Terapie prin șocuri (III)

Oșencuța

Socializarea este o cale foarte eficientă pentru a uita un necaz și a ameliora o traumă sufletească. La asta m-am gândit și eu când am acceptat invitația celor apropiați de a vizita Ștrandul din Satu Mare, renumit pe atunci pentru apa sa fierbinte și tămăduitoare, după cum m-au asigurat mama și sora mea, cliente fidele ale băilor de acolo. Însoțit așadar de ele, am intrat în bazinul supraaglomerat cu oameni de toate vârstele. Stăteam în șezut, aproape lipiți unul de altul, în apa uleioasă și dubios de colorată care ne ajungea până la buric. Unii povesteau legende despre vindecări miraculoase, în timp ce alții șopteau niște zvonuri precum că au existat cazuri de îmbolnăvire și chiar decese, din cauza infecțiilor sau accidentelor.

În apropierea mea s-a strecurat pe nesimțite o fătucă mică și neastâmpărată, care-mi zâmbea șăgalnic și se înghesuia tot mai tare în mine, provocându-mi gânduri mai puțin creștine. Dialogul era inevitabil, și astfel am legat o punte rapidă între sufletele noastre. Am aflat că o cheamă Măriuca, e divorțată, fără copii și a venit cu sora ei, cu care locuiește în Negrești-Oaș. Plină de energie precum o zvârlugă, mi-a sugerat să părăsim cloaca aia și să ne răcorim în bazinul cu apă rece, aflat ceva mai încolo. Din acel moment am urmat-o fără să crâcnesc și o ascultam vrăjit din tot ce-mi spunea.

Nu știam să înot, dar mi-am pus toată nădejdea în ajutorul ei și nu m-a dezamăgit, deși am travesat bazinul adânc de 4 metri. Râdeam și ne distram de minune, ca niște copii scăpați de supravegherea părinților. Masa n-am mai luat-o alături de familia mea, ci ne-am dus la un restaurant din oraș, unde  ne-am cinstit cu o butelie de vin bun. Oșencuța nu avea deloc inhibiții și nu era nevoie s-o îndemn în a-și goli paharul. Ba chiar m-a certat când a văzut că vreau să-mi iau tranchilizantele prescrise de medicul psihiatru. „Viața e prea frumoasă pentru a o trăi în amorțire. Ai încredere în Dumnezeu!”, mi-a zis ea confiscându-mi cutiile și aruncându-le peste mesele celorlalți clienți. Am fost puțin șocat, dar nu la fel de tare ca și chelnerul, martor inocent la întâmplare. Dar eu aveam încredere în Măriuca.

De-acolo am plecat să-mi iau familia și, împreună cu oșencuța, am pornit-o spre casă. Pe mama și sora mea, care nu vedeau cu ochi buni relația proaspăt înfiripată, le-am lăsat la casa părintească, iar noi doi am ajuns la apartamentul meu din Baia Mare. Speram la o noapte plină de surprize plăcute, cu amor zvăpăiat, așa cum eram îndreptățit să cred după o astfel de zi, dar m-am înșelat amarnic. Oșencuța era neobosită în continuare, dar nu la pat, ci în a cerceta, a inventaria și a rearanja lucrurile din casă. În zadar o invitam să vină lângă mine, să ne „odihnim” alături, ea găsea mereu altceva de făcut, ca și cum era băgată în priză și n-avea buton de oprire. Am adormit singur, iar când mi-am deschis ochii, ea moțăia ghemuită în fotoliul din fața mea.

Eram hotărât să mă fac înțeles și, după ce s-a trezit și am luat micul dejun, i-am spus ce mă doare. A dat din cap îngândurată și mi-a explicat:

– Dacă vrei să preacurvesc cu tine, musai trebuie să beau ceva înainte, pentru a-mi atenua păcatul și a-mi stimula simțurile.

Bucuros de perspectivă, m-am dus imediat după două butelii de vin roșu și îmbietor, din care ne-am înfruptat apoi amândoi. Pe când credeam că terenul e pregătit și urmează partea cea mult așteptată, m-am trezit cu un discurs din partea micuței Măriuca:

– Dragul meu, mi-am dat seama de trebuințele tale și am făcut un plan. De mâine mergem în pelerinaj pe la mănăstiri, unde ne vom ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor și vindecarea ta.

Am căscat ochii cât cepele din Asuaj și am încercat să-i explic:

– Dar eu am un serviciu la care trebuie să mă prezint mâine! Altfel nu primesc salariu și n-aș avea din ce să trăiesc…

– Nu-ți fie teamă! Are Cel de Sus grijă de noi. Astăzi te odihnești, în timp ce eu merg afară să spăl covoarele, iar mâine plecăm de dimineață bună. Am să închid ușa, iar dacă ai nevoie de ceva bate în geam și vin imediat.

Și, fără să aștepte vreun răspuns, a ieșit trăgând după ea covoarele. Asta era prea de tot! Să fiu sechestrat în propria mea casă de către o fată cunoscută de doar 24 de ore!? Noroc că aveam cheile de rezervă.

M-am precipitat imediat să le găsesc, apoi i-am adunat toate lucrurile într-o plasă și am ieșit pe furiș. Oșencuța se încălzise binișor și stropea de zor covoarele, îmbrăcată doar în costumul de baie. Copiii se adunaseră deja în jurul ei, nefiind obișnuiți cu astfel de prestații. Eu am închis ușa apartamentului cu ambele încuietori și i-am dat vecinei de vizavi plasa în care am strecurat banii de drum până în Negrești. După care am fugit ca din pușcă.

Era seară tărziu când am revenit cu teamă. Nu se mai vedea nicio mișcare și vecina mi-a deschis intrigată ușa, asaltându-mă cu reproșuri și lămuriri. Pe la amiază, cineva chemase poliția pentru că spectacolul devenise exagerat de indecent. Oșanca făcea exerciții de gimnastică la bara de bătut covoare, iar bărbații și copiii îi priveau fascinați corpul suplu și energic, în timp ce femeile îi strigau zadarnic să vină în casă.

Ofițerul venit la fața locului a vrut să o legitimeze, dar fără succes. Oșencuța o ținea întruna că acoperiș îi este cerul, iar tatăl ei e Cel de Sus. A fost condusă la secție și nimeni nu mai știe ce s-a întâmpat cu ea. Poate că a ajuns acasă sau în vreo mănăstire. Numai că și acolo se găsește vin, iar dacă-l va degusta pe îndelete s-ar putea să o imite din nou pe Nadia Comăneci și să le ofere un spectacol pe cinste măicuțelor. Că mie mi-a fost destul prin câte șocuri am trecut.

Terapie prin șocuri (II)

La psihiatru

 Reticența mea în relația cu o gudă nu a fost deloc pe placul doctoriței mele, care ar fi vrut să intru în anturajul cunoscut prea bine de ea. Prin urmare s-a debarasat de mine printr-o trimitere la un medic de specialitate în acest domeniu ingrat și complicat: psihologia umană.

Era prima dată când eram supus unei astfel de consultații, excluzând cele necesare permisului de conducere, dar alea erau mai mult o formalitate ce se rezolva în două minute. Se putea presupune că bărbatul care m-a primit în cabinet avea o experiență bogată în domeniu, judecând după vârsta și ochelarii cu ramă aurie ce-i dădeau o anumită prestanță și atrăgeau respectul cuvenit. Tocmai vorbea la telefon și mi-a făcut semn să iau loc pe scaunul din fața biroului. Ca un pacient cuminte și receptiv, m-am supus tăcut, dar auzul meu nu putea omite replicile pe care le dădea domnul doctor persoanei de la celălalt capăt al firului:

– Da, da, draga mea. Dacă i-ai invitat, asta e, deși mai bine ieșeam la restaurant și nu era nevoie să gătești. Știu, știu că toți apreciază rețetele tale, dar mi-am zis să te bucuri de timp mai mult cu ocazia acestui eveniment. Doar nu degeaba i se spune nuntă de argint. Noi suntem miri și ar trebui să fim serviți, nu? Am înțeles, bombonica mea, fie cum zici tu. Nicio grijă, voi lua costumul când pornesc spre casă. Și rochia ta. Da, da… Te pup, puișor.

Medicul lăsă telefonul și mă ținti cu privirea, întrebându-se:

– Ce avem aici? Depresie post-abandon conjugal… Să înțeleg că nevastă-ta te-a lăsat baltă și s-a dus cu altul?

M-am făstăcit la această succintă exprimare și, înghițind în sec, am aprobat:

– Cam așa ceva…

– Și pentru asta ești tu nefericit?! Caută-ți, băiete, alta! Că sunt destule pe lumea asta. Ce vă mai cramponați voi de căsnicie, de parcă ar fi sfârșitul lumii dacă nu mai merge. Ascultă-mă pe mine: nu pune toate ouăle în același coș, că s-ar putea sparge, înțelegi?

Nu, nu înțelegeam și l-am strâmbat ca atare.

