moment dat, căpitanul echipei ne-a spus că rezultatul meciului depindea de partida lui Pârvu. Dacă pierdea, pierdeam și noi, iar dacă printr-o minune ar fi reușit să câștige, am fi devenit campioni județeni.

Dar unde era Pârvu? Ceasul lui mergea bezmetic în timp ce adversarul lui se plimba surâzător printre celelalte mese, primind chiar felicitări anticipate, de la colegii lui, pentru victoria pe care nu o mai putea rata. Căpitanul nostru era nervos, iar noi supărați în timp ce încercam să ne consolăm cu gândul că mai bine nu s-a putut și, la urma urmei, nici locul doi nu era rușinos. Priveam înciudați, când la poziția compromisă a colegului nostru, când la ușa de la intrare. Mai erau vreo cinci minute din timpul său, când liderul nostru și-a făcut apariția. Și ce apariție!!! Se vedea de la o poștă că era bine agheasmuit, mai ales că zâmbea într-una și sughița repetat. Deși eram scandalizați, nu puteam să-i spunem nimic, dar fiecare se gândea la morala pe care o va primi după ce jocul va lua sfârșit.

Pârvu s-a așezat tacticos la masa lui și, după o scurtă reanalizare a poziției, a mutat galant, nevoie mare. Partenerul lui și-a reluat locul privindu-l așa cum își privește o fiară prada răpusă. Gândea că misiunea lui era și mai ușoară, la fel cum eram convinși și noi. Primele mutări s-au succedat rapid, încât nici n-am avut timp să analizăm variantele sau să sesizăm toate amenințările. „Veselul” nostru coleg era foarte degajat și, între două fumuri de țigară ne privea zâmbăreț și mai sughița o dată. În schimb, chipul adversarului său devenea tot mai întunecat și timpul său de gândire mai îndelungat. Acum vedeam și noi mai clar: toate piesele lui Pârvu participau la atac, iar regele rămăsese stingher, într-un colț al tablei. Și totuși nu putea fi atacat de nicio piesă adversă, pentru că erau angrenate cu totul în apărarea propriului rege.

Noi trăiam intens și entuziasmați fiecare clipă și ne rugam lui Dumnezeu ca aghesmuitul nostru să nu facă vreo gafă. Iar rugile noastre au fost ascultate: matul a venit ca o izbăvire. Pârvu s-a ridicat cu greu de pe scaun și a dat mâna cu adversarul căruia nu-i venea să creadă că a pierdut. Și noi eram uimiți când am sărit să-l felicităm pe căștigător, uitând toate cuvintele grele pe care i le pregătisem. Eram din nou campioni județeni și asta era tot ce conta! Prima cerere a eroului nostru din acea zi a fost, bineînțeles, un pahar de coniac. I se făcuse sete! Căpitanul însuși l-a sprijinit să nu alunece pe gheața de afară, în drumul spre restaurant.

Alcoolul și șahul nu fac casă bună. Dar în acea zi, Caissa a dat mâna cu Bachus și împreună au făcut o minune. E drept că nu e bine să ne bazăm pe astfel de miracole, însă putem trage întotdeauna niște învățăminte:  Ai grijă la omul care nu mai are ce pierde! El e în stare de orice sacrificiu înainte de a fi doborât de tot. Și multe situații întâlnite în jocul de șah, sunt valabile și în viața de zi cu zi.

De când ne naștem suntem încurajați să fim mai deștepți și mai îndemânatici decât ceilalți copii. Părinții sunt cei care ne stimulează prin orice mijloace să le arătăm că suntem genii, atât lor cât și celorlalte familii cu care sunt în contact. În imaginația lor se întâmplă ca și cele mai normale manifestări ale dezvoltării noastre, intelectuale sau fizice,  să fie traduse ca niște semnale ale inteligenței noastre ieșite din comun. Până la urmă totul se rezumă la o competiție între copiii de aceeași vârstă cu noi, sau chiar mai mari, pentru a demonstra ce aptitudini are odrasla fiecărui cuplu.

Urmează școala, unde suntem testați mai obiectiv, dar în care aproape fiecare familie „cu responsabilitate” intervine și consideră că fiul sau fiica lor nu este apreciată la adevărata lor valoare. E drept că orice concurs este benefic pentru participanți, doar că de foarte multe ori acesta devine un stres prea mare pentru unii participanți, care cedează și ajung la soluții tragice. În unele țări din vest – cum ar fi Suedia – nu se pune accentul pe întrecerea între elevi, și de aceea nu se dau nici note. Iar acest aspect nu e nicidecum un impediment în dezvoltarea intelectuală a învățăceilor. Aș spune că dimpotrivă, le oferă experiența lucrului făcut în echipă, care este foarte important pentru orice profesie pe care ar aborda-o.