– Adică nu-i oferi toată iubirea și încrederea unei singure femei, că-ți poate înșela așteptările și o să ai mult de suferit, așa cum ți s-a și întâmplat. Dragostea e bună dacă are și gard și lași să iasă pe portiță numai atât cât e necesar pentru a ține flacăra aprinsă. Dacă arde dintr-o dată, se termină repede. Crede-mă, fiindcă nu degeaba am împlinit azi 25 de ani de căsnicie.

În acest moment a zbârnâit telefonul și medicul a ridicat receptorul, schimbându-și complet mimica feței, în una zâmbitoare:

– Ce să fie, scumpi? Sarmale din magazin… așa… aperitive… așa… zarzavaturi, pui, fidea, delicat, cartofi, lapte, unt… Da, am notat tot, iubire dulce. Le iau imediat când ies de-aici. Nici o grijă, puicuța mea, că nu stau mult. Bine… bine… sigur, draga mea. Te pup.

Terminând convorbirea intimă, privirea i-a devenit mai serioasă când a poposit din nou asupra mea:

– De ce crezi că te-a părăsit muierea? Nu avea destui bani, nu erai destul de viril sau erai prea posesiv? Ce zici tu?

– Nu știu, dom’ doctor, da’ bani aveam destui, că mergeam în fiecare an la mare și în fiecare săptămână la restaurant. Făceam sex de câte ori voia ea, da’ totuși mai puțin decât aș fi vrut eu. Avea și libertatea pe care și-o dorea, doar că aveam pretenția să doarmă noaptea acasă. Nici în gospodărie nu se spetea, fiindcă eram abonați la cantina întreprinderii

– Aha! Aici ai greșit, omule! Dacă femeia are prea multă libertate, găsește și tentații multe. Trebuie să-i găsești mereu ocupații, să aibă permanent de lucru, astfel va fi mai obosită și nu-i va sta gândul la aventuri. În căsnicie trebuie să fii un bun politician pentru a ține femeia în frâu. Dacă îi oferi prea multe, ea vrea și mai multe, până când constați că ceea ce dorește ea nu mai stă în puterea ta. Atunci intervine ruptura…

Din nou ne-a întrerupt afurisitul de telefon:

– Da, iubițica mea! Nu, nu am uitat de tort. Am să-l iau, bineînțeles. Mai trebuie prăjituri? Nici o grijă, mi-am notat. Vin alb și vin roșu… da… și șampania cea mai bună. Nu-i nici o problemă, prințesa mea! N-am uitat nici de suc, draga mea. Sigur că da! Te puuuup…

– Așaaa…, îmi zise apoi mie. Ar trebui să te trimit la un psiholog, măcar pentru câteva ședințe în care să-ți pună o sută de întrebări, ce au toate șansele să te deruteze și mai tare. Dar te scutesc de un astfel de chin și-ți prescriu niște tranchilizante care te vor liniști un timp, reducând riscul unor gesturi disperate. Însă numai tu poți să te tratezi cu adevărat, fără doctori sau medicamente. Cu puțin noroc, te vei îndrăgosti din nou, dar să nu pui prea mult suflet că vei ajunge din nou la mine.

Mi-a întins rețeta scrisă în timp ce-mi vorbea și tocmai când telefonul suna iară. N-a fost greu să ghicesc cine-l deranja și am ieșit zâmbind din cabinet, gândindu-mă să nu fac ce face psihiatrul, ci mai degrabă ce spune.

Terapie prin șocuri (I)

MOTTO: Fie soața cât de rea, /  O iubesc, că e a mea, / Și n-o dau la nimenea!

Parcă s-ar fi prăbușit cerul pe mine atunci când mi-am dat seama că am rămas singur. Cine mi se va mai cuibări în brațe noaptea, ca o pisicuță în căutarea căldurii? Cu cine voi lua micul dejun, prânzul și cina, flecărind vrute și nevrute despre colegi, vecini și prieteni? Alături de cine voi pleca la un film, la iarbă verde sau în concediu? Cu cine mă voi certa adesea, ca doi copii fără minte, ca apoi să ne împăcăm cu sărutări, mângâieri tandre și un amor îndelungat?

Opt ani de zile dintr-o căsnicie sunt suficienți pentru a-ți crea unele dulci deprinderi de care n-ai vrea să te mai lipsești, chiar dacă nu-s toate benefice. Nu degeaba se spune că-i rău cu rău, dar mai rău îi fără rău! E dureros și trebuie mult timp până reușești să o uiți pe nevasta care nu mai e lângă tine, să nu te mai bântuie chipul, vocea și mirosul ei inconfundabil. Iar eu nu eram atât de puternic încât să rezist de unul singur unui astfel de șoc emoțional. Noaptea nu puteam să dorm, ziua nu făceam față serviciului și sufletul îmi sângera încontinuu. Aveam nevoie de ajutor, iar doctorul părea soluția cea mai la îndemână.

Doamna Popescu era o femeie micuță și simpatică, la care am apelat uneori, atunci când aveam nevoie de un tratament sau un concediu medical plătit, pentru a merge la pescuit cu prietenii. M-a ascultat și de data aceasta cu înțelegere și mi-a înțeles pe deplin tragedia. Și ea a avut parte de un divorț dureros, în urmă cu mulți ani, și de atunci nu a mai avut încredere în bărbați. Locuia singură, alături de patru dulăi mari pe care îi îngrijea cu cea mai mare afecțiune. Gura lumii spunea că acei câini îi țin loc și de bărbat, dar probabil că erau bârfe generate de invidie.

După ce mi-am expus suferința, Popeasca mi-a promis că totul se poate rezolva pe cale naturală, fără medicamente care să-mi tulbure mintea.

– Ascultă-mă bine și o să vezi că viața o să-ți surâdă din nou. Tu ai nevoie de o gudă, care să fie mereu alături de tine, să te satisfacă emoțional și fizic. E ființa care te poate iubi cu adevărat și în același timp e sigur că totul rămâne între voi.

„O gudă?!” M-am întrebat eu în gând. „Așadar, doamna doctor îmi recomandă o prostituată pentru a mă trata? Hmm, dacă e una curățică și frumoasă, n-aș putea face mofturi…”

– Da’ nu e cam scump, doamnă Popescu?

– Ei aș! Nu trebuie decât să-i dai de mâncare, să o iubești, să o îngrijești și să ieși cu ea la plimbare. Atâta poți să faci, nu?

– Sigur că da! Doar că eu nu cunosc niciuna…

– Lasă că știu eu mai multe! Am să-ți aleg una de rasă, tânără și frumoasă. Caută-mă mâine după-amiază acasă.

Am ieșit din cabinet cu o stare de spirit schimbată în bine, dar și cu emoții adolescentine. Tratamentul prescris de doamna doctor mi se părea fantastic și încercam să-mi închipui cum va arăta fata care mi-l va administra. Să fie blondă, brunetă sau roșcată? Înaltă, scundă, subțirică, voluptoasă, cu țâțe mari și forme apetisante? Toată noaptea mi-a stat gândul la frumusețea pe care o voi cunoaște a doua zi, că somnul tot nu s-a legat de mine.

La ora când știam că Popeasca vine acasă, eu eram deja la poarta vilei impozante, așteptând-o. Menajera ei m-a invitat înăuntru și mi-a spus să iau loc în hol, că doamna s-ar putea să întârzie. Și a avut dreptate, fiindcă doctorița o fi mers să-mi aducă „guda” pe care mi-a promis-o. Când a apărut în ușă era însoțită de doi câini mari de rasă, pe care îi ținea cu greu în lesă. M-a salutat cu voioșie, adresându-mi-se:

– Ei, ce părere ai?

Mirat de întrebare și mai uitându-mă odată în jur, m-am exprimat:

– Despre ce?! Că nu văd nicio gudă!

– Cum să nu vezi? Dar astea ce-s? Sunt cățelele din care trebuie să-ți alegi una! Guda pe care ți-am promis-o ieri!

Atunci a mai căzut un cer peste mine! Mi-am dat seama că termenul de „gudă” are două înțelesuri: prostituată sau cățea. Iar eu omisesem ultima variantă. Nu mai știu ce scuze am scornit pentru a scăpa din situația jenantă, dar am plecat apoi ca din pușcă. A fost un șoc care mi-a mai atenuat, pentru scurt timp, durerea inițială. Dar rana nu se vindecase încă.

Memoria Lucicăi

Pe Lucica o văd adesea la cumpărături, în piață sau prin magazine. E văduvă de doi ani și de un an primește pensie prin același poștaș care-mi aduce mie ziarele. Doar că stă la scara vecină, la același etaj, dar tot singură. Câtă vreme i-a trăit bărbatul, ieșeau împreună în oraș și erau aproape de nedespărțit în timpul liber. Pierderea suferită o fi afectat-o foarte mult, schimbându-i radical modul de viață, iar pensionarea a contribuit și mai mult la aceste modificări derutante pentru un om de 60 de ani, mai ales dacă memoria începe să-l lase.

Pentru că Lucica era cam uitucă de felul ei, chiar și dinainte de a îmbătrâni. Atâta vreme cât l-a avut pe bărbat alături, a apelat la el în chestiuni care țineau de memorie, iar el îi era de mare ajutor. Dacă uita unde-s cheile sau portmoneul, îi amintea el sau căutau împreună. El purta și plasele cu cumpărături și nu le-a rătăcit vreodată. Acum însă, Lucica nu avea pe nimeni alături și de multe ori își uita portmoneul sau chiar câte o pungă cu lucruri prin diverse locuri. Norocul ei a fost că aproape întotdeauna le primea înapoi. Vânzătoarele o cunoșteau și păstrau plasele uitate până o revedeau, pentru a i le restitui. Chiar și în cele două dăți când și-a pierdut portmoneul, l-a primit acasă. O dată prin poștă, dar fără banii care-i avea în el, iar altădată tot prin grija unei vânzătoare. E drept că avea actele în el și lumea putea să afle al cui este.

Doar că ultima dată și-a pierdut cheile de la apartament, nemaiputând intra nici în bloc. A fost să ducă gunoiul și, neavând buzunare, a ținut cheile în mână. Însă pe parcurs, distanța fiind destul de mare, le-o fi scăpat pe undeva. Degeaba a refăcut ea traseul pe care și-l amintea, uitându-se în dreapta și-n stângă. Le-o fi găsit altcineva și, neștiind ale cui sunt, le-o fi luat totuși pentru a-i întreba pe cunoscuți . Dar cine să știe că sunt ale ei?! A fost nevoită să apeleze la un vecin pentru a-i forța ușa. Apoi să i-o repare la loc. I-a plătit omului, dar se gândea cu frică la următoarea dată când își va pierde cheile, știindu-se uitucă. Trebuia să facă ceva în acest sens, iar ideea care i-a venit i s-a părut salvatoare. Dacă-și va scrie numele și adresa pe un carton și-l va atașa de chei, cel care le va găsi o să știe ale cui sunt și o să i le returneze, așa cum s-a întâmplat cu plasele și portmoneul. Zis și făcut.

La vreo două luni după asta, după cum se temuse, Lucica a rătăcit din nou cheile, doar că mai avea un set de rezervă, pe care-l lăsase la vecin. Spera ca în scurt timp să le recupereze și pe cele pierdute, doar avea toate datele la ele. Surpriza i-a fost însă cu mult mai mare și mai dureroasă decât își putea ea închipui. Venind într-o amiază de la dispensar – unde a trebuit să zăbovească mai bine de trei ore pentru analize – și-a găsit apartamentul aproape gol. Dispăruse televizorul, frigiderul, mașina de spălat, cuptorul cu microunde și multe alte lucruri. În schimb, pe masa din bucătărie, apăruseră cheile, ca un fel de batjocură pentru încrederea ei în oameni. L-a alertat pe vecin, dar acesta nu văzuse pe nimeni, iar pe scara aceea nu locuiau efectiv alte familii, mulți fiind plecați în străinătate sau la țară.  A venit și poliția, iar când agentul a aflat povestea cheilor pierdute, a rămas perplex de prostia femeii și chiar a mustrat-o. A urmat o investigație greoaie la capătul căreia au fost găsiți vinovații, dar nu și lucrurile furate.

De atunci, Lucica nu mai merge singură la piață, ci doar cu o vecină alături. Îi pare rău după lucrurile furate, dar mai mult după memoria care o părăsește tot mai mult. Se teme că într-o zi n-o să-și amintească nici cum o cheamă sau unde locuiește și atunci se roagă mai fierbinte s-o ia Dumnezeu și s-o ajute să-și întâlnească bărbatul.

Sex, crimă și gastronomie (II): Replica

Când Mona și-a revenit, durerea de cap pe care o simțea era cumplită. Încercă să-și amintească ce s-a întâmplat cu ea și unde se află. Frântură cu frântură memoria îi revenea și o făcea să se îngrozească. Oare era real? Efortul de a-și deschide ochii nu a dat rezultat decât parțial. Printre sprâncenele singurului ochi ce o asculta a deslușit imaginea unei încăperi necunoscute și perfuzia ce-i prelungea mâna; deci era un salon de spital.

Într-un fotoliu apropiat de pat, dormea ghemuită Leti. A încercat să o cheme, dar nu a reușit să scoată decât un scâncet, suficient însă să o trezească. A sărit imediat și a luat-o de mână. Plângea și îi cerea iertare, iar Mona nu știa la ce se referă.

Au trecut două zile până au reușit să se înțeleagă. Prietena ei i-a povestit cum a găsit-o în dimineața aceea, când trebuia să meargă la examen. A urcat sus și a văzut-o inconștientă, plină de sânge. Și-a imaginat imediat ce s-o fi putut întâmpla. Tony plecase precipitat de la restaurant, dar nu înainte de a o întreba la ce hotel era cazată Mona, ca să le ia dimineață. Ea a răspuns din reflex, fără să se gândească la consecințele ce se puteau ivi din cauza minții perfide a tânărului Casanova.

S-a presupus că a avut un accident în timpul sau după un contact sexual. Nimeni nu a alertat poliția și prietena ei i-a spus că n-ar fi fost o idee bună, ci dimpotrivă. Nu se puteau lupta cu Ivănescu, erau prea puternici, iar ele prea slabe. Nici sora ei, Rodica, nu se putea implica, dar putea să o ajute altfel, numai să nu facă valuri.

Le-au promis o locuință unde să se mute împreună. De asemenea, îi oferea Monei un loc de muncă la restaurant, pe post de chelneriță. De profesoară nu mai putea fi vorba anul ăsta. Leti o sfătui să accepte până apare ceva mai bun, iar ea a înțeles și a fost de acord. Dar visurile ei s-au spulberat și în locul lor a încolțit o nouă ambiție, a răzbunării.

După două săptămâni, a ieșit din spital. Avea o cicatrice deasupra ochiului stâng și un tic supărător: i se zbătea mereu, ca și cum ar face cu ochiul. Au mers împreună la noua locuință, prețul primit pentru tăcere. Era o căsuță cochetă de la periferia capitalei, cu o curte verde și trandafiri multicolori. Sus avea două dormitoare și o baie, iar jos o sufragerie și o bucătărie mare, pe placul oltencei. Se vedea că ea a ales-o.

Mona a mai rămas o săptămână să aranjeze interiorul, dar banii îi erau pe sfârșite și trebuia să meargă la lucru. Nu mai servise până atunci la mese, însă era hotărâtă să învețe. Se temea de revederea cu Tony, ca nu cumva să cedeze nervos și să sară la gâtul lui. Era musai să se controleze!

Purta ochelari mari de soare, zi și noapte, care-i acopereau defectul și astfel, înarmată cu răbdare, a început un nou capitol al vieții. Primele zile a fost mai greu, ca întotdeauna, dar s-a încadrat cu mare îndemânare în peisaj. Când a văzut că e apreciată de clienți, Bibanul a repartizat-o în schimbul de noapte. Salariul era mai mare și bacșișul mai consistent.

În tot acest timp nu a uitat de părinți și le-a trimis mereu vești, dar numai din cele bune. I-a vizitat de Crăciun și i-a copleșit cu cadouri, însă le-a strecurat și ceva bani pentru medicamente. Erau din ce în ce mai slăbiți, iar în anul care a venit s-a stins bătrânul. La câteva luni s-a dus și maică-sa. A plâns îndelung la ambele înmormântări, simțindu-se vinovată că i-a părăsit.

Acum, însă, trebuia să se rupă de trecut, așa că a vândut tot, știind că nu mai avea de ce să revină pe meleagurile natale. Era prea dureros și avea alte planuri, care cereau tărie de caracter și un suflet împietrit. Cu banii și-a luat un autoturism atrăgător și a făcut școala de șoferi.

La restaurantul Perla, situația Monei era din ce în ce mai bună. Începea să cunoască anumite secrete și ilegalități. A aflat că la etaj erau două camere pentru clienții speciali, unde aceștia aveau parte de „servicii complete”, incluzând prostituate și droguri. Damele proveneau dintre dansatoarele la bară sau din fetele pe care le trafica patronul.

Asta i-a dat ideea să poarte fuste scurte și decolteuri provocatoare. Clienții nu au rămas impasibili și au început să-i facă avansuri. I-au dat și o poreclă, „Misterioasa”, apropo de ochelarii întunecați ce nu-i lipseau niciodată de la ochi. A învățat și mișcările senzuale ale fetelor, iar după un timp l-a rugat pe Bibanu’ s-o lase măcar o seară ca animatoare. Acesta a acceptat încântat.

Succesul a fost evident de la început și astfel a lăsat postul de chelneriță. Banii erau frumoși, iar sexul pe care-l oferea era râvnit de cei mai avuți clienți ai localului. Primul dintre ei a fost un deputat tânăr și drăguț. L-a dus într-una din camerele de sus, iar câștigul l-a împărțit pe din două cu Bibanul. N-a fost o experiență tocmai plăcută și se temea să nu fie frigidă, de când cu violul. A primit, totuși, o sumă consistentă și promisiunea că se vor mai revedea. Mona i-a propus ca data viitoare să se întâlnească la căsuța ei. Era mai intim și mai profitabil.