La școlile noastre, și nu numai, aproape totul se rezumă la dezvoltarea individuală, care îl face pe copil – și apoi pe adolescent, om matur – să devină egoist, să fie mereu de unul singur în întrecerea cu cei de lângă el. Astfel colectivitatea, echipa, revine pe locul doi, iar munca în echipă are de suferit. Vedem asta în viața de fiecare zi și în foarte multe domenii. Politica e cea care ne afectează cel mai mult, fiindcă atacurile dintre politicieni, chiar fiind în aceeași alianță sau formațiune politică, sunt tragice pentru societatea românească. Putem continua cu agricultura și industria, unde nu se fac alianțe ca în alte țări, pentru a lupta împotriva importurilor și a guvernului nechibzuit. Oamenii se întrec între ei, în loc să se ajute reciproc pentru a depăși greutățile unui capitalism necopt. La fel se întâmplă și în sport – mai ales în fotbal -, pentru că și acolo fiecare trage doar pentru el, iar în final echipele noastre naționale pierd.

Exemplele ar putea continua aproape la infinit și ele ne pot demonstra cât de mult de afectează spiritul individualist care ne este insuflat de când ne naștem și pe care cei mai mulți îl îmbrățișează până la moarte. Trebuie să luăm exemple de la cei care au ceva de oferit, să nu ne cramponăm într-o educație și un învățământ care oricum e muribund: se vede după cum se schimbă zadarnic cel puțin o dată pe an. Dacă suntem prea mândri să învățăm de la oameni, atunci s-o facem de la animale, fiindcă și ele știu să se folosească de munca în echipă. Iar unele dintre cele mai bune în acest domeniu ar fi furnicile, care știu să se sacrifice cu cel mai mare devotament pentru ca mușuroiul lor să dăinuiască pe mai departe. La fel și albinele sau suricatele.

Viața este mereu o competiție, dar ea nu trebuie dusă de unul singur. Dacă astăzi te întreci cu cineva la fugă, nu înseamnă că mâine acesta îți va fi în continuare un adversar. Iar dacă el cade, tu vei fi mai apreciat atunci când te vei opri ca să-l ajuți să se ridice! La fel trebuie să faci și în viața de zi cu zi. Dacă ești român, nu pune piedică altui român, ci fă în așa fel ca el să trăiască alături de tine și nu sub nivelul tău. Altfel nu ești un membru demn al speciei tale, ci doar un rebut al ei.

Îl priveam plângând cu capul pe masă și-l auzeam spunând printre suspine:

– E vina mea! Eu l-am omorât, dar n-am vrut! Nu am vrut…

Nu știam ce să cred, deși văzusem cu ochii mei ce se întâmplase. Prietenul lui cel mai bun murise de câteva ore, dar nu reușeam să îmi dau seama ce se întâmplase de fapt. Toată lumea din împrejurimi știa că Șerban și Eugen erau prieteni foarte buni și chiar apreciau relația lor. Mai ales că ultimul era un tânăr nevăzător, proaspăt stabilit în acest cartier. De fapt, cu toții eram relativ nou mutați în această parte a orașului, care era mai mult un șantier. Anul acesta fuseseră date în folosință patru blocuri de locuințe și mai erau câteva în lucru.

Șerban stătea într-o garsonieră din blocul de vis-a-vis și ne salutam de câte ori ieșeam pe balcon și-l vedeam la geam. Eu aveam un apartament la etajul 2, iar el locuia la parter. Eugen primise o repartiție cu două blocuri mai în josul străzii și venea în fiecare zi la prietenul lui, chiar dacă nu vedea deloc, își croia drum cu bastonul alb și se ghida după sunete și pașii pe care-i numărase de atâtea ori. Unii se ofereau să-l ajute, dar el refuza politicos și mândru totodată. Nu-i plăcea să depindă de nimeni.

Doar în Șerban avea încredere și lui îi mai cerea unele mici servicii. Erau tineri amândoi și își petreceau mult timp împreună. Uneori jucau table, însă, deși Eugen avea zaruri cu puncte în relief, nu se folosea de ele ci îl lăsa pe prietenul său să-i spună ce numere au ieșit. Apoi muta singur pulurile și, de obicei, câștiga. La filme se uitau tot împreună, iar Șerban îi descria imaginile care se perindau. Chiar și la chefuri erau de nedespărțit și dacă îi prindea noaptea pe undeva, era rândul lui Eugen să-l ghideze pe Șerban spre casă, fiindcă nu erau becuri prin zonă.