De atunci a cunoscut mulți și a învățat multe. Niciodată nu s-a gândit că va ajunge prostituată, ba chiar avusese dispreț față de ele. Se mira și ea cât de mult s-a schimbat. Râdea rar și cădea adesea pe gânduri, în schimb era o bună ascultătoare, ceea ce era o calitate apreciată de clienți.

Leti nu avea nimic împotrivă, vizavi de noua ocupație a prietenei sale. A avertizat-o doar să fie mai atentă. Și ea mai venea cu câte un iubăreț, ca să se distreze, dar nu ținea să păstreze vreunul mai mult timp. Fiecare avea cheia ei de la dormitor și nu intrau la cealaltă fără să-și ceară voie.Au trecut doi ani de când s-au mutat în casă nouă, iar Leti a ajuns bucătăreasă șefă. Petrecea mult timp în bucătăria restaurantului și în ziua liberă gătea acasă. Parcă era obsedată de rețete noi, complicate și cu atât mai apreciate.

Și Mona făcea progrese. Avea clientelă selectă, chiar și un senator în vârstă. Alteori venea deputatul cel drăguț. Cert este că amândoi se îmbătau și se lăudau apoi cu calitățile lor. Senatorul declama că ar trebui să fie președinte, dar că „prostimea” nu știe să voteze. Deputatul priza droguri și se plângea că nu e înțeles de nimeni, nici măcar de soție.

Uneori îi trezea cu greu dimineața și îi revedea la televizor cum dormeau în timpul ședințelor parlamentare. Atunci mai râdea și ea, gândind: „Doamne, ce fel de oameni au ajuns să facă legi în țara asta!”

Pe Tony l-a văzut de mai multe ori la Perla, dar s-au evitat reciproc. Era prudentă, fiindcă nu putea să se confrunte cu el. Nu în felul acesta și nu în acel loc. Într-o noapte l-a văzut la o masă pe tatăl lui, procurorul Ivănescu. Era în toane bune și cam cherchelit, dar singur. Când a venit rândul ei, Mona a început un dans lasciv, provocator. A învățat multe în timpul care a trecut, inclusiv cum să simuleze un amor adânc. Se apropia tot mai des de masa lui, mângâindu-l în treacăt și îmbătându-l cu parfumul ei. Nu avea cum să o cunoască și asta îi dădea curajul să meargă mai departe.

El avea la vreo 50 de ani și se știa că-i fugeau ochii după fete. Nu a fost prins niciodată, fiindcă se temea de nevasta geloasă, dar nu prea atrăgătoare. Precaută și orgolioasă, ea l-a avertizat din timp că dacă o să calce strâmb va divorța și-l va lăsa pe drumuri, căci banii veniseră din partea ei, la fel ca și funcția lui.

Mona cunoștea toate aceste intrigi și tocmai de aceea a insistat să-l corupă în acea noapte, iar la urmă a reușit. L-a atras în dormitorul ei și i-a oferit câteva ore intense. Aproape de dimineață, Ivănescu a plecat căutând în gând un alibi pentru când va ajunge acasă. Nu putea să-și imagineze că era în zadar. Totul fusese filmat cu o cameră ascunsă.

Era vineri, într-o zi toridă de vară târzie. Doamna Ivănescu a venit pe la ora 14 la restaurantul Perla, localul preferat al multor parveniți. Voia să pună la punct ultimele detalii pentru petrecerea prilejuită de nunta de argint. Pentru asta trebuia să discute cu Bibanul și cu Leti, pentru stabilirea meniului și a numărului de persoane.

Printre altele, a comandat cârnați din carne de porc nestresați, crescuți în Suedia, sarmale, fructe de mare și un tort imens, personalizat. Leti a asigurat-o că totul va fi perfect și, la plecare, i-a dat un plic ce-l lăsase cineva pentru ea. Înăuntru era o casetă pe care era invitată s-o vizioneze.

Mona era acasă și trecea prin emoții mari. Știa că ia parte la un joc foarte periculos. Ar fi trebuit să se odihnească, căci trebuia să intre în tură la noapte, dar nu avea stare.

Pe măsură ce se apropia seara, se adunau și norii negri pe cer. Vântul a început să bată cu putere, obligând-o să închidă geamurile. A lăsat deschisă doar ușa de la terasă. Ploaia a început cu picături mari, urmate de boabe de gheață, precum niște alune. Deși era doar ora 21, se întunecase bine. S-a dus la dulap să se îmbrace, când a auzit un zgomot venind dinspre terasă. Când s-a întors, nu și-a putut reține țipătul. Era Tony, care escaladase etajul profitând apoi de ușa deschisă. Din buzunarul sacolului a scos o casetă video și i s-a adresat rânjind:

– Mare târfă ai ajuns! Credeai că așa o să te răzbuni? Tu crezi că eu sunt prost? Ia te uite ce-am găsit umblând prin lucrurile mamei! Bine că nu a văzut-o nimeni, înafară de mine, of course! Care va să zică… l-ai vrăjit pe babacu’ și ai crezut că o să-i faci să se despartă, iar eu voi ajunge un băiat cu o familie destrămată, după un scandal de infidelitate… Nu prea îți umblă mintea, fătucă. Trebuia să mă omori, dacă aveai boașe! Altfel nu scapi de mine. Oricum, trebuia să te mai vizitez în timpul care s-a scurs de când te-am făcut femeie. Poate vei fi mai înflăcărată de data asta, așa cum ai fost cu bătrânu’. Prima oară ai fost cam rece. Ce zici, târfă, te dezbraci de bunăvoie sau îți mai dau o lecție?

Monei îi pierise graiul, îi era frică, dar se căznea să nu o arate. A zâmbit forțat și a reușit să vorbească în cele din urmă. I-a spus că face ce vrea el, însă, voia doar două minute la baie, după care va fi a lui. Precaut, Tony aruncă o privire la toaletă, să se asigure că n-are pe unde să scape. În acest timp, Mona șterpeli o banană din fructiera de pe măsuță.

A primit acordul să intre în baie și după ce a împins ușa, a decojit cu grijă o parte a bananei, scoțându-i miezul. Mâinile îi fremătau, căci trebuia să se miște repede, fără să trezească suspiciuni. Avea două lame în fața oglinzii. Le-a tăiat în mai multe bucăți și le-a strecurat în coaja fructului. A mai adăugat puțin șampon și și-a introdus inovația în vagin, având grijă ca lamele să rămână bine așezate înăuntrul cojilor de banană.

Trebuia să iasă, fiindcă Tony dădea semne de nerăbdare. S-a apropiat supusă de pat și l-a rugat să fie blând cu ea. Firește că el a făcut contrariul. S-a năpustit ca un armăsar și a penetrat-o brutal. A mișcat rapid de câteva ori, până când și-a dat seama că ceva nu este în regulă. Nu mai avea erecție și simțea o usturime groaznică. Și-a cercetat penisul și când l-a văzut măcelărit și plin de sânge a scos un urlet deznădăjduit. Se ținea de mădular, încercând să oprească hemoragia abundentă și țipând la fată să sune după salvare.

Mona era ridicată în picioare și-l privea hipnotizată cum se tăvălea gemând. Îngrozit de moarte, bărbatul implora după ajutor, din ce în ce mai vlăguit, pe măsură ce sângele se scurgea din el. Degeaba: fata stătea împietrită.

Așa a găsit-o Leti, când a venit acasă. Era liberă peste noapte și urma să gătească dimineață pentru familia Ivănescu. S-a îngrozit când a văzut scena. Tony era mort, înfășurat pe jumătate în cearceaful îmbibat în sânge. S-a apropiat de prietena ei și a scuturat-o zdravăn, punându-i întrebări repetate. A așezat-o pe scaun, a stropit-o cu apă rece și cu greu a readus-o la realitate.

După incredibila mărturisire, Leti a ținut să o examineze pentru a vedea dacă nu are și ea leziuni. Norocul a fost de partea ei, dar ce era de făcut în continuare? Aveau un cadavru în casă și nu era al oricui. Mona ar fi fost acuzată de crimă și nici prietena ei n-ar fi scăpat basma curată.

Leti a simțit că se impune câte un pahar de vodcă. Trebuiau să treacă peste șoc și să gândească bine cum să acționeze în continuare. După încă un pahar și o bună bucată de timp, tot olteanca a venit cu soluția:

– Draga mea, trebuie să scăpăm de mort. Nu putem să-l îngropăm undeva pentru că, mai devreme sau mai târziu, tot va fi găsit. Se va face legătura și o vom încurca amândouă. El trebuie să dispară efectiv, fără nicio urmă. Am să te ajut, dar… tu trebuie să fii tare și să mă asculți. Crede-mă… nu avem încotro! O să fie o muncă macabră și foarte scârboasă, dar, dacă suntem unite, vom reuși. Am văzut că a venit cu mașina lui și a parcat-o ceva mai încolo. Tu ai să-i conduci autoturismul până la o parcare din celălalt capăt al Bucureștiului, dar pe străzi laterale. Eu am să merg după tine, te iau și trecem pe la Perla. Am să aduc un flex și niște vase mari. Haide, că avem o grămadă de treabă! Bine că plouă și nu prea e lume pe străzi.

La început, Mona nu și-a dat seama ce va urma și o asculta ca un robot, făcând totul automat. Pe la ora două, după miezul nopții, erau din nou acasă. Au coborât cadavrul în bucătărie și atunci a înțeles oșeanca ce urma să facă. S-a îngrozit și a trebuit să mai de peste cap câteva pahare de tărie. Trebuia să fie la fel de puternică precum prietena ei, doar era în propriul interes.

Au pornit flexul și au trecut la porționarea corpului. Afară era o ploaie zgomotoasă, iar casa era destul de departe de celelalte. Nu era pericol să fie auzite. Sângele se închegase și foloseau o folie imensă ce acoperea toată partea inferioară a bucătăriei.

Fiecare os a fost secționat la dimensiunile celor de porc și le-au curățat de carne cu un cuțit electric. Apoi le-au pus într-o oală mare la fiert. Capul l-au ras, i-au tăiat urechile și le-au aruncat, de asemenea, în oală. Între timp, au dat toată carnea, zgârciurile și măruntaiele, prin mașina de tocat. Au condimentat-o precum carnea de cârnați și au introdus-o în mațe de oaie.

După ce au fiert ciolanele, le-au stors bine de măduvă și capul l-au despicat, scoțându-i creierul. Oasele le-au introdus în cuptorul încălzit și le-au uscat bine. Mai greu a fost cu mațele, pe care au trebuit să le taie în bucăți și să le dea drumul în canalizare. În oala în care s-au fiert bucățile, au adăugat zarzavaturi și au făcut o ciorbă.

Când totul a fost gata, Leti a băgat oasele într-un sac menajer și a plecat la atelierul unui prieten. Era ora opt și tocmai se deschidea. L-a rugat să o lase să folosească ciocanul pneumatic, pe care știa să-l mânuiască din prestări anterioare, și, profitând de intimitate, nu i-a fost greu să piseze oasele bine uscate, rezultând o făină proteică. Tocmai bună pentru o vecină ce ținea găini.

Până s-a reîntors Leti, Mona a curățat lună bucătăria și dormitorul. Pe la ora zece se deschidea restaurantul și Leti trebuia să înceapă a găti pentru petrecere. A dat un telefon prin care anunța că întârzie puțin, fiindcă a gătit o parte din meniu acasă. Pe la 11 era la Perla. Ciorba era fierbinte, iar cârnații arătau excelent.

carnati-de-casa

De la 13 începeau să vină invitații. Printre ei, cunoștințe mai vechi: senatorul și deputatul, clienții Monei. Familia Ivănescu era îngrijorată că nu aveau nicio veste de la Tony, tocmai azi, la nunta lor de argint. Poate că s-a încurcat iar cu vreo pițipoancă și a fugărit-o până la munte sau la mare, și-au zis ei. Dar ciorba era bună și cârnații nemaipomeniți!

A doua zi s-a găsit mașina lui Tony, abandonată. Ancheta deschisă a avut-o printre suspecți și pe Mona. Au interogat-o și au făcut o percheziție la casa cu trandafiri. Au găsit chiar urme din ADN-ul dispărutului, dar fata se justifica prin faptul că uneori, când o vizita, se bărbierea și se mai tăia, fiind băut. Dosarul dispariției lui Tony este încă nesoluționat.

Sex, crimă și gastronomie. Molestarea

Persoanelor slabe de înger și/sau cu stomacul sensibil, le este recomandat să nu citească această povestire, mai ales partea a doua.

Născută și crescută într-un sat din Țara Oașului, Mona era o fată tare atrăgătoare, cu părul blond curgându-i în valuri cuminți, până la mijlocul siluetei zvelte și bine clădite. Pe lângă frumusețe mai avea și o tărie de caracter care îi dădea suficiente speranțe să reușească în viață.

Deși singură la părinți, a avut parte de o copilărie frumoasă și liniștită, cu tot ce avea nevoie o fată obișnuită, chiar dacă nu făcea parte din pătura mai înstărită a așezării. Jumătate din consăteni erau plecați peste hotare și când se întorceau ambiția lor era să-și ridice case cât mai mari și spațioase, cu câte 8-10 camere, acareturi și chiar piscină. Să nu mai vorbim de mașinile strălucitoare, la care se uita și ea cu jind.

Ai ei erau bătrâni, bolnăvicioși și trăiau din pensia moșului, după 24 de ani de minerit. Mai aveau pământ, dar de multe ori era greu să găsească zilieri pentru a-i ajuta la lucrările mai grele. Un hectar l-au vândut să o poată ține pe ea la școală. A făcut liceul la Negrești-Oaș, cu rezultate foarte bune, după care a dat la Facultatea de Filologie din București. Îi plăcea limba română și voia să predea într-un oraș mare, în care oportunitățile erau la tot pasul și lumea o fascina. A reușit fără probleme și s-a cazat la un cămin studențesc.

Acolo a cunoscut-o pe Leti, o olteancă micuță și simpatică. Avea părul negru, tuns studențește, ochii ca niște cărbuni jucăuși și purta mereu haine închise la culoare, ca să se asorteze, zicea ea. Au devenit prietene bune și în timpul liber erau mereu împreună. Letiției nu-i prea plăcea să învețe și se motiva cu faptul că voia doar să aibă o diplomă, pentru orice eventualitate. Mergea des la restaurantul Perla, unde era patron cumnatul ei, cunoscut în lumea interlopă drept „Bibanul”. Când nu avea mult de învățat, o însoțea și Mona. Astfel a cunoscut-o și pe sora Letiției, care s-a măritat din interes cu Bibanul, la insistențele părinților. De altfel acesta era cu 18 ani mai bătrân, dar avea bani mulți și toată lumea știa că ei proveneau din afaceri cu droguri și prostituție.

A stat un timp și la pușcărie, dar a mituit pe cine trebuia și dovezile au dispărut. Era vorba, în principal, de procurorul Ivănescu, pe care-l avea la degetul mic. Pe el și pe nevasta lui, care era judecătoare. În semn de recunoștință i-a oferit un Ferrari, pe care Ivănescu l-a dăruit fiului său, Tony. Urmând tradiția familiei, acesta s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care nu o prea frecventa. Oricum, era doar o formalitate pentru el. Mergea mai des la sala de forță și-și întreținea fizicul pe care-l etala cu orice ocazie. Avea „pătrățele” evidente și nenumărate tatuaje.

Fetele îl sorbeau din priviri când demara cu mașina de un argintiu metalizat. La multe le venea rândul să ocupe efemer scaunul din dreapta, dar se debarasa rapid de fiecare din ele, căutând iar și iar altă fată pe care s-o seducă.

Mona l-a cunoscut doar cu câteva luni înainte de absolvire și, la fel ca și celelalte, ar fi vrut să-i intre în grații. La urma urmei, era un băiat frumos, cu avere și un viitor strălucit. O partidă pe cinste!

Nici el n-a rămas impasibil când a văzut-o. A invitat-o la masa lui, iar ea a acceptat, însă împreună cu Leti… Au băut șampanie și au savurat caviar. Apoi, Tony i-a cerut să-l însoțească la o plimbare cu mașina. Aici ea s-a codit. Îi știa reputația de cal breaz și auzise de zvonurile care spuneau că a ar fi abuzat de unele fete. Ea era încă „fată mare” și așa voia să se păstreze până la cununie. Se temea că dacă va ceda, va fi abandonată ca și celelalte. Așa că a găsit un pretext și l-a refuzat politicos.

Anii de studiu au trecut repede, a terminat șefă de promoție, dar acum trebuia să se gândească la un loc de muncă. Leti avea asigurată o catedră la o școală din Capitală. I-a aranjat sora ei, intervenind cu niște plicuri bine plasate, ea mai trebuind doar să dea un examen de titularizare.

Mona, însă, nu cunoștea pe nimeni și nici bani de mită nu avea. Tot prietena ei a liniștit-o și i-a promis că până la examene o să o ajute ea cumva, așa că i-a mai venit inima la loc. Se îndrăgostise de București, unde viața era cu totul altfel: strălucitoare și palpitantă. Și-a făcut valiza și s-au despărțit în Gara de Nord, cu promisiuni și speranțe.

Timpul trecea mai greu acasă, avea alt puls, de parcă totul era nemișcat. Mergea la strâns de fân și când era sus, pe căpiță, ochii ei albaștri se pierdeau în depărtare, spre orașul ispititor. Uneori primea câte un telefon de la Leti și vorbeau mult, cu patimă. La ultimul dintre ele a auzit și vestea mult așteptată. Totul era aranjat și putea să meargă!