Totul a fost perfect până a apărut Alexandra, o fată frumoasă și destul de cuminte, după cum o știam eu. Însă, amândoi tinerii s-au îndrăgostit de ea până peste cap. Șerban nu putea rămâne insensibil la nurii fetei, dar nici Eugen nu era străin de calitățile ei. Îi aprecia amabilitatea, vocea blândă și atingerea-i catifelată, care-l înfiora. Era prima femeie pe care o cunoștea mai îndeaproape și al cărei parfum îl îmbăta de fiecare dată. Alexandra a simțit și ea că are în față un caracter deosebit și, lăsând la o parte prejudecățile, l-a ales pe Eugen. Șerban a simțit că prietenia dintre ei se destramă și în locul ei răsare o gelozie imposibil de reprimat. Deși nu a arătat asta, noi, cei din anturajul lor, am observat. Numai prietenul lui nu a simțit nimic și continua să-l considere omul cel mai de încredere.

Astăzi după-amiază, pe la ora obișnuită, Eugen venea spre blocul amicului său. Era plăcerea lui să facă acest drum și, după cum am mai spus, cunoștea bine traseul. Între blocurile celor doi prieteni era o fundație adâncă a unui bloc-turn. Din adâncimea pământului se ițeau din loc în loc mănunchiuri de vergele metalice subțiri, cu diametrul de circa 5 cm, menite să consolideze betonul. Erau cam la 2 metri sub nivelul trotuarului pe care trecea Eugen, și locul era împrejmuit doar cu niște fâșii înguste de bandă. Tânărul mai avea vreo 30 de pași până se termina porțiunea în construcție și ajungea la blocul lui Șerban. În acel moment a auzit vocea prietenului său, venind dinspre fundație. Eu eram pe balcon și chiar m-am mirat ce caută Șerban în mijlocul șantierului. Deși circulau multe utilaje prin zonă, am putut să aud foarte clar când i-a strigat lui Eugen:

– Ai ajuns, Eugen! Ai ajuns!

Tânărul nevăzător se opri dezorientat și probabil se întreba dacă nu a greșit numărătoare. Poate din cauza zgomotului, sau a făcut pașii prea mari? Vocea prietenului său se auzi din nou și mai clar, venind chiar din drepta lui:

– Ai ajuns Eugen!

Deci ajunsese, doar prietenul său nu era orb! S-a întors sigur pe el și a înaintat cu toată încrederea. Din cauza hainelor nu a simțit benzile formale care fluturau bezmetic pe marginea fundației și a pășit în gol. Trupul i-a fost străpuns de fiarele ruginite care se înălțau precum niște araci. A murit pe loc, iar ambulanța și poliția nu a făcut decât să constate decesul. Și să-i întrebe pe cei din jur despre împrejurările care au dus la o astfel de tragedie. Mai ales pe prietenul lui, Șerban.

După ce a dat o declarație a fost lăsat să meargă acasă. Acum plângea în fața mea și căuta să mă convingă că nu a fost de vină. Zicea că, de fapt, el a pus o întrebare și nu a făcut o afirmație, iar mesajul lui a fost astfel:

– Ai ajuns, Eugen? Ai ajuns? Da?

L-am lăsat să se liniștească și nu i-am spus care era părerea mea. Dar aveam eu oare o părere justă și hotărâtă? Înclinam să cred că de vină a fost gelozia și încrederea pe care se baza Șerban. Plus greșeala lui Eugen de a-și pune viața în mâna altui om. Mai ales că era vorba doar de o exprimare interpretabilă.

Am avut ocazia să citesc pe multe bloguri tot felul de jurnale, sub diferite titluri. Multe dintre ele se numeau „Jurnalul zilei de azi” și cuprindeau câteva întrebări standard sau mai originale, la care fiecare căuta să răspundă cât mai spiritual. Unii chiar reușeau și îi felicit, dar alții erau mai plictisitori. Nu am încercat să experimentez un astfel de format și probabil aș eșua dacă aș face-o. Dar un jurnal intim am ținut și eu, la fel ca mulți dintre voi. A fost primul și ultimul, și se întâmpla la vârsta de 15 ani, imediat după terminarea școlii generale.