Examenele începeau luni, iar ele se vor întâlni duminică, la Perla. Nu-și amintea să fi fost vreodată mai fericită! Nu avea niciun dubiu că va reuși. Seara, cum venea de pe câmp, repeta mereu fiecare subiect posibil și era sigură pe ea. Avea o memorie de invidiat, care o ajuta enorm.

Sâmbătă seară a luat acceleratul de București și dimineață a sosit în gara cea mare și aglomerată. S-a dus la hotel și după cazare și un duș răcoritor a pornit spre restaurant. Nu simțea oboseala drumului, dar plănuia să se culce diseară mai devreme, pentru a fi odihnită a doua zi. Nici nu mâncase decât două sendvișuri, aduse de acasă.

Încă nu era seară când a ajuns la Perla, iar clientela se lăsa așteptată. Nu-și vedea prietena, așa că s-a așezat la o masă, cu gândul să comande ceva. Nu a apucat însă, căci cineva i-a acoperit ochii cu palmele. În spatele ei era Leti, îmbrăcată într-un costum de bucătăreasă.

– Am vrut să-ți fac o surpriză, zise ea râzând. M-am angajat de o lună la bucătărie și cred că mi-am găsit vocația. De când eram mică mi-a plăcut să gătesc, iar acum am ocazia să pun în aplicare toate rețetele pe care le-am învățat de la mama. Deocamdată sunt ajutor de bucătar, dar nu se știe niciodată… Sora mea s-a cam supărat că a cheltuit degeaba banii cu mine, dar îi pare și bine că o să fim mai apropiate, la propriu. Așa că o să te duci tu în locul meu și o să ocupi postul de profesoară. Ție îți place să predai și totul va fi bine. În felul acesta o să rămânem mereu împreună.

Mona era năucită de logoreea și informațiile care curgeau din gura prietenei sale și ochii îi lăcrimau de mulțumire. S-au îmbrățișat din nou și au continuat să-și facă planuri de viitor. Leti a adus ceva de mâncare și o șampanie, semn de sărbătorire.Tânăra din nordul țării nu mai mâncase homar până atunci și olteanca se amuza de stângăcia ei.

Pe la ora opt seara și-a făcut intrarea Tony. S-au bucurat cu toții de revedere și i-au împărtășit motivul veseliei lor. Amabil, el a mai comandat două șampanii și niște stridii, invitându-se la masa lor. Deși era cu mașina, nu-și făcea probleme și bea pahar după pahar.

Se făcea târziu și au apărut fetele care dansau la bară. Mesele erau acum pline, iar muzica îmbietoare. Pe la zece, Mona s-a ridicat și s-a scuzat. Trebuia să meargă să se culce. Tony s-a oferit s-o conducă, dar ea a refuzat în mod amabil. Leti a chemat un taxi și, după ce și-au dat întâlnire pe dimineață la hotelul unde era cazată, s-au despărțit. Amândouă erau obosite.

Ajunsă în camera ei, Mona s-a schimbat în cămașa de noapte și, în timp ce se spăla pe dinți, a auzit soneria. Cine putea fi la ora asta? O voce zicea că ar fi room-service. A deschis mirată, căci nu solicitase nimic. În ușă stătea Tony, cu un zâmbet larg și o sticlă de șampanie în mână.

Până să se dezmeticească, el a intrat înăuntru și a cerut două pahare. Era pilit bine și ochii lui o examinau pofticioși. Degeaba l-a rugat să plece. Mai rău l-a întărâtat. A început o tiradă cu o voce ridicată:

– Te crezi mai deșteaptă ca altele? Știi tu cine sunt eu? Toate fetele sunt moarte după mine, iar tu te dai mare și îndrăznești să-mi refuzi invitațiile?! O oșancă de la țară!? Asta ești tu! Dar îți dai ifose și te vezi mare profesoară în capitală. În Orașul meu?! Aici eu sunt șef! Nimic nu mișcă fără știrea mea. Să-ți intre bine în căp’șorul ăla blond. Eu fac legile și legea mea spune să te dezbraci! Acum!!!

Devenise nervos, față pe care nu i-o cunoștea. În timp ce zbiera, trăgea câte o dușcă din sticlă. Tinerei îi era frică, dar nu voia să cedeze. Era o luptătoare și spera să-l tempereze cumva. La început l-a implorat, dar el a început s-o tragă de cămașa de noapte. S-a zbătut și l-a zgâriat pe față. Atunci, bărbatul și-a pierdut de tot cumpătul și i-a tras o palmă cu putere. Corpul ei s-a răsucit prin aer ca un titirez, a zburat peste pat, căzând cu capul în jos, pe măsuța acoperită cu o sticlă groasă.

violenta_in_familie

Sângele i-a țâșnit din frunte acoperindu-i chipul, dar corpul nu i se mai mișca. Pentru Tony nu avea nicio relevanță. A aruncat-o pe pat și a violat-o cu sălbăticie. Apoi, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, și-a luat sticla și a ieșit.

La pescuit, de Sf. Mărie Mare

Îmi amintesc că era o zi călduroasă de august, mai precis data de 15, de Sf. Mărie Mare. Am plecat la țară, în comuna mea natală (e drept că acum e un „orășel agricol” de toată frumusețea), iar pe la amiază m-am socotit să ies la pescuit. Îmi iau bățul, câteva râme anemice, o sticlă cu vin din struguri de roșcă locală, o bucată de caș și aparatul foto, în speranța că o să imortalizez o captură frumoasă.

Am găsit o baltă la marginea localității, lângă niște căsuțe de lut, țigănești. Mă așej pe iarba deasă și înfierbântată de soarele dogoritor, bag o râmă pe ac și-o arunc în apa acoperită în mare parte de vegetație. Trece aproape o oră fără să am vreo emoție pescărească și mă gândeam să schimb locul, când se apropie de mine o țigăncușă superbă, cu ochi galeși și cu un corp îmbietor. Era desculță, îmbrăcată lejer, dar curat și avea un mers de felină sălbatică.

Se oprește lângă mine și mă întreabă dacă am avut noroc la pește. La răspunsul meu negativ, se așază atât de aproape încât corpurile ni se atingeau. Simțeam că iau foc… și asta nu din cauza soarelui! La vederea sticlei de vin, pe care am pitit-o în apropiere, sub o frunză de brustur, mă întreabă dacă se poate servi. Nici n-am apucat să-i răspund, că ea a desfăcut cu abilitate sticla și a băut câteva înghițituri. Mi-o întinde apoi mie și beau cu plăcere după ea. Am terminat împreună băutura și cașul, după care, din vorbă-n vorbă, am ajuns să ne sărutăm pătimaș.

Putea să tragă orice pește, să-mi ducă undița cu totul, nu-mi mai păsa de nimic altceva. Am făcut dragoste cum nu mai făcusem niciodată și nici nu cred că voi mai face. Era voluptoasă, era tânără, era bună în toate mișcările, iar eu eram în al nouălea cer. Mă pierdeam în brațele ei, explorându-i fiecare părticică și găseam mereu ceva nou și îmbietor. Timpul de extaz a trecut precum o clipă magică, când aud deodată o voce puternică ce m-a readus cu picioarele pe pământ.

– Bă, ce faci cu sor-mea?

Ridic capul și văd o namilă de țigan, cu privirea încrucișată și sprijinindu-se de o bâtă ciobănească, la fel de impresionantă. Nu am știut ce să-i răspund și nici n-am apucat. Cu un gest amenințător, mă „invită” să-l urmez. Ne-am îmbrăcat rapid, deodată cu diva, am abandonat undița, dar mi-am luat aparatul foto și am pășit în direcția indicată. Înainte de tăvăleală, apucasem să fac niște poze cu țigăncușa care pretindea că se numește Regina… și Maria.

Deci, ne mână namila cu bâta și cu privirea împrățtiată, într-un bordei întunecos și cu iz stătut. Înăuntru, pe o saltea așezată pe pământul răcoros, trona o țigancă grasă rău, care ar fi avut nevoie de un ajutor consistent pentru a se ridica în picioare. Cu o voce dogită, mă întreabă ce intenții am, acum că i-am necinstit fata-i virgină. Încerc să mă apăr explicând că nu i-am făcut niciun rău, iar de însurătoare nu poate fi vorba. În sinea mea mă gândeam că mi-ar plăcea așa o nevestică, dar, uitându-mă la mama și fratele ei, mi se stingea tot focul pasiunii. După îndelungi negocieri, cu un ochi la bâtă și cu unul la vlăjgan, am scăpat dându-le ceasul de mână și aparatul de fotografiat. Bani nu aveam la mine și m-am bucurat că am scăpat nevătămat.

Au trecut câteva săptămâni de atunci și nu a fost o zi să nu mă gândesc la fermecătoarea țigăncușă. Ce mare era deosebirea dintre ea și mamă, respectiv fratele ei! De la cer la pământ. Oare așa ar arăta și ea după ce se va mărita? M-am interesat și am aflat că a plecat în alt județ.

23axqSUGyPy0IMBZ2k-ARZMVt8I5IFdOwmiXgMmM31UyxAE_oMqOgA==

Într-o zi am trecut întâmplător pe la târgul de vechituri din comună. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut, pe o masă, aparatul meu de fotografiat. Fiind chiar ieftin, l-am răscumpărat cu mare bucurie. La o privire mai atentă, am constatat că filmul meu era încă înăuntru, intact. Eram foarte fericit și am scos imediat pozele. Aveam o amintire și o dovadă a faptului că totul a fost real, ca o minune într-o mare sărbătoare.

Fratele geamăn

În ziua în care am răsărit pe această lume, tatăl meu a sădit un pom. Era prea sărac să se îmbete de fericire și să dea de băut la prieteni și vecini – așa cum fac cei mai proaspeți tătici -, dar mlădița de nuc o avea la îndemână. La fel a procedat la nașterea fratelui și surorii mele. Pentru primul a plantat un prun, iar pentru mezina familiei a socotit că s-ar potrivi un măr. Cei trei pomi erau apropiați și creșteau deodată cu noi.

La împlinirea unei vârste ce-mi dădea posibilitatea înțelegerii, tata m-a luat de mână și m-a dus lângă puietul de nuc. Mi-a explicat că-mi este ca un frate geamăn, iar dacă voi avea grijă de el și el va avea grijă de mine. M-am bucurat de o asemenea legătură și i-am mângâiat tulpina-i firavă, lăsându-mă îmbătat de mirosul acrișor al verdeții sale. Vorbele părintelui nostru mi-au rămas întipărite în memorie și cu timpul au căpătat noi valențe, mai profunde și mai pragmatice.

Creșteam în același ritm și, din ființe plăpânde și supuse ușor vitregiilor vremii și vremurilor, am devenit mari și viguroși. Am savurat cu recunoștință primele fructe ale fratelui meu vegetal și mă adăposteam adesea sub ramurile lui răcoroase. Atunci simțeam cum frunzele-i fremătau fără nicio adiere de vânt, se aplecau spre fruntea mea fără să aibă vreo povară. Când era secetă îi ofeream apă din fântână, iar în nopțile de primăvară capricioasă făceam câte un foc din cauciucuri uzate, pentru ca mugurii lui să nu înghețe.

Deși aveam frați umani, mă simțeam atras într-un mod enigmatic și duios de fratele meu geamăn ce viețuia în grădină. Cu el nu puteam să mă cert niciodată și adesea îi împărtășeam cele mai ascunse taine, eliberându-mă de frământările adolescenței. Era tăcut și nu mă contrazicea, o calitate pe care nu o găseam la oamenii din jurul meu.

Anii au trecut și a trebuit să mă despart de familie, inclusiv de nucul meu. Când ne-am reântâlnit eram amândoi maturi. El avea nenumărate ramuri, încărcate cu nuci mari și pietroase. Eu eram copleșit de emoția revederii și dorul de-al îmbrățișa. Am simțit că m-a recunoscut și foșnetul inconfundabil al frunzelor mi-a confirmat că bucuria era reciprocă. Dulce a fost zăbava la umbra lui deasă, admirându-i pe îndelete maiestuozitatea care-l făcea vedetă printre pomii din împrejurimi. Eram mândru de el și speram că și el de mine.

147178

În anul în care s-a stins tata, nucul nu a dat roade. Lumea zicea că sunt ani în care pomii „se odihnesc” după atâția ani rodnici, dar eu știam că fratele meu suferea alături de mine. Doar aveam același părinte, același om care ne-a însămânțat și sădit. L-am înțeles și ne-am consolat reciproc, petrecând și mai multă vreme alături.

După câțiva ani s-a uscat prunul cel bătrân. Nu cred că a fost o coincidență faptul că în același an am aflat că fratele meu e grav bolnav, iar la puțină vreme a murit. Se spune că frații gemeni simt aceeași durere deodată și uneori chiar și viața lor se încheie în același timp. Poate că această regulă e valabilă și în cazul acesta, iar vorbele tatei nu au fost doar o metaforă.

Acum, în amurgul vieții, mă uit adesea la nucul meu și încerc să-i ghicesc starea de sănătate. Poate că așa îmi voi da seama dacă e cazul să mă îngrijorez, dacă ar trebui să-mi închei socotelile pe această lume. Dar fratele geamăn nu-mi dă încă niciun semn de îngrijorare, ci continuă să foșnească liniștit, mângâindu-mă cu frunzele sale înmiresmate. Atunci mă gândesc că am avut un mare noroc să am parte de o așa familie complexă.

În această eră a industrializării galopante, ce provoacă decimarea nemiloasă a pădurilor, cred că ar fi un mare ajutor dacă fiecare nou-născut ar avea cel puțin un frate geamăn în rândul arborilor. Dacă în loc de un trabuc și o beție cu prietenii, părintele i-ar oferi copilului său un sprijin natural, un pilon al vieții ce tocmai începe. În momentele de cumpănă, când simți că oamenii nu te mai înțeleg și ești singur într-o lume stresantă și materialistă, ai avea mereu unde să te liniștești, un trunchi de care să te sprijini, o ramură care să te mângâie lin și dezinteresat. Unde să te descarci de nocivitatea care-ți afectează spiritul și să te umpli cu energie pură și binefăcătoare. Pentru că acel pom, acel frate, nu-ți cere nimic, dar poate să-ți ofere foarte multe. Trebuie doar să știi a le primi, a le înțelege și a le aprecia.

Eu, Ramona și țiganii

Ramona era o fată tare frumoasă. De altfel, nici celelalte cinci surori nu erau de lepădat. Singurul necaz consta în faptul că locuiau, împreună cu mama lor bolnăvicioasă în mijlocul unui cartier țigănesc, iar aceștia erau foarte violenți. Era o familie săracă și nu-și puteau permite să se mute într-o zonă mai liniștită. Tot orașul auzise de cele șase surori superbe, dar puțini se încumetau să le caute sau să le curteze. Pentru că erau păzite cu strășnicie de bande de flăcăi bronzați, înarmați cu bâte și cuțite. Intenția lor era să le oblige la un măritiș cu unul de-ai lor, iar pentru asta au pus ochii fiecare pe câte una din surori.

Chipul și silueta perfectă a Ramonei m-a făcut să uit de orice primejdie și i-am aținut odată calea. Am avut norocul să nu fie escortată în acel moment și am profitat de ocazie pentru a-i mărturisi admirația și dragostea pe care i-o purtam de când am văzut-o prima oară. Nu era fițoasă și mi-a acceptat cu plăcere prezența. Ba chiar și invitația la o cafea, în umilul meu apartament. Pe lângă cafea, am mai adus pe masă și o vișinată dulce, din producție proprie, iar apoi o gustare și un vin de roșcă, tocmai bun să ne înece inhibițiile și să ne apropie inimile.

Se făcuse seară și speram să am parte de o noapte albă și plină de iubire înfocată. Sărutările dintre noi erau tot mai dese și din ce în ce mai elaborate, iar hainele dispăreau pe nesimțite de pe trupurile noastre înfierbântate. Avea un corp provocator, niște sâni care mă împungeau cu impertinență, limba ei îmi acapara toate ungherele gurii, iar mâinile-i mă cercetau insistent exact în locurile cele mai sensibile. Eram înebunit de plăcere și în acele momente aș fi neglijat și un cutremur de 8 grade pe scara Richter. Asta e și explicația pentru care am uitat să las jos jaluzelele, ca să evit privirile curioase ale celor care treceau prin fața apartamentului situat la parter.

De aici a pornit tot necazul. A început cu o voce răutăcioasă care s-a auzit din dreptul ferestrei, ce spunea ceva de genul: „Al dracului ticălos! Ia te uite cum a pus laba pe Ramona!” N-am dat prea mare importanță acestei remarci și ne-am continuat jocul erotic care se apropia de punctul culminant. Nu mai aveam pe noi decât câte un singur obiect de îmbrăcăminte și ne pregăteam să-l eliminăm, când o bătaie puternică se auzi la ușă. Ramona s-a speriat și a făcut ochii mari, iar eu am presimțit că nu-i a bună. Bătăile în ușă se repetau și au fost însoțite de alte ciocănituri în geam și apoi de voci puternice care mă somau:

– Deschide ușa, că altfel o spargem! Sau îți facem țăndări geamul și o să intrăm peste tine!

Se pare că fata i-a recunoscut pe cei care strigau, fiindcă își căuta febril hainele și se echipa cu rapiditate. I-am urmat exemplu, în timp ce Ramona mă lămurea speriată cum că suntem asaltați de o bandă de țigani din cartierul ei. Bubuiturile de la intrare erau tot mai zgomotoase, ușa era pe cale să cedeze și trebuia să fac ceva. Singura idee ce mi-a venit în acel moment a fost să-mi dau viața cu curaj. Așa că, m-am înarmat cu cel mai eficace cuțit pe care-l aveam – unul de vânătoare, cu o lamă strălucitoare și foarte ascuțită – și m-am grăbit spre ușă. Eram hotărât să-mi vând scump pielea. Nu se mai auzeau bătăi, nici glasuri, și am presupus că m-au văzut când m-am dus spre ușă.

Cu mâna stângă am deschis, iar cu dreapta eram pregătit să-l găuresc pe primul țigan care avea să intre. Am fost însă uimit să constat că în fața intrării nu mai erau cei care m-au amenințat, ci doi polițiști cu un câine. Cineva, care auzise tot tărăboiul, sunase la poliție, iar aceștia au sosit imediat, speriindu-i pe scandalagii. Am dosit repede cuțitul și le-am povestit ce s-a întâmplat. Erau curioși unde este fata cu pricina și au intrat s-o caute. Ramona se tupilase în lada unei canapele și a ieșit la auzul vocilor de polițiști. Cei doi agenți s-au oferit să o escorteze până acasă, pentru a o feri de primejdiile care se întrevedeau, iar eu am rămas singur și neconsolat, dar viu și nevătămat.

Nu am mai avut plăcerea să o mai întâlnesc pe frumoasa fată, dar, după un timp, am auzit că s-a măritat cu un țigan din vecini, la fel ca toate surorile ei. Apoi, după ce s-au mutat în alt cartier, au divorțat pe rând, căutând și găsindu-și fiecare dragostea adevărată. Pe mine nu m-a găsit niciuna…

Asalt sexual

Tocmai revenisem din concediu de la Sovata. În fiecare an plecăm acolo spre toamnă, când biletele sunt mai ieftine și aglomerația-i mai mică. Tot sperăm că aceste băi ne vor ajuta să avem și noi parte de un copil, o ființă gingașă pe care o așteptăm de la începutul căsniciei. Doar nu degeaba se spune în unele cercuri: „merg la Sovata/Că poate-l cunosc pe tata!”. O fi apa aceea benefică pentru procreere și pe mulți i-o fi ajutat în acest sens.

După aproape trei săptămâni de lipsă din orășelul natal, îmi era dor să aud ce s-a mai petrecut între timp, care sunt noutățile de ultimă oră. Și unde aș fi putut afla așa ceva dacă nu la o întâlnire cu prietenii de la restaurantul Chili? Așa că nu am mai avut răbdare să despachetez, ci i-am spus nevestei să se odihnească până vin, iar eu m-am precipitat spre masa obișnuită a grupului nostru restrâns, dar foarte activ.

Din păcate eram primul sosit din cei patru, însă nu m-am descurajat și până una-alta am cerut un pahar de gin cu glazură și lămâie. Nu am apucat să-l degust, că apare Vasile, unul din prietenii mei. Era într-o stare deplorabilă: nebărbierit, tras la față și cu un palton larg, deși vremea era destul de călduroasă. Ne-am salutat, s-a aruncat pe scaunul din fața mea și, cu un oftat prelung, a comandat o bere.

– Ce ai, măi Vasile, că arăți ca naiba?!, îl întreb eu mirat.

– Ei bine, mă simt și mai rău decât arăt!, zise el oftând din nou și gustând din berea rece și gulerată.

– Ești bolnav? Du-te la medic, măi omule!, îi răspund eu alertat.

– Sunt foarte bolnav și am fost la medic. Mai precis la doctorița Leșe Voichița, că la ea sunt înscris.

– Și? Ce boală ai? Să nu-mi spui că ai cancer!

Vasile se întinse peste masă și-mi spuse mai îndeaproape:

– Nu-i chiar cancer, dar e la fel de grav… Ai auzit tu de… priapism?

Am făcut niște ochi mari și m-a pufnit râsul:

– Hai măi, că te ții de glume! Asta e ceva rar și doar cât am citit ceva despre ea. Să nu-mi spui că tocmai tu…

– Îți jur că e adevărat! Stai să-ți explic…

Și se întinse mai tare peste masă, coborând vocea:

– Imediat după ce ai plecat în concediu, am cunoscut o tipă trăsnet și cum știi că nu iert nimic, am petrecut câteva ore împreună. Doar sunt burlac și nu am crezut să fie prea mare păcatul, numai că ființa asta divină m-a muncit până la epuizare. Am adormit frânt și când m-am trezit, ea plecase. Ciudat era faptul că penisul meu era tot în erecție, și încă într-una exagerat de mare, nemaiîntâlnită! Degeaba am făcut un duș rece, chiar m-am masturbat ca un apucat, rigiditatea era parcă și mai accentuată și devenea dureroasă. Am răbdat o zi, două, dar nu mai puteam să ies în public fiindcă „socoteala” îmi stătea dreaptă ca un steag în zi de sărbătoare națională și lumea se holba la prohabul meu; femeile își făceau cruce și bărbații îmi arătau obrazu’. Așa că m-am dus la cabinetul medical și am cerut ajutorul Voichiței. Când a văzut concret despre ce e vorba, a rămas și ea cu gura căscată. Nu mai avusese un caz asemănător și nu cunoștea niciun leac, dar i s-a muiat inima și s-a oferit să mă ajute. S-a gândit ea că dacă erecția e cauzată de un raport sexual cu o femeie sexy, tot printr-un astfel de act se poate combate, iar ea era dispusă să se sacrifice. Știi și tu ce femeie focoasă e doctorița, iar bărbatul îi e mai tot timpul plecat peste graniță. Așa că am lucrat împreună aproape două ore, timp în care sunt sigur că răcnetele ei din timpul orgasmelor i-a speriat pe mulți pacienți de pe holul în care așteptau să le vină rândul. La urmă eram amândoi un lac de sudoare, canapeaua era devastată, dar erecția mea persista.

Ascultam cu gura căscată povestea prietenului meu și nu-mi venea să cred ce aud. Dar figura lui, dureros de serioasă, mă făcea să înclin spre autenticitatea celor relatate. Așa că, atunci când a făcut o pauză pentru a-și umezi gura cu bere, l-am incitat să continue.

– Doamna Leșe mi-a spus că nu ar trebui să mă alarmez și nici să apelez la alți medici. S-ar putea ca boala să dispară tot așa de brusc precum a apărut, peste noapte. Totuși m-a programat la trei ședințe pe săptămână, pentru a examina evoluția și a mai încerca vindecarea. Totul gratuit, doar locuim pe aceeași stradă. Oricum, eu nu eram împăcat și m-am gândit că prin credință, spovedanie și rugăciuni, Dumnezeu ar putea să mă ierte și să mă ajute. Așa că m-am dus la preot pentru confesiune și să primesc un canon, oricât de dur. Din păcate el era plecat la Baia Mare și m-a întâmpinat preoteasa, cu o cafea și un zâmbet generos. Știi tu cum e doamna Mioara: amabilă și tare curioasă. Cu talentul ei a reușit să mă descoase și să afle necazul meu. Tare s-a mai mirat și m-a compătimit! Mi-a sugerat că ar putea ea să mă ajute, fiind o femeie cu experiență de viață și căsnicie. M-a invitat apoi în dormitor, sfătuindu-mă să mă încred în ea. După ce m-am dezbrăcat și i-am arătat organul disproporționat, m-a sfătuit să-l pun la muncă până își va reveni la poziția de repaos. Astfel a urmat o nouă partidă de sex extenuant, în care preoteasa mă călărea cu toate cele 110 kg ale ei și transpira ca într-o zi toridă de coasă. Nu știu cât a durat efortul depus de amândoi, dar când preoteasa a căzut pe-o parte nu putea să se oprească de uimire: „Așa cevaaaa… a fost de neînchipuit, măi Vasile! Extraordinar, măi Văsălicăăă!” Oare ce i se părea atât de extraordinar din moment ce eu nu eram tămăduit?! Ea tot repeta că nu trebuie să mă îngrijorez, fiindcă o să se roage pentru mine. Doar să mai trec pe la ea săptămâna viitoare, când pleacă părintele la Baia Mare. De atunci au trecut aproape două săptămâni și eu trebuie să umblu în pantaloni largi, precum niște șalvari turcești, și în palton lung, ca să nu mi se vadă problema. Dar asta nu e totul, că s-a dus vestea în toată localitatea. În fiecare zi, cel puțin două femei, măritate sau nu, vin la ușa mea și se oferă să mă trateze. Iar eu nu pot să le refuz ajutorul, că ele sunt de bună credință și cu suflet mare. Prin urmare, uite cum am ajuns! Vai de capul și de zilele mele!

Aici s-a oprit mărturisirea prietenului meu și eu îl priveam în continuare năuc. Să-l copătimesc și eu sau sunt destule cele care o fac într-un mod cât se poate de concret? Doar o idee mi-a încolțit în minte. Ar fi bine să mă întorc urgent acasă, până nu iese nevastă-mea în centru la o șuetă cu prietenele, și să-i propun un concediu suplimentar, undeva cât mai departe. Începând chiar de mâine și până aflu că Vasile s-a vindecat.

Sursa: blogul meu de pe „Esențe Literare”